Domnul Fiul …, începem cu originile familiei dumneavoastră

Tata, aşa cum am spus, lucra la pădure, în Tazlău.
Pădurar.
Da. După care a fost muncitor la fabrică, a încercat să facă şi comerţ.
Când a fost asta? În tinereţe, după primul război mondial?
După. El a fost contingentul 1921. Asta înseamnă că el avea 21 de ani. Născut în 99. Şi atunci, după aceea, pe vremea aia, lucra la pădure, şi era un bun cunoscător al pădurii. Poate că noi moştenim dragostea de natură, de drumeşie, de munte, de pădure, de la el. S-a transmis fără doar şi poate din tată-n fiu: eu, soră-mea, copiii noştri şi nepoţii, toţi, iubim natura. Cred că de la el e moştenire.
După ce a lucrat ca pădurar a venit la Bacău?
De la Tazlău a venit şi s-a căsătorit la Bacău. Şi-n din momentul acela a încercat să se aşeze. A lucrat întâi ca muncitor la cereale, ceva, şi a încercat pe urmă să facă comerţ. N-a reuşit prea mult, fiindcă aşa erau împrejurările, şi a trebuit tot ca muncitor ... aşa cum am spus de altfel. Şi la moară muncitor, în schimburi de după-masă, de noapte, şi la o fabrică textilă, la care patron era tot un evreu, sigur, fabrica Izvoreanu.
Fabrica Izvoreanu?
Da. Păi industria oraşului era dominată de textile, fabrica Izvoreanu, de pielărie, erau mai multe făbricuţe mici, dar fabrica mare era a lui Filderman, nume cunoscut în istoria evreilor din România, care era din Bacău. Şi erau aşa cum am spus o mulţime de făbrici în diverse alte domenii ale industriei.
Mama ... să terminăm cu tatăl dumneavoastră. După ce s-a mutat în Bacău a încercat mai multe lucruri. Îmi spuneţi pe scurt despre fiecare?
Da. De altfel am spus până acum. A încercat ... întâi a lucrat ca muncitor, apoi a încercat să facă comerţ, şi a reuşit, dar muncă grea.
Ce muncă?
En-detail, cereale, nu en-gros, nu en-grosist de cereale, care erau oameni bogaţi, era un negustor mai de mâna a treia, să zicem aşa. Han a ţinut. ... hanul venea moştenire în modul următor. Mama a fost înfiată şi a lucrat în ultimii ani de viaţă ai celor care au înfiat-o ca îngrijitoare a acestor bătrâni, care i-au lăsat averea, ... ce era: casă bătrânească, cu prispă, acoperită cu şindrilă, mă rog ....
Pentru mama dumneavoastră ...
Da. Şi casa asta, care avea un grajd foarte bun, a fost .... Bunicul, după care eu port numele, cel care a înfiat-o pe mama, a fost căpitan de poştă. Adică se schimbau caii acolo. Vedeţi, iar caii! Caii mereu în viaţa evreilor, din Bacău cel puţin ... de altfel nu e de mirare, stră-strămoşii noştri cu animale s-au ocupat [face referire la patriarhii biblici]. Aveam grajd cu iesle în toată regula. Una din păţaniile mele, acel duş neaşteptat, e în legătură cu grajdul şi cu caii. Şi, ca urmare, moştenind acel vad de poştă, a rămas hanul, iar la acesta trăgeau oamenii care veneau cu căruţe la târg, că Bacăul a fost târg pe vremea aceea[, nu oraş], mai înainte nici vorbă. Şi era o încăpere mare, din cele patru camere câte aveam noi cu toţii, în care era un fel de dormitor, pentru cei care-şi lăsau căruţele în curte, caii în grajd, la han, dormeau în camera aia. Era han. Iată ocupaţia.
Mi-l puteţi descrie un pic pe tatăl dumneavoastră?
Da. Lăsând modestia deoparte vă spun că a fost un bărbat foarte frumos.
Am văzut.
Aţi văzut şi fotografiile. Cred că principala lui caracteristică, şi zic eu nu fără oarecare mândrie că ne-a lăsat-o şi nouă, a fost munca. Noi îl ştim un om muncind de dimineaţă până în noapte din greu. Ţin minte [...]
Caseta II
Să fie între noi doi; deci spuneaţi că ţineţi minte, acolo ajunsesem, şi nu ştiu ce ţineţi minte.
Da, aşa cum spuneam, viaţa noastră a fost legată acasă, la părinţi, şi de aceea a cailor. Şi multe erau privite prin prisma aceasta, că eram mărişori, eram de 11-12 ani, când la un moment dat ne-a spus tata, mie şi soră-mii, zice: „Să nu mai aşteptaţi să vă aduc ca la nişte cai chiori, să învăţaţi să munciţi, să vă câştigaţi singuri pâinea!” n-aveam decât 11-12 ani. Sau, alt exemplu: la un moment dat m-am dus cu fiica mea, am lăsat-o acasă, la bunicii ei, la părinţii mei, şi noi am fost într-un concediu în munţi, în Ceahlău. Când ne-am întors înapoi, fata avea 5-6 ani, cam aşa, tata s-a supărat, s-a zbârlit la mine şi mi-a spus: „Măi băiatule, fetiţa asta are de-acuma 5-6 ani şi nu ştie să dea cu mătura, cum aţi crescut-o? ”
Da, interesant.
Asta ca...şi într-adevăr, pe lângă dragostea de natură se pare că ne-a lăsat şi dragostea şi respectul mai ales pentru muncă, ca moştenire.
Şi în clipa asta o să pun o întrebare la care sigur o să vă placă să răspundeţi: o să vă rog să mi-o descrieţi pe mama dumneavoastră.
Cred că aşa cum sunt mamele în general, mamele bune, că există şi de cele denaturate, din nefericire.
Înainte să facem asta, aş vrea să elucidăm cum a fost cu adopţia.
Da, sigur. Aşa cum poate a reieşit din cele spuse până acum, mama a rămas fără tatăl ei de mică, n-avea decât 4-5 ani, 6, [neinteligibil]. Şi erau săraci, n-avea cine să câştige pâinea cea de toate zilele. Da, o câştiga cel mai mare dintre băieţi, unchiul Bern, care lucra ca tăbăcar, şi din banii lui, pe care socialist fiind îi împrăştia şi pe la muncitorii amărâţi, şomeri, dădea şi acasă. Mama trebuia să-şi câştige pâinea de mică, 10 ani, 12 ani, pe vremea aia, la vârsta asta, aşa cum spuneam mai adineauri, de mirarea tatei că la 6 ani nu ştie să dea cu mătura. Trebuia să-ţi câştigi pâinea, şi au găsit o modalitate: aveau nişte rude mai depărtate niţel, care ţineau un han de poştă, despre care am mai vorbit, care aveau o gospodărie destul de grea, un grajd cu cai, pentru schimb la poştalioanele care treceau, către Adjud şi de la Adjud către Roman şi Suceava, şi le trebuia ajutor în gospodărie. Şi atunci au propus să o ia, să o adopte, fiindcă ei nu aveau copii, s-o adopte pe mama, şi au adoptat-o. Şi când s-au prăpădit, că erau destul de în vârstă când au luat-o în adopţie, după 10-12 ani, au lăsat casa şi grajdul, şi averea lor, atâta cât aveau, au lăsat-o mamei. Un amănunt: eu port numele după acest tată adoptiv a mamei, care a murit în 1924, eu m-am născut în 1926.
Schmuel îl chema?
Da.
Înţeleg. Şi acum să revenim la mama dumneavoastră.
Da.

Vă deranjează?

Nu. Aprinde-o, aprinde-o.
E aici.
Da. E greu să găseşti cuvinte să vorbeşti despre mama, mama pentru cei mai mulţi dintre copii este o sfântă.
Hai să începem mai uşor, cu trăsăturile fizice.
A! Era o femeie frumoasă, cred că semăna mamei ei, bunicii, care era înaltă şi vine făcută, o femeie frumoasă de altfel, cum se vede în poze, pe care de altfel le-aţi văzut. A doua trăsătură, tot fizica să-i zicem, este faptul că era foarte muncitoare, alături de tata, a muncit din greu, amândoi, trăgând la acelaşi car al vieţii. A muncit mult şi au realizat, dacă au realizat, nu atât avere, avere se înţelege probabil case, bani, ştiu eu ce, cât faptul că au reuşit să ne înveţe pe noi, până la război, că atunci învăţătura chiar dacă avea cine să te susţină, nu te ţinea statul, ne-a scos pe noi evreii. Şi de acolo înainte am învăţat singuri, însă am învăţat, au reuşit să ne deprindă gustul de învăţătură, dragostea de învăţătură. Aşa se face că eu unul am reuşit a face facultate tehnică, iar soră-mea medicină, şi că am ajuns acolo unde suntem. Şi prin muncă susţinută, în învăţătură şi pe urmă în profesie, zic eu că am urmat exemplul dat de părinţi.
Cum obişnuia să se îmbrace?
Modest, [neinteligibil], nu se putea altfel, şi de altfel nici posibilităţile materiale nu erau de natură. În general era o familie de oameni modeşti, cu posibilităţi modeste. Şi în condiţiile astea nu puteai să faci lux. Da, însă ţin minte, că atunci când se mergea la sinagogă, de sărbători cum spuneam, că mergeam, era totdeauna bine îmbrăcată, totdeauna cu o pălărie cu voaletă, cum se purta pe vremea aceea, totdeauna cu carte de rugăciuni cu traducere în limba română pe care o păstrez cu sfinţenie şi în ziua de azi, totdeauna cu locul ei în sinagogă, totdeauna fericiţi că izbutim să facem sărbătoarea cum se cuvine, ceea ce în timpul războiului nu prea s-a mai putut întâmpla, din cauza persecuţiilor şi a prigoanei.
De obicei în fiecare familie e cineva care se impune prin decizii în faţa copiilor...
Da.
De multe ori spune tata spune: „Veţi fi pedepsiţi”, şi mama îi spune „Copiii nu trebuie să se ducă la joacă astăzi că au făcut nu ştiu ce”; cum era cu părinţii dumneavoastră?
Erau foarte ocupaţi cu munca; tata nu avea timp de o educaţie anume pentru noi, dar ceea ce ţin minte şi cred că aşa, fără carte şi cursuri, de pedagogie a ştiut foarte bine să facă, nu ne-a alintat niciodată când eram copii, însă ştiu, după aceea ni s-a spus, când dormeam, atunci mă alinta, şi mi-a spus asta la bătrâneţe, bătrâneţe relativă, era dânsul bătrân şi eu în putere, atunci mai curând îmi trecea mâna prin păr, şi mai spunea o vorbă bună, cât am fost copil nu, era sobru şi serios cu noi, mai ales dacă era vorba de muncă, sau de treabă în grădină, sau în grajd, unde aveam caii, nu exista o vorbă de alint. Da, şi datorită faptului că, aşa cum vă spuneam, că tata şi scrie despre asta, m-am ţinut, imitând, maimuţărind poate acel unchi Bern, de farse din astea, pentru astea m-a bătut, nu pentru alte obrăznicii, pentru farse, la care mama îl chema pe tata, tata avea nişte palme de care eu mă înspăimântam, totdeauna mi se părea că sunt cât lopeţile, trăgea câteva, se scutura pe mâini, şi se ducea înapoi la muncă, n-avea timp, fără vorbire, fără...de vorbit îmi vorbea mama, pe urmă, care mă şi scăpa de ...ea îl chema pe tata să servească lecţia aceasta, ea mă scăpa din mâinile lui, ea mă ferea ca nu cumva să mă lovească la cap sau în locuri, numai la fund, unde nu era pericol de deformare.
Aşa. Vreau să vă întreb când s-au întâlnit, cum s-au întâlnit.
Ei doi?
Da, cum s-au cunoscut?
Greu de spus; mama era o fată săracă, mai trăiau bătrânii care au adoptat-o, deci nu era moştenitoare, aci n-aş vrea să spun avere că nu era avere, dar la ce-a lăsat ei nu era încă moştenitoare. Cred că...ca pe vremea aceea, erau întâlniri, baluri de Purim, comune, s-au cunoscut, s-au plăcut, amândoi erau oameni frumoşi, [neinteligibil] şi probabil aşa. El venind de la Tazlău, unde îşi făcea serviciul, şi venea din când în când sau la Buhuşi, sau la Bacău.
Căsătoria a fost o căsătorie din dragoste sau o căsătorie aranjată? La evrei era match-maker, nu ştiu cum îi spune în Ivrit, cel care găsea de tânăr perechea pentru fată.
Sau părinţii îi destinau pe unul altuia, încă de copii.
Exact, exact. N-a fost de genul ăsta?
Nu, în nici un caz.
Deci s-au cunoscut, s-au plăcut şi de aia s-au căsătorit, nu, n-a fost ceva aranjat.
Da.
Când s-au căsătorit?
În 1924 cred, eu sunt născut în 1926, a mai fost, aşa cum spuneam, un băiat născut şi care a murit la naştere în 1925 am vrut să spun, deci în 24.
Înţeleg. S-au căsătorit în sinagogă?
Nu ştiu. Asta nu ştiu, decât că căsătoria lor a fost în decembrie, mama ne spunea că a venit în rochie de mireasă, fără palton, fără capă, că era cald şi plăcut, deci în decembrie, în 24.
În 24?
Da, 1924.
Aveau ketubbah?
Sigur că da, şi o am, o păstrez.
O aveţi?
Sigur că da.
Putem să facem o copie după ea?
Sigur.
Vai, superb, superb! Ăsta e încă un lucru pe care nu-l am...e prima oară când găsesc kettubah.
Zău? Ei cum, asta se păstrează, e preţios, şi e sfântă!
Am avut mulţi subiecţi care au fost deportaţi în Transnistria, li s-a luat casa, au ars, s-au...
În condiţiile astea sigur că n-au...
Deci din cauza vremurilor, nu că n-au grijă de ele, sunt acte ascunse, îngropate, dosite, care au reuşit să le păstreze. Şi dvs., la căsătorie, aţi avut kettubah?
Păi cum să nu, spuneam, că o am.
A dvs.?
A mea.
Nu, de părinţi întrebam.
A lor nu, în schimb vă pot da ketube din arhiva comunităţii.
Mersi.
De la începutul secolului trecut.
Când mi-aţi descris familia, situaţia financiară a familiei, modestă şi multă-multă muncă.
Da, aşa-i, este exact.
...despre casa în care aţi trăit dvs., câte camere avea?
Păi era o casă care a împlinit vreo 150 de ani în urmă cu 20-30 de ani, sau 40 de ani chiar; avea 4 încăperi, fără hol, avea prispă şi era acoperită cu şindrilă, şi când am cunoscut-o eu era cu tinichelele în pod, fiindcă şindrila se găurise, şi când ploua mai mult trebuia să mă urc cu tata în pod noaptea, să golim ca să nu curgă în casă, să golim tinichelele, care erau cutii de halva, ştiu eu, de la măsline, tinichele, şi le puneam la loc unde curgea prin acoperiş. Casă veche...Pe urmă însă tata, vrednic cum era, a amanetat, ca să spunem aşa, casa şi şi-a făcut casă după sfatul, interesant, rabinului din Buhuşi, la care s-a dus după sfat.
Interesant...ziceaţi că erau patru camere?
Da.
Puteţi să mi le descrieţi, aşa, în mare?
Da. Una din camere era bucătăria cu sobă de zid şi plită, aia era împărăţia bunicii, acolo domnea bunica, parcă o văd cum sufla în foiţa pentru tăiţei, care era ca foiţa de ţigară; aia era bucătăria. Era dormitorul părinţilor, unde dormeam şi noi copiii, era hanul, încăperea mai mare, relativ mare, în care după cum v-am spus mai înainte se adăposteau cei care veneau la târg cu căruţe,[neinteligibil] era moştenire de pe urma poştei care a fost acolo şi a celor care călătoreau cu poştalionul, treceau...relativ la asta aş putea să vă spun un amănunt foarte interesant, că prin 1864 cred că era, la un moment dat cu poştalionul dinspre Roman au ajuns un pâlc de oameni care i-i s-au părut bunicului, bunicul care a adoptat-o pe mama, după care eu port numele, i-i s-au părut [neinteligibil], deosebiţi, pentru că arătau ca boierii, şi fiindcă erau bine dotaţi cu punguliţe cu bani, şi li s-a cerut să-i schimbe caii cu cai odihniţi, aşa cum e la poştă, cât mai iute, că se grăbeau. Văzând că i se dă şi o punguliţă mai mare cu bani, bunicul şi-a dat seama că sunt într-adevăr oameni deosebiţi şi a urcat el pe capra poştalionului, şi a mers cu respectivii, cu caii buni, până la Adjud. Cine erau? Cuza vodă, vodă Cuza, la plecarea din ţară; i-a dus până la Adjud, de acolo au luat calea spre comunişti, şi au trecut prin Ghineş-Balanca, şi au ieşit din ţară şi au ajuns în Germania. Ne povestea, povestea bătrânul, că eu n-am apucat, dar el a povestit despre această întâmplare deosebită.
Interesant...Cuza, Carol I.
Iată evrei implicaţi în viaţa, la periferie, nu erau..., dar implicaţi în viaţa celor mari, a conducătorilor ţării.
Să ne întoarcem un pic la casă; puteţi să ne descrieţi un pic mobila?
Era o mobilă făcută din topor, în bucătărie, ca la bucătărie, nu era decât o masă, plita aceea, care interesant, că scotea fumurile, fumurile plitei cum se spune, prin perete, adică peretele servea drept horn, fiindcă eu o ţin minte pe bunica în camera alăturată bucătăriei, stând cu spatele în perete, şi noi copiii stăteam pe lângă ea, şi peretele era cald. Iarna. Fumul ieşea prin perete şi se încălzea. Era un recuperator de căldură, în final, îţi dai seama ...
Ingenios ...
Da, ingenios...
Exista cămară?
Nu, era beci. Beci de piatră, adânc, gospodăreşte, în care se ţineau butoaiele de varză şi proviziile de iarnă, şi murăturile şi ... în paranteză spus, tata, am mai spus eu asta, a fost specialist în conserve de iarnă. Şi totdeauna era beciul plin. La adâncime.
În casă aveaţi covoare pe jos, sau pământ, sau ce era?
Nu pământ, era podea, de lemn, pe care tata mi-amintesc, o spăla cu peria.
Aveaţi în casă, mi-aţi spus că era un grajd foarte bun cu cai ... mai erau alte animale?
Nu, numai cai. Altfel aveam păsări, orătănii prin curte ...sigur.
Asta întrebam. Deci erau.
Sigur, aveam găini, aveam gâşte, la un moment dat nişte gâşte de 10, 12 14 kilograme gâsca. Se spunea pe atunci că sunt din prăsila regală.
Frumos. Dar un câine era pe lângă casă?
Sigur. Aveam doi câini lupi la un moment dat, de toată frumuseţea. Bucuria noastră, a copiilor.
În casă bănuiesc că n-aţi avut ajutoare gen bucătar sau ... pentru han bucătar sau ce ştiu io, fraulein sau dădacă sau bonă ...
Nu argat, noi îngrijeam caii, tata cu mama şi când am crescut mai mare şi eu, dar aveam o femeie care o ajuta pe mama. Mama era ocupată că mai făcea pe lângă bunica, şi mai ales după ce s-a prăpădit bunica, făcea bucate pentru cei care treceau prin han, şi avea ajutor o fată din Ardeal care ne-a crescut oarecum pe noi, copiii.
Mai ţineţi minte cum o chema?
Cum să nu, păi noi ţineam la ea ca la o a doua mamă. Se numea Jeni, noi îi spuneam Jenica. Era nu cu mult mai mare ca mine, cred că a avut vreo 14 15 ani când m-am născut io, şi cu care am rămas împreună după ce s-a măritat, părinţii mei au măritat-o, ca pe fiica lor, s-a numit Dodu după măritiş.
Ce nume avea înainte? Numele de fată.
Ştiu că pe tatăl ei, care era un om mare, ciolănos, şi care era specialist la boii făbricii Letea din apropiere, îi spuneam Moş Ion.
Era evreică? Nu era evreică.
Nu. Ardeleancă de la Dificiorii Mici, din Ardeal.
Diviciorii Mici?
Da.
A! Mi-am adus aminte cum se numea. Mustea.
Mustea?
Ca fată. Şi Dodu după măritiş.
În casă aveaţi cărţi?
După ce noi am devenit elevi, da. Altfel aveam cărţi evreieşti, în ebraică, şi cărţi de rugăciune.
Părinţii dumneavoastră obişnuiau să citească?
Mama citea. Tata nu.
Mama citea din cărţi în ebraică, în idiş, sau cărţi în limba română?
Nu, cărţi în limba română, literatură. A citit până la bătrâneţe.
Ce citea?
Romane de tot felul. Ştiu că-i plăceau mult Dostoievski, spre exemplu, şi apoi clasicii români.
V-au explicat vreodată ce să citiţi, în mod special?
Nu.
V-au recomandat ce să citiţi?
Ce să citesc nu, dar ce să nu citesc asta m-a sfătuit şi nu numai că m-a sfătuit dar m-a şi pedepsit când m-a găsit cititnd ceea ce i se părea o carte să-i spunem apocrifă la timpul ăla. Era o carte din „Colecţia de 15 lei”, aţi auzit de colecţia asta? Era un scriitor Petre Belu. A avut printre altele o carte a cărei acţiune se petrecea în Crucea de Piatră, de Crucea de Piatră aţi auzit.
Da.
Şi M-a găsit citind cartea aceea, nu ştiu cum îmi căzuse în mână... Ce-am păţit din cauza asta!
Mama?
Mama. Mi-a luat cartea, mi-a tăiat covrigul, banii de covrig pe care mi-i dădea săptămânal, la cinematograf n-am mai fost vreo 2 săptămâni, tot aşa, mi-a tăiat „indemnizaţia”, ...
Înţeleg.
Era sever controlată lectura care se .
Ziare citeau?
Mai citeau, dar nu prea aveau timp din cauza muncii. Munceau din greu. Timp de stat nu era.
Bănuiesc că de mers la bibliotecă nici vorbă
Nu! Nici vorbă. Mama. Dar tot cerea altora să-i aducă, ea n-avea timp.
Cum era cu iudaismul la ei doi? Mi-aţi spus de kosher, că erau vase kosher, că mama gătea kosher. Jeni bănuiesc că respecta regula.
Da sigur că da. Dar nu gătea ea. De gătit gătea ori bunica, când a trăit bunica, ori mama. Îmi aduc aminte, fiindă veni vorba de kosher, de un coş de nuiele, împletit, în care se punea carnea, cu sare, şi se lăsa un timp, acolo ...
Să iasă sângele.
Da, să iasă sângele.
De shabat mergeau la sinagogă?
Nu, însă seara de vineri era respectată. Nu exista să nu fie supa aceea de aur, cum se spunea, special gătită pentru ... pâinea de casă făcută, şi bucate deosebite pentru sâmbătă. Dar timp de mers la sinagogă nu aveau, şi într-adevăr, munceau de dimineaţă până în noapte.
Deci munceau şi sâmbătă.
Şi sâmbătă.
Acasă în schimb ţineau sărbătorile. Mi-aţi spus că sărbătorile se ţineau ...
Se ţineau cu sfinţenie. Şi sâmbătă nu se spăla, nu se făcea curăţenie, numai munca strict necesară, aceea din care se câştiga pâinea. […]
Cum era comunitatea, era o comunitate evreiască, făceau parte din comunitate, aveau vre-o funcţie în comunitatea asta ...
Funcţie n-aveau. Îşi plăteau cotizaţia asta cu conştiinciozitate, veneau cu liste de subvenţii fel de fel, pentru reparaţia sinagogii; nu exista să nu contribuie. Dar altfel de activitate nu. Noi copiii doar am fost la activităţi sioniste.
Activităţi sioniste?
Da. În special sora mea, nu uită educaţia primită, educaţie în care ... de fapt era începută de acasă, tot munca – prima în educaţie. Era o muncă în agricultură pentru care eram pregătiţi.
Cum era cu părerile lor politice? I-aţi auzit discutând în casă despre părerile lor politice? Nu, mi-aţi spus că n-aveau ei timp de lucruri de genul ăsta.
O singură scenă am văzut. Ţin minte că se vota. Şi trebuia să se ducă şi tata la vot. Şi când a plecat, ţin minte, ni s-a părut curios nouă copiilor, că i-a spus mama „Vezi, chiar dacă nu-i aşa frig afară, pune căciula, că nu ştii ce se întâmplă, dacă dă vreo boare să-ţi fie bine”.
Deci ăsta a fost singurul lucru „politic” discutat la dumneavoastră. E bine. Deci nici vorbă de membri în partide politice, organizaţii ...
Nu, nu ....
Erau membri în orice altă organizaţie socială, culturală, de genul ăsta.
Nu. În afară de munca aspră pe care o aveau ...
Deci erau în „asociaţia muncitorilor”
Erau cai, era grajd, era clădirea ....
Despre serviciul militar al tatălui dumneavoastră ...
Da, a fost problemă serviciul militar al tatei, din cauză că el a făcut armata şi războiul la austro-ungari. Şi când a revenit Bucovina înapoi la ţara mamă, la Regat, trebuia să schimbe livretul militar, şi ştiu că se frământa cu problema asta, fiindcă trebuia de la austro-ungari să treacă în armata română, dar până la urmă s-a rezolvat, a avut livret, a făcut în timpul războiului concentrări, în preajma războiului, când încă erau în haină militară evreii, am şi fotografii pe undeva...
De al WW2 ziceţi?
Da. În preajma. A fost pe zonă, se spunea atunci, nu prea ştiam noi copiii ce înseamnă, undeva în apropierea frontului, cam aşa ceva. Ţin minte că a făcut concentrare la Breţcu.
La Breţcu?
Da. Şi că era foarte bun prieten cu un maghiar. Şi am o fotografie în care amândoi sunt în haină militară.
Am nevoie de ea.
Soldaţi. Da. Cum să nu. O caut.
Primul Răzb. Mondial mi-aţi spus că a fost la austro-ungari. Ţineţi minte, a fost cumva pe front, a luptat ...?
N-avea decât 17 ani. Nu ştiu ce a făcut, dar ştiu din cele ce mi-a spus că a fost purtat prin Polonia şi Cehoslovacia cu armata austro-ungară. Şi că la un moment dat a fost bolnav de tifos, în spital, la 17 ani.
Spuneţi-mi despre relaţia părinţilor cu vecinii. Mi-aţi spus deja despre prăjituri, despre ....
Pe o latură îl avea pe fratele lui Iozef. Pe cealaltă latură era o familie Marcovici. Eram nu ca vecini, parcă eram rude. Aşa cum spuneam, noi copiii de multe ori eram la ei, la masa lor, jucându-ne în curtea lor, în grădina lor, băteam mucii împreună, mă rog, culegeam poamele împreună, era frumoasă vecinătatea, si păstrăm o amintire plăcută. Nu mai vorbesc de unchiul celălalt, la care mă duceam să furăm pere. He he he avea vreo doi peri, cu poame grozave, aşa.
Şi ştia că ... mergeţi să furaţi pere?
Da cum să nu!
Binenţeles! Dar totdeauna copiii au impresia că reuşesc să fure fructe din livadă. De multe ori se întâmplă.
Aveau şi prieteni neevrei? Nu neapărat vecini, de pe stradă., din cartier, din mahala, cum i-aţi spus, că m-am molipsit şi eu de la dumneavoastră, nu-i mai zic cartier, îi zic mahala ... Aveau prieteni?
Da, cum să nu. Mama era foarte sociabilă. Şi tata. Tata avea însă timp mai puţin. Nu erau vizite aşa la cafea. Veneau la un necaz, se ajutau unul pe altul. Cum noi eram în apropierea spitalului […] mulţi prieteni erau din spital. Era pe vremea aia administratorul spitalului, la care tata punea murături, nu la el acasă, pentru spital – spuneam că era specialist în conserve de iarnă - . Apoi erau erau aşa-zişii subchirurgi, pe vremea aia era un domeniu medical, nu ştiu cu ce aş putea să-i compar acuma, erau ceva mai mult decât asistenţii din ziua de azi, asistentele din zou a de azi, şi lucrau în mod deosebit la chirurgie. Dar erau şi un fel de medici la noi. Veneau în vizită? Veneau, ca prieteni. Chiar atunci când erau chemaţi la necazuri cu sănătatea. Se luau ventuze scarificate, se puneau lipitori pentru tensiune, şi în privinţa asta îmi amintesc, deosebit, original, că atunci când bunica şi-a fracturat, luxat un picior, au adus ţigani ursari; a pus bunica pe un prag piciorul, şi s-a aşezat ursul de vreo două ori cu fundul. Nu mi-aduc aminte să fi fost ghips, să fi fost nu-ştiu-ce, cu asta, cred că s-a vindecat, că nu s-a mai văitat. Cred că ţiganii aveau ceva pricepere, că-şi îndrumau ursul aşa ca să ...