Don Quijote

Don Quijote

Viata si opera

Don Quijote de la Mancha

Miguel de Cervantes Saavedra (n. 29 septembrie 1547, Alcalá de Henares - d. 22 aprilie 1616, Madrid) a fost un romancier, poet și dramaturg spaniol. E considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”, („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulți critici literari l-au considerat primul roman modern și una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale. A fost supranumit „Principele ingeniozității” Se presupune că Cervantes s-a născut în Alcalá de Henares ^[1] la 29 septembrie 1547, de Sf. Mihai (după calendarul catolic). A fost botezat la 9 octombrie 1547, în parohia Santa María la Mayor ^[2] . În certificatul de naștere scrie: "Duminică, a noua zi a lunii octombrie, în anul Domnului o mie cincisute patruzeci și șapte, a fost botezat Miguel, fiul lui Rodrigo Cervantes și al soției sale doña Leonor. L-a botezat reverendul Bartolomé Serrano, preot prin harul dat de Maica Domnului. Martori au fost Baltasar Vázquez, Sacristán și cu mine, care l-am botezat și apoi am semnat. Bachiller Serrano¹" In 1566 se stabilește la Madrid. Asistă la ore de gramatică predate de profesorul universitar Juan López de Hoyos, care în 1569 a publicat o carte despre îmbolnăvirea și moartea reginei Isabel de Valois, a treia soție a lui Filip al II-lea al Spaniei. López de Hoyos a inclus în acea carte și trei poezii scrise de Cervantes, pe care l-a numit într-o ocazie discipolul nostru scump și iubit. Acestea au fost primele sale manifestări literare. În acei ani Cervantes și-a descoperit pasiunea pentru teatru, văzând reprezentări ale pieselor lui Lope de Rueda, și, după cum declară în a doua parte din "Don Quijote" prin gura personajului principal, „se simțea atras de lumea actorilor²”. Se pare că Cervantes a decis să fugă în Italia în urma acuzației primite de a-l fi rănit într-un duel pe un anume Antonio Sigura, acțiune ce l-ar fi mâniat pe regele Filip al II-lea al Spaniei. A ajuns la Roma în luna decembrie a anului 1569. Din 1604 se instalează la Valladolid (pe atunci Curtea Regală a lui Filip al III-lea al Spaniei), iar în 1605 reușește să publice prima parte din opera sa principală. Ea a marcat începutul realismului ca estetică literară și a creat specia denumită roman modern, un roman polifonic, ce va avea o influență remarcabilă, prin cultivarea a ceea ce s-a numit o scriere dezlănțuită, în care artistul se poate manifesta epic, liric, tragic, comic, cu o aparentă ingenuitate parodiind toate genurile literare. A doua parte, „El ingenioso caballero don Quijote de la Mancha”, nu apare până în 1615. Ambele părți îi permit autorului să intre în istoria literaturii universale și îl transformă într-un autor canonic al literaturii occidentale, alături de Dante, Shakespeare, Michel de Montaigne sau Goethe. "Don Quijote de la Mancha" este o operă literară a scriitorului spaniol Miguel de Cervantes. Este capodopera literaturii spaniole. Prima parte a apărut în 1605 și s-a bucurat de un mare succes din partea publicului. Tradusă în principalele limbi europene este în prezent una dintre operele cele mai traduse din lume. Deși fusese concepută ca o satiră la adresa popularelor povesitiri cavalerești, povestea micului nobil Alonso Quixano (Don Quijote) din La Mancha care, influențat de lecturile sale ajunge să se creadă un cavaler în căutare de aventuri, devine o frescă a societății spaniole și o reflexie asupra comportamentului uman. Tiparul din „El licenciado Vidriera” se repetă, astfel că, Don Quijote, deși considerat de ceilalți nebun, se dovedește a fi mai aproape de adevăr, datorită nobleți gândirii și acțiunilor sale, decât persoanele considerate „normale” Alonso Quixano (sau Quijano), un hidalgo sărac ce se apropie de vârsta de 50 de ani [hidalgo=în spaniolă , hijo de algo - fiul cuiva care a fost cineva, de spiță nobilă] locuiește împreună cu nepoata sa într-o porțiune necunoscută a ținutului La Mancha. Cititor pasionat de romane cavalerești, Don Quijote ajunge să se considere un cavaler rătăcitor ³astfel că pornește la drum călare pe mârțoaga sa, Rocinanta, înarmat cu arme din carton. Întocmai ca eroul din romanele de aventură pe care le citea, Amadis de Gaula, el își alege o domniță căreia să-i dedice victoriile din bătălii: Dulcinea del Toboso, o țărancă dintr-un ținut vecin, pe numele adevărat de Aldonza Lorenzo, dar care în realitate nu era nici nobilă, nici frumoasă.În drumul său, el se oprește mai întâi la un han, pe care îl ia drept castel, și confundând hangiul cu un castellan, îl roagă pe acesta să-l învestească cavaler, ceremonie sfântă ⁴care va avea loc în grajd.Întâlnește apoi câtiva negustori din Toledo, cărora le cere să o proclame pe Dulcinea cea mai frumoasa doamnita din lume, dar aceștia o insultă, iar unul dintre ei îl bate pe Don Quijote și-l lasă pe marginea drumului. El este găsit și ajutat să se întoarcă acasă de un țăran vecin, Pedro Crespo. După însănătoșire, Don Quijote plănuiește să plece într-o a doua aventură. Între timp, nepoata sa, slujnica, preotul și bărbierul au aruncat în foc mare parte din cărțile cavalerești ale eroului, spunându-i acestuia că un magician a venit călare pe un nor și însoțit de un dragon,i-a furat acestuia cărțile. Eroul își alege drept ,,scutier un țăran pe nume Sancho Panza, căruia îi promite că la capătul drumețiilor îl va face guvernatorul unei insule, și pornesc amândoi într-o a doua aventură. Se luptă cu morile de vânt, luându-le drept uriași, și își imaginează că în trăsura pe care o însoțesc câtiva calugări benedictini se află o prințesă răpită, fiind din nou bătut. De-a lungul călătoriei lor, Don Quijoto și Sancho Panza vor întâlni hangii, prostituate, păstori, soldați, preoți, condamnați evadați și chiar îndrăgostiți, cu diverse povești de iubire. Don Quijote intervine violent în povești care nu-l privesc, iar obiceiul său de a nu-și plăti datoriile sub pretext că aceasta este stilul de viață al ,,cavalerilor rătăcitori duce la umilințe, bătăi și lipsuri pe care de cele mai multe Sancho trebuie să le îndure. Tot în această primă parte a romanului ne sunt narate două povești de dragoste(Grisostomo și Marcela; Cardenio și Lucinda).În cele din urmă, Don Quijote se lasă convins să plece acasă. Autorul sugerează existența unei a treia aventuri, dar susține că s-au pierdut documentele. Această a doua parte reprezintă o continuare publicată la 10 ani după romanul original. Don Quijote și Sancho Panza au ajuns acum foarte cunoscuți datorită povestirilor din prima parte a romanului. Acum se tratează mai in profunzime tema deziluzionării. Don Quijote ajunge batjocura mai multora, iar pănă și Sancho își înșală stăpânul. Nevoit fiind să o gasescă pe Dulcinea, el îi prezintă lui Don Quinjote trei țărance sărace, pe care le dă drept Dulcinea și însoțitoarele ei. Pentru că Don Quijote vede doar țărăncile, și nu o nobilă doamnă, Sancho pretinde că acesta este vrăjit și de aceea nu poate vedea ,,adevărul. În cele din urmă Sancho este numit guvernator al insulei Barratoria, și, deși se dovedește capabil, renunță. Don Quijote se întoarce acasă, unde cade într-un somn greu, iar când se trezește, este vindecat de nebunie. Starea sa de sănătate se înrăutățește însă, astfel că el moare, Sancho deplângând întreaga lor aventură. Relația dintre Don Quijote și Sancho Panza a fost văzută de mulți critici ca ilustrând relatia antagonică realitate-irealitate, întrucât stăpânul întruchipează idealismul exaltat, iar Sancho- platitudinea și trivialitatea. Însă cei doi se completează reciproc în asemenea măsură încît la sfârșitul romanului vom observa o inversare de roluri: are loc o mutare de ascendent spre descendentîn cazul lui Don Quijote , care își recapătă luciditatea puțin câte puțin (...) și de la descendent spre ascendent, în cazul lui Sancho ¹ , care la sfârșitul romanului deplânge vindecarea de nebunie a lui Don Qujote, dorindu-și să reînnoiască aventura. Răzvan Codrescu compară nebunia lui Don Quijote cu cea a Prințului Mîșkin din romanul Idiotul al lui Dostoievski, susținând că Don Quijote și Prințul Mîșkin reprezintă nebunia «exemplară» a două spiritualități specifice, dar complementare, Don Quijote întruchipând "activismul constituțional al spiritului apusean, pe când prințul Mîskin ilustrează contemplativismului tradițional al lumii răsăritene, fără cal și fără arme, resemnat și încrezător în perspectiva veșniciei".⁵ Această nebunie va reuși în cele din urmă să-l atingă și pe Sancho, căci are loc un transfer. Treptat, Don Quijote revine la starea sa initială(care însă nu este prezentată nicăieri în roman), iar "bunul-simț ce-l caracterizează pe scutier se pierde treptat «în marea de fantezie în care îl obligă stăpînul său să se înece⁶",pentru el insula reprezentând o iluzie concretă, așa cum pentru Don Quijote reinstaurarea instituției cavalerilor rătăcitori reprezenta o iluzie abstractă.

1^ George Bacovia, Viata si opera lui Cervantes, Editura Humanitas, 1988, p.109

2^ George Bacovia, Op. Cit., p.34

3^ Mircea Cartarescu, Scriitorii umanitatii, editura Paralela45, 2004, p.100

4^ Idem, Scriitorii umanitatii, p.109

5^ Razvan Codrescu, Critica literara, editua Aramis, 1978, p.71

6^ Idem, Critica literara, p. 8