Douglas lloyd

Theodosia se îmbujora uşor la obraz şi-i zâmbi şăgalnic.
— Nu ne vor bănui de nici o uneltire, îi făgădui ea. De asta voi avea eu grijă, în grădina aceea se vor aşeza doi prieteni buift, care n-au intenţia să pună otravă în mâncarea prefectului, ci vin ca să-şi spună unul altuia vorbe plăcute.
Inima lui Demetrius tresări, dar cu toate acestea se încruntă.
— Nu eşti de părere, întrebă el prevăzător, că exagerezi încrezându-te atât de mult în cinstea unui sclav?
— Ba da. Dar acum te rog pleacă repede şi voi veni şi eu pe urma dumitale, răspunse Theodosia.
Impresionat de perspectiva acestei întâlniri, la care totuşi se gândea cu spaimă, Demetrius se supuse. Atitudinea gravă a Theodosiei îl făcea să bănuiască aproape cu certitudine că aici nu poate fi vorba de o simplă cochetărie şi nici nu se putea îndoi de sinceritatea privirilor ei când se uitase la el. În sfârşit, va vea ocazia să constate dacă în realitate pe ea o interesează Marcellus său vrea să-şi petreacă o după-amiază, împărtăşindu-se şi de o mică aventură, în acelaşi timp se putea foarte bine ca ea să urmărească şi una şi alta.
Apropiindu-se de zidul vechi al grădinii, îşi trase peste urechi bandajul cenuşiu de pe frunte, ca să nu se vadă că el nu are dreptul să stea de vorbă cu o femeie liberă, înfăţişarea lui părea destul de îndrăzneaţă, dar nu nepotrivită pentru o întâlnire de felul celei de acum. Intrând pe poarta deschisă, se îndreptă spre celălalt capăt al grădinii şi se aşeză pe o bancă de marmură din apropierea unui boschet. Un preot bine hrănit, îmbrăcat într-o rasă cafenie, se uita la el nepăsător şi continua să smulgă buruienile de pe marginea aleii.
Nu trebui să aştepte prea mult, deoarece o văzu că apare din interiorul templului, legănându-se în mers şi umblând cu fruntea sus.
Demetrius se ridică în picioare ca s-o aştepte. Acesta era un vechi obicei, de care nu se putea dezbăra aşa dintr-o dată, şi atitudinea lui părea rigidă.
— Aşază-te pe bancă! zise ea în şoaptă. Şi nu te uita la mine atât de grav.
Auzind cuvintele ei, nu se sfii să zâmbească, deoarece ordinul acesta i se păru plin de haz. Fata se aşeză alături de el şi-i întinse amândouă mâinile. Preotul îşi văzu de buruienile lui şi le întoarse spatele, zâmbind cu înţeles. Apoi păru că ezită şi, lăsând sapa din mână. tăie un trandafir frumos şi apropiindu-se de ei îi privi întrebător. Apoi ochii lui mici şi încrucişaţi îi cercetară cu atenţie, ca la urmă să zâmbească aproape sinistru şi întinse Theodosiei trandafirul. Fata îi mulţumi şi, ridicând trandafirul la obraz, inhala parfumul cu lăcomie. Preotul se retrase imediat, deşi curiozitatea lui părea tot atât de nedomolită.
— Ia-mă de mijloc, murmură Theodosia fără să-şi desprindă trandafirul de pe obraz, şi ţine-mâ strâns, ca şi când ai proceda serios.
Demetrius se supuse, dar atât de delicat şi totuşi cu atâta pricepere, încât preotul se întoarse definitiv la buruienile lui. Imediat după aceea plecă ducându-şi sapa de-a târâşul şi dispăru sub intrarea chiliilor templului, lăsându-i singuri în grădină.
Cu părere de rău Demetrius îşi retrase braţul, când simţi că Theodosia îşi îndreptă trupul, şi se uită la ea dintr-o parte:
— Nu cumva ticălosul acesta ne urmăreşte şi acum din dosul unei firide pe care noi n-o putem vedea?
— Nu-mi vine să cred, răspunse Theodosia cu îndoială şi zâmbi uşor.
— Mai bine să ne păzim, zise Demetrius şi o strânse mai aproape de el.
Fata se sprijini pe braţul lui fără să mai protesteze.
— Ei. acum te rog să începi de la început şi să-mi spui tot ce ştii despre afacerea asta, zise ea nerăbdătoare. Tribunul se teme de ceva... sau de cineva. Ce este? Sau cine este?
Lui Demetrius îi venea greu să înceapă. Căldura trupului fetei care sta strânsă lângă el începuse să-l preocupe.
— Te-ai purtat foarte amabilă faţă de mine, începu el cu glas stins.
— Mi-ar fi făcut plăcere să am şi eu un frate, murmură ea. Haide, să zicem că-mi eşti frate - mă gândesc la dumneata cum m-aş gândi la un frate adevărat - ca şi când te-aş cunoaşte de vreme foarte îndelungată. Făcu un efort şi, după ce se reculese, Demetrius începu să-i spună ce s-a întâmplat, dar nu de la început, ci de la sfârşit.
— Marcellus se teme de o anumită cămaşă: o cămaşă cafenie ţesută în casă şi pătată de sânge, purtată de un bărbat pe care l-au osândit la răstignire. Omul acesta a fost nevinovat şi Marcellus ştie.
Fu o poveste lungă, aşa cum o prevenise chiar de la început, dar Demetrius îi spuse totul, începând de la Minoa şi drumul spre Ierusalim. Din când în când Theodosia îl întrerupea ca să-i pună câte o întrebare.
— Spune, Demetrius, ce avea acest Isus de vi s-a părut atât de neobişnuit? Spuneai că ţi s-a părut un bărbat singur şi îndurerat în timpul cât grupul pelerinilor încerca să-l proclame rege al lor; ce a făcut pentru a putea fi admirat de atâţia oameni?
Demetrius fu obligat să admită că el nu ştie.
— E foarte greu să dai o explicaţie, îngână el. Părea mâhnit din pricina oamenilor acestora. S-ar putea, Theodosia, ca vorbele mele să nu fie întemeiate, dar oamenii aceştia arătau ca nişte copii rătăciţi care, plângând, îi cereau ceva.
— Ceva ce el nu le putea da? întrebă ea îngândurată.
— Tocmai! încuviinţă Demetrius, îi cereau ceva ce el nu le putea da, deoarece ei erau prea mici şi prea nepricepuţi pentru a putea înţelege ceea ce le lipseşte. Probabil afirmaţia pe care o voi face acum ţi se va părea nebunească: îţi făcea impresia că acest galileean a venit de undeva dintr-o ţară foarte îndepărtată, unde oamenii sunt de obicei sinceri şi buni şi niciodată nu se ceartă între ei; de undeva unde străzile sunt curate, unde nimeni nu se gândeşte să asuprească pe semenii săi, unde nu sunt cerşetori, nici tâlhari, nici încăierări, nici tribunale, nici închisori, unde nu este armată şi nu există nici bogaţi, nici săraci.
— Trebuie să ştii că o astfel de ţară nu există nicăieri! oftă Theodosia.
— În timpul judecăţii - voi reveni foarte curând şi asupra acestei chestiuni - l-au întrebat dacă este rege, iar el a răspuns că domnia lui nu este din lumea aceasta.
Theodosia tresări şi, ridicând privirea speriată, se uită la el.
— Doar n-ai pretenţia să afirmi c-ai putea să crezi astfel de vorbe, murmură ea dezamăgită. Nu arăţi deloc a om care să fie în stare...
— Aşa este! încuviinţă el. Nici eu nu ştiu ce să cred despre acest Isus. N-am văzut niciodată pe cineva care să se poată asemăna cu el. Atât e tot ce pot eu să-ţi spun.
— Este tocmai de ajuns, ripostă fata. Mă temeam că-mi vei spune despre el că este un zeu.
— Presupun că nu crezi în zei, zise Demetrius şi încercă să zâmbească.
— Sigur că nu cred! Haide, continuă cu ce s-a mai întâmplat. N-ar fi trebuit să te întrerup.
Demetrius o ascultă. Uneori părea că vorbeşte numai pentru sine însuşi când îi înşiră tragica întâmplare din ziua aceea, trecând prin aceleaşi emoţii pe care le încercase în după-amiaza cu întunecimea aşternută deasupra Ierusalimului. Theodosia asculta tăcută, dar bătăile inimii i se acceleraseră şi ochii îi deveniseră tulburi.
— N-a încercat nici măcar să se apere? întrebă ea cu glasul stins. Demetrius clătină din cap şi continuă să-i spună despre felul în care cămaşa lui a fost jucată la zaruri şi despre ceea ce s-a întâmplat în aceeaşi seară când pe Marcellus l-au obligat s-o îmbrace.
Când termină cu ce avea de spus, soarele coborâse spre asfinţit. Theodosia se ridică încet în picioare şi, luându-l de braţ, se apropiară împreună de templu.
— Bietul Marcellus, oftă ea; va trebui să găsim ceva care să-i facă o puternică impresie, pentru a-l putea determina să nu se mai gândească la întâmplarea asta tragică.
— Am încercat tot ce mi-a trecut prin minte, declară Demetrius. Dar de astă dată cred că şi-a pierdut pentru totdeauna încrederea în mine.
— Despre cămaşa aceasta îşi închipuie că este vrăjită? Demetrius nu-i răspunse la această întrebare; Theodosia îl smuci de braţ şi-I obligă să se oprească, apoi se uită în ochii lui, încercând să ghicească la ce se gândeşte.
— Tu nu se poate să crezi aşa ceva! Sau poate mă înşel? întrebă ea.
— Pentru bietul meu stăpân, Theodosia, cămaşa aceasta e vrăjită. Este convins că aşa trebuie să fie - cel puţin aşa pare - după urmările pe care le-a avut asupra lui.
— Dar tu ce crezi? Şi ţie ţi se pare că este vrăjită? Demetrius se feri o clipă din calea ochilor ei.
— Răspunsul pe care ţi-l voi da ar putea să ţi se pară caraghios. Pe vremea când eram copil mic şi alergam prin curte, dacă se întâmpla să cad şi să mă lovesc intram în casă şi mă repezeam în braţele mamei. Nu mă întreba niciodată unde m-am lovit şi ce am făcut, nici nu mă certa, spunându-mi să fiu mai cu băgare de seamă. Mă ridica în braţe şi mă strângea la piept până când încetam să mai plâng, aşa că uitam de toate. Probabil genunchiul julit mă mai durea şi după aceea, dar durerea mi se părea mai suportabilă, sfârşi el şi, plecând fruntea, văzu ochii blânzi ai Theodosiei ridicaţi spre el: Trebuie să ştii că maică-mea îmi ţinea întotdeauna partea, indiferent de ceea ce aş fi făcut.
— Continuă, zise fata, căci eu te ascult.
— M-am gândit de multe ori - se întrerupse ca să-i poată da o explicaţie: sclavii se simt profund abătuţi din pricina singurătăţii în care trăiesc. M-am gândit de multe ori că pentru oamenii maturi ar trebui să existe un loc unde să se poată duce pentru a se linişti şi unde să găsească aceeaşi îmbărbătare ca şi copilul mic pe care maică-sa îl ia în braţe ca să-l liniştească, îţi voi spune acum că pentru mine cămaşa aceasta nu este vrăjită... dar...
— Cred că te înţeleg, Demetrius.
Peste câteva clipe se despărţiră, plecând aşa cum sosiseră. Demetrius ieşi pe poarta zidului vechi. Ceea ce vorbise despre cămaşă i se părea tot atât de straniu şi lipsit de realitate, ca şi când şi-ar fi petrecut un ceas în lumea viselor. Zgomotul circulaţiei îl trezi imediat la realitate de cum apucă pe după colţul zidului. Se gândi şi-i veni să zâmbească la timpul lung pe care-l petrecuse ţinând în braţe pe adorabila Theodosia, fără să se fi gândit nici un moment la frumuseţea ei. Presimţea în acelaşi timp că ea nu este supărată din pricina că s-a purtat faţă de ea ca faţă de o soră. Povestea lui Isus - chiar aşa cu intermitenţe cum o ştia el însuşi - avusese calitatea să-i facă să uite interesul firesc pe care l-ar fi simţit unul faţă de altul. Probabil întâmplarea epică a acestui galileean, chiar dacă nu erai în stare s-o înţelegi în întregime, avea marea calitate de a ridica valoarea unei prietenii la înălţimi nebănuite.
Marcellus îşi da acum destul de limpede seama că a sosit momentul pentru o acţiune decisivă. Viaţa în aceste condiţii umilitoare nu mai putea continua. Nu fusese în întregime de acord cu părintele său, care-şi închipuise că petrecând un timp în Atena - fără să aibă nici o preocupare şi nici răspunderi sociale - va scăpa de indispoziţia care-l chinuieşte. Astăzi însă ştia cu certitudine că va fi obligat să poarte toată viaţa aceasta îngrozitoare povară.
Evident, timpul va putea şterge din amintirea lui imaginea tulbure a tragicei întâmplări care-l obseda. Va încerca să se ocupe de studiile care-i vor face plăcere, va încerca să lucreze ceva şi să-şi stăpânească gândurile care rătăceau mereu, scăpând din puterea voinţei lui.
Dar vedea că este zadarnic să încerce câtă vreme pe el nu-l interesa nimic. Din ziua când sosise la Atena, nu numai că tensiunea nervilor săi nu se domolise, ci, dimpotrivă, se simţea tot mai rău cu fiecare zi ce trecea. Spaima de a se pomeni faţă în faţă cu oameni cu care va trebui să stea de vorbă se adâncise, aşa că acum devenise un adevărat chin. Îi era teamă să iasă din casă şi se ferea până şi din calea grădinaritor.
De astă dată îşi pierduse cu desăvârşire cumpătul. Fără să-şi dea seama şi fără să vrea, se făcuse de râs în faţa credinciosului său sclav. Ar fi imposibil ca de aici înainte Demetrius să-l asculte şi să-l respecte cu aceeaşi răbdare şi respect ca până acum.
Astăzi îl acuzase şi-l ameninţase în gura mare. Procedând în felul acesta, mâine poate ar fi în stare să comită cine ştie ce faptă nebunească. Va fi mult mai bine să termine odată cu situaţia aceasta, înainte de a pricinui altora o nouă nenorocire.
Familia sa va fi adânc mâhnită când va afla ce s-a întâmplat, dar moartea unei fiinţe dragi este în orice caz mai uşor de suportat decât umilinţa. Stând aşezat în peristil cu obrazul proptit în palme, se gândi la toate fiinţele care i-au fost dragi. I se păru că vede pe Lucia, aşezată cu picioarele sub ea şi citind. Făcu o ultimă vizită în biblioteca distinsului său părinte. Era convins că tatăl său nu va fi nemulţumit din cale-afară când va primi ştirea despre moartea lui tragică; probabil se va simţi mai uşurat, văzând că această chestiune dureroasă este terminată în mod definitiv. Apoi intră în camera mamei sale şi rămase mulţumit când constată că ea doarme liniştită. Se simţi mulţumit şi de faptul că această despărţire imaginară nu va trebui udată cu lacrimi.
Îşi luă rămas bun de la Diana. Erau împreună în pergola, ca în după-amiaza aceea când el plecase spre Minoa. O strânse în braţe, dar cu oarecare sfială, deoarece presimţea că acum nu se va mai întoarce, prin urmare n-ar fi corect din partea lui să-i făgăduiască ceva. Totuşi, acum o ţinea în braţe şi o săruta.
Demetrius îl amăgise în privinţa pumnalului pe care-l cumpărase în insula Corfu. Îşi închipuise că pumnalul cu mânerul de argint, pe care-l purtase ani de-a rândul, s-a pierdut pe bordul galerei Vestria, dar nu-i venea să creadă. Probabil speriat din pricină că-l văzuse mereu abătut, Demetrius îi luase pumnalul. Totuşi el făcuse gestul acesta cu cea mai bună intenţie. Tocmai de aceea nu-i pusese întrebări şi admisese chiar că pumnalul s-a rătăcit pe undeva. La Corfu îşi cumpărase altul, care nu era atât de frumos, dar putea face aceeaşi slujbă. A doua zi după plecarea din Corfu, dispăru şi pumnalul acesta. Lui Marcellus nu-i venea să creadă că vreunul dintre călători ar putea fura pumnalul cu totul lipsit de valoare. Prin urmare, trebuia să fie la Demetrius; în această privinţă nu mai încăpea nici un fel de îndoială. Probabil, dacă ar fi căutat în desaga cu lucrurile sclavului său, le-ar fi găsit pe amândouă.
Era tot atât de probabil ca Demetrius să le fi aruncat peste bord, dar el era atât de cinstit în tot ce făcea, încât nu-i venea să creadă în această eventualitate. Probabil el le păstra până în ziua când va crede că nu este nici o primejdie să i le restituie.
Desfăcându-şi cingătoarea tunicii, o dezbrăcă şi, intrând în odăiţa lui Demetrius, văzu că desaga în care-şi avea lucrurile este pe pat. Mâinile începură să-i tremure când se apropie de ea, căci nu era tocmai uşor să te simţi atât de aproape de moarte.
Se opri! Prin urmare... obiectul acela trebuia să fie aici! Se retrase câţiva paşi şi se sprijini de perete. Asta înseamnă că Demetrius prevăzuse gestul pe care el îl va face acum! Peste pumnalele furate aşezase cămaşa aceea! încleşta din pumni şi gemu de revoltă. Dar va scoate pumnalele din desagă odată cu obiectul acesta!
Se opinti odată din toate puterile ca să se poată mişca şi, apropiindu-se de pat, întinse o mână care începuse să-i tremure. Sudoarea îi curgea şiroaie de pe frunte şi picioarele i se păreau atât de slăbite, încât abia-l mai puteau duce. Apoi, cu o mişcare violentă repezi mâna în jos, ca şi când ar fi încercat să prindă o fiinţă vie.
O vreme, care i se păru foarte lungă, rămase nemişcat, cu mâna încleştată pe veşmântul de care se temuse şi pe care nu-l putea suferi. Apoi se aşeză pe marginea patului şi trase încet cămaşa spre el. Se uită la ea fără să înţeleagă nimic; o ridică în lumină şi se frecă încet cu ea pe braţul gol. Nu putea să-şi dea seama de senzaţia pe care o simţea, dar era cert că în această clipă ceva neobişnuit provocase o transformare în sufletul său. Neliniştea i se domolise. Se ridică în picioare, ca şi când s-ar fi trezit dintr-un vis, şi luând cămaşa pe braţ ieşi în peristil. Se aşeză pe scaun şi şi-o întinse pe genunchi, netezind-o încet cu mâna. Simţi o ciudată mulţumire; o neînţeleasă senzaţie de uşurare, o eliberare de tot ce-i preocupase până acum. De pe suflet i se ridicase o mare povară. Nu mai simţea teama de până acum. Lacrimile fierbinţi îi tulbură vederea şi i se scurseră în lungul obrazului.
La urmă se ridică din nou de pe scaun şi duse cămaşa în odăiţa lui Demetrius, unde o aşeză cum o găsise. Copleşit de acesta senzaţie de mulţumire, în primul moment nu ştiu ce ar putea face. Intră în atelier şi, când văzu statueta caraghioasă a lui Demetrius, începu să râdă. Casa i se părea că nu-l mai poate cuprinde, aşa că-şi puse toga şi ieşi în grădină.
Tot în grădină-l găsi şi sclavul său după ce se întoarse acasă.
Demetrius se apropiase cu un fel de spaimă, deoarece cunoştea destul de bine pe Marcellus pentru a-şi putea da seama că nu va mai fi în stare să îndure şi alte umilinţe.
Intră încet şi se uită în camera stăpânului său, iar de aici trecu în atelier. Apoi ieşi în peristil şi se opri în loc, cu sufletul încremenit de spaimă, în aceeaşi clipă îl văzu că se plimbă prin grădină. Se apropie repede de el şi din primul moment îşi dădu seama de marea schimabre prin care a trecut.
— Te simţi mai bine, stăpâne! Nu-i aşa? întrebă Demetrius şi se uită la el neîncrezător.
Buzele lui Marcellus tresăriră de un zâmbet.
— Am fost o vreme îndelungată foarte departe de tine, Demetrius, răspunse el cu glasul tremurat.
— Da, stăpâne! Cred că nu mai e nevoie să-ţi spun cât mă simt de mulţumit că acum te-ai întors. Ce aş putea face în interesul dumitale?
— Mi se pare c-ai pomenit ceva despre un ţesător priceput; unul care să poată repara cămaşa aceea.
Ochii lui Demetrius se luminară.
— Da, stăpâne!
— După ce vom termina cu cina, adăugă Marcellus, ne vom duce împreună până la el.
Apoi se îndreptă spre casă şi Demetrius îl urmă, simţindu-şi sufletul plin de mulţumire. Când ajunseră în peristil, nu se putu stăpâni, ci ridică ochii spre el şi-l întrebă:
— Îmi dai voie să te întreb, stăpâne, ce s-a întâmplat? Ai pus mâna pe cămaşa aceasta?
Marcellus dădu afirmativ din cap şi zâmbi cu sfială.
— M-am gândit mereu că aşa se va întâmpla, stăpâne.
— De ce? Poate ai avut şi tu aceeaşi senzaţie neobişnuită când ai atins-o cu mâna?
— Da, stăpâne!
— Ce fel de senzaţie anume?
— Ce fel de senzaţie anume? o stranie energie - specifică şi inerentă - se desprinde dintr-însa de fiecare dată când pun mâna pe ea.
— Nu eşti de părere că este imprudent să faci o astfel de afirmaţie? întrebă Marcellus.
— Ba da, stăpâne. Vorbele mele ar putea să pară lipsite de judecată. M-am străduit să înţeleg ce poate fi această energie. După cum ştii, stăpâne, eu l-am văzut murind. A fost foarte curajos! Probabil en am investit această cămaşă cu admiraţia pe care am simţit-o faţă de curajul său. Când mă uit la ea, mă ruşinez din pricina grijilor pe care mi le fac şi aş vrea să fiu şi eu curajos şi să...
Făcu o pauză, neştiind cum să mai continue.
— Şi asta explică enigma după părerea ta? stărui Marcellus.
— Da, stăpâne, îngână Demetrius. Probabil o explică.
— Cred că este ceva mai mult decât atât, Demetrius, şi tu ştii despre ce este vorba!
— Da, stăpâne!
CAPITOLUL IX
În zorii zilei următoare, când se trezi, Marcellus rămase extaziat, după ce constată că nu mai simte povara care-l oprimase vreme atât de îndelungată. Abia acum îşi dădea seama pentru prima dată de semnificaţia deplinei libertăţi.
Oprindu-se în faţa uşii deschise de la camera credinciosului său sclav, al cărui zbucium fusese tot atât de greu ca şi al lui însuşi, constată mulţumit că mai doarme încă. Era foarte bine aşa; Demetrius merita această odihnă şi merita şi să-i ceara iertare pentru felul în care se purtase faţă de el.
Din ziua când la vârsta de cincisprezece ani îşi făcuse convalescenţa după o boală grea de care suferise, Marcellus nu avusese ocazia să mai simtă profunda semnificaţie a vieţii. Temperatura ridicată îl lăsase sleit de puteri şi slăbit fiziceşte; dar îşi aducea aminte că în timpul acelei convalescenţei toate simţurile lui fuseseră neobişnuit de treze. Mai ales în toate zvonurile mai limpezi, toate mirosurile mai insinuante şi mai puternice, pentru a-i aduce aminte de miresmele pe care le cunoscuse.
Înainte de aceea auzise păsările ciripind şi şuierând, fiecare în felul ei, dar i se părea caraghios să afirmi despre ele că ar cânta. De astă dată însă îşi dădu seama că ele cântă cu adevărat într-un fel de cor. Atmosfera era saturată de mireasma florilor de fân cosit, de mirosul dulceag al caprifoilor, al iasomiei şi al narciselor, ca şi când ar fi încercat să cânte un imn de slavă pentru întoarcerea lui în viaţă şi la plăcerile pe care i le oferea. Câte o răbufneală uşoară de vânt cu miros de frunze veştede şi pământ jilav îl făcea să se trezească la realitate, aşa că se simţea mulţumit c-a reuşit să scape de contactul mai intim cu aceste două elemente.
În timpul celor câteva zile de convalescenţă din tinereţea sa, Marcellus se simţise profund impresionat de legătura existentă între el şi toate fiinţele dimprejurul său. Se simţea mai liniştit şi mai încrezător, constatând că este atât de strâns integrat în toate elementele firii. Dar pe măsură ce-şi recâştiga puterile această stranie sensibilitate încetă să mai funcţioneze. Culorile şi miresmele îi mai făceau şi astăzi plăcere, tot aşa cântecul fluid al păsărilor şi zumzetul gâzelor din ierburi, dar sentimentul înţelegerii faţă de intenţia lor se destrămase în timpul preocupărilor de altă natură şi al jocurilor de copil ce urmaseră după aceea. Nu se aştepta nici să mai guste acelaşi extaz trecător. Probabil senzaţia aceasta nu era accesibilă decât în momente când rezistenţa fizică a individului este aproape sleită şi când fragilitatea se înfrăţeşte cu alte lucruri tot atât de fragile şi trecătoare, cum este ciripitul păsărilor şi unda parfumului de lăcrămioare.
În dimineaţa aceasta însă se simţi din nou copleşit de luciditatea senzaţiilor de odinioară care-i umpleau sufletul de o stranie mulţumire. Trupul şi sufletul îi trepidau de acelaşi extaz.
În timpul nopţii plouase şi frunzele uriaşilor sicomori luceau vesele, reflectând scăpărările aurului din soare. Atmosfera era saturată de mireasma trandafirilor învioraţi. Probabil pe o astfel de dimineaţă, îşi zise Marcellus, şi-a scris Aristofan celebra apostrofă Păsările Atenei.
Fără îndoială cele întâmplate în după-amiaza zilei din ajun contribuiseră la provocarea acestor multiple reacţii. Imediata consecinţă a contactului cu cămaşa fusese un sentiment de spaimă şi mirare, după care urmase o mulţimire hotarnică cu extazul. Dar tensiunea lui nervoasă se prelungise atât de mult, încât destinderea bruscă pe care o simţise i se păruse sinonimă cu o epuizare aproape totală, în aceeaşi seară se culcase fără să cineze şi dormise ca legănat.
Când deschise ochii, simţindu-se pe deplin treaz, în suflet cu o senzaţie de purificare şi primenire, simţise dorinţa să-şi împreuneze mâinile şi să mulţumească unei fiinţe binevoitoare căreia îi datorează acest nepreţuit dar pe care i-l făcuse. Aşezat în boschetul de trandafiri, îşi repetă în gând numele tuturor zeilor şi zeiţelor clasice care ar merita această ofrandă de recunoştinţă. I se făcuse un dar nepreţuit, dar cel de la care venise darul acesta trebuia să rămână anonim. Pentru prima dată în viaţa sa Marcellus se gândi cu pizmă la naivii care sunt în stare să creadă în zei. El însă era incapabil să creadă în existenţa lor.
Dar această experienţă neaşteptată dintre el şi cămaşă nu era un incident pe care ar fi putut să-l elimine cu un simplu: „Nu înţeleg ce poate să fie... prin urmare va fi mai bine să consider problema aceasta drept ceva definitiv terminat."
Nu... de astă dată era vorba despre o problemă care se cerea elucidată. Marcellus începu să se gândească adânc, înainte de toate, cămaşa aceasta era simbolul ruşinoasei întâmplări petrecute în Ierusalim. Omului care o purtase nu i se putea imputa nici un fel de crimă. Fusese judecat pe temeiul mărturiilor mincinoase, osândit pe nedrept şi la o moarte ruşinoasă, îşi suportase durerea şi umilinţa cu răbdare vrednică de admirat. Dar oare cuvântul „răbdare" putea să fie cel indicat? Galileeanul mai avea şi altceva afară de răbdarea care implică curaj şi bărbăţie. Acest Isus nu numai că suportase cu răbdare umilinţele şi chinurile prin care trecuse, dar despre el se putea spune că şi-a privit în faţă tragicul destin fără să clipească! A ieşit cu bună-ştiinţă în calea lui ca să-l întâmpine!