Douglas lloyd

Ce ar putea găsi aici ca să-şi treacă vremea mai uşor? Oraşul dormea adânc. Farm lia lui Irod era plecată. Oraşul Tiberiada era pustiu. Dacă acesta este felul de viaţă pe care va fi condamnat să-l ducă în Capernaum, atunci ar fi fost mult mai bine să rămână la Minoa.
Zilele treceau una după alta şi el se aşeza la lucru pentru un ceas sau două, dar timpul nu se mai termina. Ieşea apoi în faţa fortului şi se plimba prin curtea spaţioasă, apoi se oprea lângă cadranul solar şi citea inscripţia laconică de pe soclul de marmură: Tempus fugit. Făcea o strâmbătură şi se întorcea spre Sextus ca să-i spună:
— Se vede limpede că bătrânul Vergiliu n-a fost niciodată în Capernaum.
Peste o săptămână Paulus se simţea atât de neliniştit, încât îşi zise că va fi obligat să inventeze un pretext oarecare pentru a pleca la Ierusalim, deşi ultima dată când vizitase oraşul nu-i făcuse nici o plăcere. Probabil din pricină că nesuferitul de Quîntus, pe care-l trimiseseră de la Roma ca să inspecteze comandamentele forturilor din Palestina, prea încerca să-şi dea importanţă în toate părţile. Paulus, care din fire nu ierta pe nimeni, nu avusese încă niciodată prilej să dispreţuiască pe cineva atât de repede şi atât de categoric ca pe omul acesta. Quintus era vanitos, închipuit şi mândru ca un păun cu coada smulsă; era şi insolent, şi prost crescut, cu un cuvânt un dobitoc cu care nu merita să stai cu el de vorbă. Paulus nu-l putea suferi. Dar probabil până acum el s-o fi întors la Roma. Probabil tot el purtase vina că vizita din anul acesta la Ierusalim nu-i făcuse nici o plăcere.
Era târziu după-amiază. Soarele coborâse în asfinţit. Paulus şi Sextus scuturau vechea ulcică de piele în sala de şedinţe a pretoriului şi aruncau zarurile pe masa lustruită. Sextus căsca de-i pârâiau fălcile şi se freca la ochi cu pumnii încleştaţi.
— A sosit vremea de culcare, zise Paulus. Cred c-ar fi bine să aprindem lumina. Bătu din palme. Un legionar apăru în faţa uşii. Paulus îi făcu semn spre opaiţele de piatră; legionarul salută şi se grăbi să asculte ordinul-.
— Nouă! strigă legatul şi întinse ulcica spre prietenul său, care picotea de somn.
În momentul acesta, bătrânul Namius intră împreună cu cei trei sclavi. Lui Paulus i se păru c-a mai văzut pe grecul acesta înalt de statură, dar trebui ca Sextus să-i aducă aminte. Demetrius! Lui îi plăcuse întotdeauna sclavul acesta, deşi părea că-şi dă aere de superioritate. Era o fire mândră, dar nu se putea să nu-l respecţi pentru caracterul lui. În acelaşi timp îşi aduse aminte că în palatul procuratorului văzuse un edict care făgăduia o recompensă celui care va prinde pe sclavul grec al tribunului Marcellus Gallio. Edictul spunea că sclavul acesta a atacat în Atena un cetăţean roman şi se crede că este ascuns undeva în Ierusalim. Prin urmare, acum era aici în faţa lui. Cineva îl prinsese şi-l arestase. Dar imediat după aceea îşi dădu seama că Demetrius a fost arestat fiind bănuit de ceva. Se vede c-a rătăcit din loc în ioc, căci era prost îmbrăcat. Avea şi bani. În închisoare se încăierase cu sceleraţii aceştia sirieni din pricină că n-au vrut să-i dea apă. Deocamdată atât. Paulus ar fi dorit să afle ceva în legătură "cu Marcellus, despre care se spusese c-a înnebunit sau că este pe cale să înnebunească, şi rămase încântat când află că prietenul său se găseşte undeva prin apropierea oraşului. Dar înainte de a elibera pe Demetrius va trebui să afle ce este cu acuzaţia împotriva lui. Dacă era adevărat c-a atacat şi lovit un cetăţean roman, nu putea să-i dea drumul cu atâta uşurinţă. Paulus îi pofti pe toţi afară din pretoriu, inclusiv pe Sextus, căruia invitaţia aceasta nu-i făcu nici o plăcere, şi începu să-l descoasă.
— Ascultă, Demetrius, ce ai de spus în legătură cu acuzaţia împotriva ta:, că eşti fugar din pricină c-ai atacat un cetăţean roman în oraşul Atena? Nu-ţi dai seama că această acuzaţie este foarte gravă?
— Acuzaţia este întemeiată! răspunse Demetrius fără să ezite. Am crezut că este necesar să pedepsesc pe tribunul Quintus cu toată severitatea.
— Quintus! exclamă legatul. Vrei să spui c-ai lovit pe Quintus? întrebă e! şi, plecându-se peste masă, ochii începură să-i strălucească. Spune-mi tot ce s-a întâmplat!
— Da, stăpâne... Quintus a intrat în hanul Eupolis ca să predea tribunului un mesaj trimis de împărat. În timpul cât a aşteptat răspunsul s-a purtat extrem de ireverenţios faţă de fata hangiului. Familia aceasta este foarte respectată în Atena şi fata nu era obişnuită să fie tratată de nimeni ca şi când ar fi fost o dezmăţată. Tatăl ei era de faţă, dar i-a fost frică să intervină ca nu cumva să-i bage pe toţi la închisoare.
— Prin urmare, ai-sărit tu în ajutorul fetei, nu-i aşa?
— Da, stăpâne!
— Nu ştii c-ai putea fi condamnat la moarte chiar numai pentru că ai ridicat mâna împotriva unui tribun roman? întrebă Paulus cu severitate; iar când văzu pe Demetrius că dă încet şi cu părere de rău din cap încruntătura dispăru de pe obrazul legatului şi-l întrebă pe un ton confidenţial: la spune, ce i-ai făcut?
— L-am lovit cu pumnul în obraz, stăpâne, recunoscu Demetrius. Şi după ce l-am lovit o dată mi-am dat seama c-am comis o faptă care poate fi pedepsită eu moartea, prin urmare nu mai puteam să-mi agravez situaţia dacă...
— Vrei să spui că l-ai mai lovit o dată, insinua Paulus şi se uită la el cu interes: El ţi-a răspuns la lovituri?
— Nu, stăpâne! Tribunul nu se aşteptase la prima lovitură şi nu se pregătise nici pentru a doua.
Paulus făcu ochii mari şi se uită la el curios:
— L-ai lovit în obraz?
— De nenumărate ori, stăpâne, răspunse Demetrius.
— L-ai lungit pe jos?
— Da, stăpâne; apoi i-am apucat de jugul coifului şi l-am pisat cu pumnul până când n-a mai putut deschide ochii. Eram din cale-afară de furios.
— Da, înţeleg, nici nu se putea să nu fii, declară Paulus şi-şi ridică palmele mâinilor la gură pentru a-şi stăpâni ceva ca un râgâit: Ce ai făcut după aceea?
— Am plecat fără să mai întârzii, stăpâne. În port era o galeră care trebuia să ridice ancora. Căpitanul era un prieten al meu. Tribunul Quintus era şi el pe bord şi poate m-ar fi arestat, dar căpitanul m-a ajutat să scap cu o luntrită imediat ce am ajuns în raza portului Gaza. De aici am plecat pe jos spre Ierusalim.
— Căpitanul nu ştia că pentru fapta lui ar putea să fie pedepsit? se răsti Paulus. Cum îl cheamă?
— Nu-mi aduc aminte de numele lui, stăpâne, răspunse Demetrius după câteva clipe de ezitare.
— Fără îndoială, acum ai spus o minciună, dar cu toate acestea meriţi laudă pentru loialitatea ta, declară Paulus. Prin urmare, ai plecat spre Ierusalim. De ce?
— Pentru că stăpânul meu trebuia să sosească şi,el foarte curând în oraşul acesta.
— Ce-ai făcut acolo?
Demetrius îi spuse c-a lucrat în atelierul unui ţesător şi Paulus începu să-l asculte din nou cu interes.
— Am aflat că în oraş ar exista un ţesător în casa căruia se întâlnesc adepţii lui Isus. Cum îl chema pe ţesătorul tău?
— Ben Iosif, stăpâne!
— Tocmai aceasta este! Nu cumva ai fost şi tu printre ei, Demetrius? Te pomeneşti că şi tu faci parte dintre - cum îşi zic unul altuia - creştini?
— Acesta este adevărul, stăpâne, răspunse Demetrius cu îndrăzneală. Nu unul dintre cei mai devotaţi, dar în orice caz cred şi eu ceea ce cred ei.
— Nu se poate, Demetrius! protestă legatul. Tu eşti om cu mintea sănătoasă! Doar nu vrei să afirmi că eşti în stare să crezi astfel de prostii în legătură cu apariţia lui Isus, cu învierea lui şi cu afirmaţiile c-a fost văzut în mai multe rânduri şi în diverse locuri.
— Ba da, stăpâne! răspunse Demetrius. Eu sunt convins că afirmaţiile acestea sunt întemeiate.
— Bine... ascultă-mă! zise Paulus şi se ridică în picioare, în ziua aceea ai fost de faţă şi l-ai văzut murind!
— Da, stăpâne! Sunt convins că a murit şi sunt convins c-a înviat!
— L-ai văzut? întrebă Paulus cu glasul tremurând. Demetrius clătină din cap şi legatul începu să râdă.
— Nici n-aş fi bănuit c-ai putea fi omul care să poata crede în astfel de poveşti, declară el categoric. Oamenii care au murit nu mai învie niciodată. Numai nebunii sunt în stare să-şi închipuie aşa ceva. Paulus se aşeză din nou şi se propti în spătarul scaunului. Tu însă nu eşti prost! Ce te determină să crezi această poveste?
— Eu am auzit această întâmplare de la unul care l-a văzut; un bărbat cu mintea sănătoasă, care n-ar fi în stare să mintă pentru nimic în lume. Demetrius se întrerupse, deşi se vedea limpede c-ar mai avea ceva de spus.
— Foarte bine; continuă! îi porunci legatul.
— Pe mine nu m-a mirat din cale-afară! adăugă Demetrius. N-a existat niciodată un bărbat care s-ar fi putut compara cu el. Sunt convins că ţi-ai dat seama de faptul acesta, stăpâne. Avea ceva ce n-a avut nimeni înainte de el, niciodată. Nu-mi vine să cred, stăpâne, c-ar fi fost un om obişnuit.
— Ce vrei să spui cu vorbele acestea? Nu cumva vrei să afirmi c-a fost mai mult decât un om? Doar nu-ţi închipui despre el c-a fost un zeu? Nu se poate ca tu să crezi aşa ceva!
— Dimpotrivă, stăpâne! răspunse Demetrius categoric. Eu cred că a fost şi că este un zeu!
— Nu vorbi prostii! N-ai aflat încă ştirea că noi suntem în căutarea celor care fac astfel de afirmaţii despre galileeanul acesta? întrebă Paulus şi începu să se plimbe impetuos prin faţa mesei. Aş vrea să-ţi dau drumul de dragul stăpânului tău, dar - se opri şi-l ameninţă cu degetul - va trebui să dispari din Galileea şi să nu aud c-ai mai vorbit despre Isus. Şi dacă se va întâmpla vreodată să spui cuiva despre Quintus ceea ce mi-ai spus mie acum, să ştii că voi da ordin să fii biciuit! Ai înţeles? Te voi dezbrăca până la piele şi te voi biciui pe trupul gol.
— Mulţumesc, stăpâne! răspunse Demetrius recunoscător. Îmi pare foarte rău că l-am lovit.
— În cazul acesta nu-ţi meriţi liberarea, murmură Paulus. Tocmai de aceea-ţi dau drumul, şi când colo tu îmi spui că-ţi pare foarte rău. Afară de asta, crezi că omul acela mort a înviat! Trebuie să fii nebun! declară el şi bătu din palme. Un gardian apăru în sală: la pe grecul acesta şi du-l să se culce. Cheamă felcerul ca să-i lege rănile. Dă-i mâncare bună şi un pat. I se va da drumul din închisoare.
Demetrius făcu o strâmbătură de durere când ridică braţul ca să-l salute şi dădu să plece.
— Încă ceva! strigă Paulus adresându-se gardianului. După ce vei termina cu grecul te vei întoarce aici. Vreau să duci un mesaj la hanul lui Şalum. Prin urmare, grăbeşte-te!
Marcellus rămase mulţumit când constată că înaintarea în grad a lui Paulus nu-i schimbase câtuşi de puţin caracterul, aşa că reuşiră fără greutate să-şi refacă prietenia de altădată.
Sclavii aşezaseră o masă mai mică în apartamentul luxos mobilat al legatului şi o tavă de argint cu un coşuleţ de prăjituri, nişte fructe şi un clondir de vin. Paulus, proaspăt bărbierit, pe umeri cu o togă luxoasă şi împrejurul frunţii cu o bandă de mătase care accentua părul lui cărunt şi scurt, arăta foarte distins. ÎJ primi în pragul intrării şi-l îmbrăţişa cu toată căldura.
— Bine ai venit, Marcellus! exclamă el. Şi bine ai venit în Galileea! Deşi, dacă ai cutreierat această regiune, probabil cunoşti provincia mai bine decât mine.
— Paulus, este o adevărată plăcere să te pot vedea din nou! răspunse Marcellus. Primeşte urările mele de succes şi de mulţumire în noua slujbă pe care o ai! Ai fost foarte amabil c-ai trimis după mine!
Paulus îi petrecu un braţ împrejurul mijlocului şi-l conduse până la masă, apoi se aşeză şi el pe scaunul din faţa lui.
— Aşază-te pe scaun, zise el şi umplu cupele. Să bem pentru plăcerea acestei revederi. Şi să-mi spui ce te-a determinat să vii în mica şi liniştita mea Galilee.
Marcellus zâmbi, apoi ridică cupa la înălţimea ochilor şi, uitându-se la amfitrionul său, înclină din cap.
— Voi avea nevoie de cel puţin o oră, Paulus, ca să-ţi pot spune scopul venirii mele în părţile acestea, declară el şi gustă vinul. Este o poveste lungă şi puţin fantastică. Ca să nu pierzi vremea îţi voi spune că împăratul a dat ordin să vin în această provincie şi să mă informez mai de aproape despre galileeanul pe care noi l-am răstignit pe cruce.
— Cred că pentru tine a fost o întâmplare tragică, zise Paulus întunecat. Îmi pare şi astăzi rău că în noaptea aceea de la banchetul procuratorului te-am pus într-o situaţie atât de penibilă. N-am avut ocazia să te mai vad, căci altfel ţi-aş fi cerut iertare. Dacă eşti de părere că nici acum nu este prea târziu, îţi voi spune ce s-a întâmplat. Am fost în stare de beţie.
— Toţi am fost în starea aceasta, adăugă Marcellus! Eu nu sunt câtuşi de puţin supărat din pricina asta.
— Când ai părăsit sala de banchet ani constatat că aceasta nu s-a întâmplat din cauză c-ai fost beat. În momentul când ai îmbrăcat cămaşa mortului s-a întâmplat ceva cu tine. Până şi eu, care eram beat, am putut face această constatare. Pe toţi zeii! Mi-am închipuit că în momentul acela ai văzut o stafie! Ridică cupa şi sorbi adânc, apoi încercă să se recuieagă şi se însenină la obraz: Dar de ce să ne aducem aminte de aceste întâmplări neplăcute? Ai fost bolnav vreme îndelungată. De asta am aflat şi am fost mâhnit. Dar acum constat că

te-ai făcut bine. Sunt foarte mulţumit! Arăţi foarte bine, Marcellus! Haide, bea, prietene. Aproape nici n-ai gustat vinul şi e foarte bun.

— Este vin indigen? întrebă Marcellus şi mai sorbi o dată din cupă.
Paulus începu să râdă; apoi fâcu o strâmbătură şi-şi îndreptă trupul, uitându-se la el cu superioritate.
— Strălucitul meu patron, începu el pe un ton sarcastic, ilustrul meu superior, neostenitul Irod Antipa, tetrarh al (palileii şi jefuitorul săracilor, cel care linge tălpile oricărui roman mai de seamă, a avut bunăvoinţa să-mi trimită acest vin. Dar, deşi Irod duce o viaţă ticăloasă, vinul acesta totuşi este de viţă nobilă. Apoi, abandonând tonul de superioritate sarcastică, Paulus adăugă cu glasul schimbat: Până acum n-am avut ocazia să beau vin indigen. Bine că mi-am adus aminte. Oamenii din părţile acestea au răspândit o întâmplare cu Isus al nostru, despre care spun că la o nuntă a servit un vin foarte rar, pe care l-a obţinut recitând nişte descântece în faţa unui vas cu apă. Circulă o mulţime de basme de acestea. Probabil le-ai auzit.
Marcellus dădu din cap, dar fără să aprobe cinismul lui.
— Da! răspunse el cu convingere. Le-am auzit şi eu. Sunt întâmplări greu de explicat şi greu de înţeles.
— De înţeles! ripostă Paulus. Cred că n-ai intenţia să-mi spui c-ai încercat să le înţelegi! Avem şi noi la Roma destule legende de felul acestora, dar nu se găseşte nici un om cu mintea întreaga pentru a le crede.
— Da, Paulus... ştiu, încuviinţă Marcellus cu glasul liniştit. Aş prefera să fiu cel din urmă care să le creadă, dar...
În timpul acestei pauze semnificative, Paulus se ridică în picioare şi, ca să-şi facă de lucru, turnă vin în cupe. Ridică tava pe care erau prăjiturile, dar Marcellus refuză să se servească, aşa că se aşeză din nou pe scaun.
— Sper că nu ai intenţia să-mi spui că aceste poveşti în legătură cu galileeanul ar putea fi crezute? zise el calm.
— Paulus, trebuie să ştii că acest Isus a fost un bărbat neobişnuit.
— Sunt de acord! Nu s-ar putea afirma despre el c-a fost un bărbat obişnuit! Avea un curaj fără precedent şi un fel de măreţie specifică. Dar cred că nu vei admite că omul acesta a putut să preschimbe apa în vin!
— Nu ştiu ce să zic. Paulus! răspunse Marcellus cu glasul stins. Am văzut un copil care se născuse infirm; astăzi este tot atât de sprinten şi de sănătos ca oricare alt copil.
— De unde ştii că s-a născut infirm? întrebă Paulus.
— Tot satul ştie. Nu înţeleg ce i-ar fi putut determina să inventeze o astfel de poveste anume pentru a mi-o debita mie. Faţă de mine s-au purtat bănuitori chiar de la început. Adevărul este că bunicul băiatului a fost călăuza mea, dar n-a vrut să-mi vorbească despre afacerea asta.
— Fii sigur că în cazul acesta s-ar putea găsi o explicaţie logică a întâmplării, declară Paulus. Oamenii din părţile acestea sunt tot atât de superstiţioşi ca şi sclavii noştri din Tracia. Mai afirmă că omul acesta a înviat şi că a fost văzut!
Marcellus dădu îngândurat din cap.
— Afirmaţia aceasta este ridicolă! protestă Paulus. Ar fi trebuit să se mulţumească cu poveşti ca cea cu prefacerea apei în vin şi vindecările bolnavilor, zise Paulus şi sorbi cu zgomot din cupă. Apoi se încruntă văzând că Marcellus a început să învârtească între degete piciorul cupei şi stă cu privirile rătăcite în gol: Tu ştii destul de bine că astăzi galileeanul este mort! declară el mulţumit. Nimeni nu va putea să te convingă, nici pe tine, nici pe mine, c-ar fi înviat! Apoi, ferindu-şi toga, îşi întinse antebraţul musculos pe masă: Eu am înfipt suliţa în pieptul lui uite atât de adânc!
Marcellus ridică privirea, dădu din cap şi plecă ochii din nou fără să zică nimic. Paulus se întinse peste masă şi pocni cu pumnul încleştat în tăblie de se auzi pârâind.
— Pe toţi zeii, Marcellus, constat că tu crezi c-a înviaţi zbieră el. Urmă o tăcere grea şi îndelungată. Marcellus tresări şi ridică privirea încet, fără să pară impresionat de izbucnirea neaşteptată a legatului.
— Nu ştiu ce să cred, Paulus, răspunse el cu glasul liniştit. Evident, în faţa acestor afirmaţii am simţit şi eu aceeaşi reacţie pe care o simţi tu acum; dar trebuie să ştii, prietene, că în afacerea asta se ascunde un mare mister, în cazul când tot ce se spune este o simplă născocire, cei care răspândesc aceste zvonuri, primejduindu-şi viaţa. ar trebui să fie nebuni; cu toate acestea nu vorbesc cum ar vorbi nebunii. Nu au nimic de câştigat, ci totul de pierdut când afirmă că l-au văzut şi l-au întâlnit.
— Cu asta sunt de acord, declară Paulus mai îmblânzit; se ştie că fanaticii nu pun nici un preţ pe viaţa lor; dar gândeşte-te, Marcellus - oricât de greu ar ti de înţeles - nu se poate ca un bărbat mort să se ridice din mormânt! Bărbatul care ar ti mai tare decât moartea ar putea...
— Exact! interveni Marcellus. Ar putea face orice! Ar putea înfrunta orice forţă de pe pământ. Dacă l-ar interesa, din toată lumea aceasta ar face o împărăţie care să fie numai a lui!
Paulus ridică cupa la gură şi bău lacom, stropind cu vin masa.
— Afirmaţiile acestea mi se pare stranii, murmură el ameţit. Nu ştiu dacă-ţi aduci aminte, dar în timpul cât l-au judecat a fost vorba şi despre o împărăţie. Pilat l-a întrebat, deşi cred că întrebarea lui a fost absurdă, dacă este rege. Paulus începu să râdă. El i-a răspuns că este şi am constatat că Pilat a rămas şi el mirat de răspunsul lui. Adevărul este că în primul moment toţi au rămas năuciţi, mai mult de îndrăzneala calmă a acestui răspuns. În noaptea banchetului eu am vorbit cu Vinicius şi spunea că galileeanul le-a explicat că împărăţia lui nu este din lumea aceasta, dar... asta nu explică nimic. Sau poate tu eşti de altă părere?
— De... dacă aş face eu această afirmaţie, cu siguranţă n-ar avea nici un fel de importanţă, răspunse Marcellus. Dar când un bărbat care şi-a pierdut viaţa şi a fost în stare să se întoarcă, indiferent de locul unde a fost, acesta ar putea să aibă o împărăţie oriunde pofteşte.
— Vorbeşti fleacuri, Marcellus, zise Paulus în bătaie de joc. Eşti musafirul meu şi sunt obligat să mă port politicos. Dacă acesta este adevărul - ca un bărbat mort să aibă undeva o împărăţie, unul care a înviat din morţi, bagă de seamă, eu ştiu că aşa ceva nu se poate întâmpla, dar dacă ar fi să se întâmple - atunci aş prefera ca cel care o are să fie acest Isus decât s-o aibă Quintus sau bătrânul Iulian său Pilat sau chiar năucul de Gaius, guşterul bătrânei lulia. Apoi începu să râdă zgomotos de propria lui îndrăzneală: Sau chiar bătrânul Tiberiu. Pe toţii zeii, în ziua când nebunul de Tiberiu va muri, fac prinsoare că va rămâne mort şi îngropat! Bine că mi-am adus aminte să te întreb: ai intenţia să te întorci la Roma şi să spui zăpăcitului acestuia ceea ce ai aflat referitor la galileeanul nostru? Să ştii că el te va crede şi vorbele tale îl vor băga în sperieţi.
Marcellus râse îngăduitor şi-şi zise că, deşi beat, legatul îi spusese câteva cuvinte care meritau să fie cântărite cu toată liniştea.
— Paulus, ideea aceasta nu este rea. declară el. Dacă se va întâmpla să avem un împărat care va putea să supravieţuiască tuturor celorlalţi, cred că ar fi extraordinar ca lumea să aibă un stăpânilor care să strălucească pentru faptele lui bune şi nu pentru cele rele.
Obrazul legatului se limpezi şi Marcellus, presimţind interesul lui, încercă să discute mai pe larg această idee.
— Gândeşte-te, Paulus, la zvonurile acestea care circulă în legătură cu Isus. Se spune despre el c-a redat orbilor vederea, dar nu s-a auzit despre el c-ar fi poruncit să fie orbiţi cei cu vedere. Se spune despre el c-a schimbat apa în vin, dar nimeni nu afirmă c-ar fi prefăcut vinul în apă. A facut pe un copil infirm să umble, dar n-a făcut infirm din unul sănătos.
— Admirabil! încuviinţă Paulus, împăraţii au distrus şi au jefuit lumea. Ei au orbit oameni care au avut vedere, au făcut infirmi din oameni sănătoşi şi i-au distrus. Apoi făcu o pauză şi murmură mai mult pentru sine: Lumea ar rămâne mirată dacă ar constata că are un guvern care să se intereseze de orbi, de bolnavi şi de infirmi? Pe toţi zeii! Mi-ar face plăcere să ştiu că toate poveştile acestea despre galileeanul nostru sunt întemeiate!
— Vorbeşti serios, Paulus, sau glumeşti? întrebă Marcellus.
— De, vorbesc şi eu tot atât de serios în măsura care este serioasă problema despre care vorbim; când te gândeşti că tot ce se spune nu poate să stea în picioare, răspunse el şi încruntă din sprâncene. Dar... ascultă, Marcellus, nu crezi că mergi prea departe cu afacerea asta a lui Isus fără să ţii seama de propriul tău interes?
Marcellus nu-i răspunse altceva decât îşi ţuguie buzele. Paulus zâmbi, ridică din umeri şi-şi umplu din nou cupa. După atitudinea lui se vedea că ar prefera să renunţe la acest episod al subiectului pe care-l discutau.
— Şi ce se mai-spune despre el în interiorul acestei provincii? întrebă el nepăsător. După cât văd, ai încercat să culegi informaţii.
— S-a mai întâmplat ceva în Cana cu o fată care a constatat că poate să cânte. Oamenii sunt convinşi că şi această întâmplare i se datoreşte lui Isus.
— A învăţat-o să cânte?
— Nu. Dar într-o zi fata a constatat că este în stare să cânte. Sunt încredinţaţi că fapta aceasta se datoreşte lui Isus. Eu am auzit-o, Paulus. După cât sunt eu în stare să-mi dau seama, n-am întâlnit şi n-am auzit încă nimic ce s-ar putea asemăna cu felul ei de a cânta.
— Nu mai spune! Va trebui să-i spun şi tetrarhuiui. zise Paulus mirat. Probabil ştii ca este datoria mea să informe? pe acest bSînin scelerat. Probabil o va invita ca să cânte la un banchet pe care-l va da.
— Nu. Paulus, te rog, să nu faci aşa ceva! protestă Marcellus. Fata aceasta s-a bucurat de o educaţie aleasă. Dar afară de asta este şi infirmă şi nu părăseşte niciodată satul ei.
— Va să zică i-a dat glasul, dar a lăsat-o infirmă, ei? întrebă Paulus şi începu să râdă. Cum îţi explici fapta aceasta?
— Eu nu încerc să mi-o explic; n-am facut altceva decât că te-am informat. Dar sper cu toată sinceritatea că nu vei pomeni nimic lui Irod despre fata asta. S-ar simţi grozav de străină în palatul lui dacă ceea ce am auzit despre bătrânul acesta desfrânat este adevărat.
— Dacă ceea ce ai auzit este revoltător, zise Paulus, atunci fii sigur că este adevărul. Dar dacă tu ţii atât de mult la creştinii aceştia, s-ar putea ca lor să le fie de folos dacă una dintre fetele lor ar cânta pentru vulpoiul acesta bătrân.
— Nu! ripostă Marcellus speriat. Ea şi familia ei Îmi sunt prieteni. De aceea te rog să n-o umileşti invitând-o să cunoască pe Irod Antipa şi nici pe altcineva din familia lui.
Paulus admise că sunt toţi o adunătură de sceleraţi, inclusiv ticăloasa de Salomeea, care este fiică-sa. Aceasta este o căţea primejdioasă, vinovată de mai multe asasinate şi o desfrânată notorie, începu să râdă revoltat, ea apoi să adauge că toate aceste însuşiri le-a obţinut cu mijloace destul de oneste, ţinând seama de tată! ei - dacă este tată! ei adevărat - care nu respectă nici Sanhedrinul, şi de marna ei, a cărei origine este tot atât de puţin cunoscută ca şi a unei pisici. Începu să râdă dispreţuitor şi luă o gură de vin ca să elimine gustul de silă ce i-l lăsaseră amintirile acestea. Marcellus se întunecă la obraz, dar nu zise nimic. Imediat după aceea sjmţi pe Paulus că se uită la el binevoitor, dar în privirile lui tremurau o mulţime de reproşuri.