Douglas lloyd

— Acestea sunt prostii! ripostă Caligula cu dispreţ. Nu cred să se găsească mulţi care să creadă astfel de vorbe. Iar cei puţini care cred nu înseamnă nimic şi nici nu vor putea face nimic.
Vreme de câteva minute Quintus nu zise nimic şi rămase cu privirea îndreptată în altă parte.
— Cornelius Capito, maiestate, este foarte neliniştit din pricina lor. El crede că astăzi în Roma trebuie să fie cel puţin patru mii de creştini.
— Şi ce măsuri a luat împotriva acestei uneltiri? întrebă Caligula. Quintus clătină din cap.
— Este o mişcare stranie, maiestate. Adepţii nu au nici un- fel de arme în afară de credinţa că nu există moarte. Cornelius Capito nu este pregătit pentru a zdrobi o mişcare,ai căreivadepţi refuză să moară atunci când sunt ucişi.
— Quintus, constat că vorbeşti ca un.prost, murmură Caligula. Trirnite vorbă bătrânului acestuia caraghios ca mâine să se prezinte în faţa mea şi să-mi facă un raport. Şi vei avea grijă ca sclavul acela grec să fie arestat fără întârziere. Dacă va fi posibil, îl vei aduce viu în faţa mea.
Glasul împăratului Cizmuliţă păru c-a început să se stingă în momentul când adăugă:
— Cheamă căpetenia sclavilor, căci vreau să mă culc.
Dacă în timpul drumurilor ce le făcuse prin provinciile de la marginea imperiului s-ar fi găsit cineva să întrebe pe Marcellus Gallio despre Roma şi dacă se poate orienta cu uşurinţă prin cartierele ei, i-ar fi răspuns că de vreme ce s-a născut în oraşul acesta şi a trăit toată viaţa acolo este convins că-l cunoaşte destul de bine.
Acum însă începuse să-şi dea seama că este una să cunoşti Roma în calitate de tribun bogat, fiu al unui senator care se bucură de mare prestigiu, şi cu totul altceva s-o cunoşti din punctul de vedere al unui călător modest îmbrăcat, adăpostit într-un han al căruţaşilor din apropierea pieţelor de pe malul Tibrului, unde străzile ziua şi noaptea sunt pline de larmă şi de ţipetele oamenilor grosolani care trăiesc de pe o zi pe alta, muncind din greu.
Încă nu reuşise să-şi dea seama ce l-a determinat să se întoarcă la Roma. Era de zece zile în oraş şi cutreiera străzile mirat şi cutremurat de silă în mijlocul acestor oameni ale căror lăcomie şi murdărie îl făcea să se revolte şi care nu duceau o viaţă cu nimic mai uşoară decât guzganii din cotloanele cheiurilor. Cei din Arpino fuseseră şi ei murdari, săraci, zdrenţuiţi şi grosolani, dar primeau cu plăcere orice sfat menit să le îmbunătăţească felul de viaţă. Fără îndoială, nici aceşti dezmoşteniţi din suburbiile Romei nu puteau să fie mai răi decât ei. Marcellus încercă să aprofundeze această problemă. Probabil degradarea aceasta se datora aglomerării excesive, lipsei de intimitate, zgomotului asurzitdr care nu se domolea niciodată. Nu se poate să fii cuviincios dacă nu eşti inteligent; nu se poate să fii inteligent dacă nu ştii să te gândeşti şi cine ar fi fost în stare să se mai gândească în mijlocul acestei larme nebuneşti? Mai adaugă mirosul infect al cartierelor acestora supraaglomerate şi te vei întreba cine ar putea să mai cunoască noţiunea respectului de sine însuşi şi a respectului faţă de alţii. El însuşi începu să-şi dea seama de influenţa nefastă ce o exercita contactul acesta asupra lui. Nu-şi mai răsese barba de trei zile. Încerca să-şi găsească o scuză, în taverna lui Apuleius, confortul era o condiţie inexistentă. Aici nimeni nu-şi rădea barba, nimeni nu se spăla şi pe nimeni nu-l interesa cum arată.
În ziua înmormântării împăratului, Marcellus se găsea în mijlocul mulţimii prost mirositoare care asuda din greu în piaţa Forului Iulian pentru a fi de faţă la trecerea cortegiului funerar. Rămase mirat când văzu pe tatăl său cât a îmbătrânit în timpul ultimelor săptămâni. Fără indoială, avusese multe griji. Pe obrajii tuturor acestor bătrâni respectabili se vedea o expresie de spaimă şi nu era deloc de mirare ţinând seama de marea încercare prin care trecea imperiul. Se simţea îndurerat de atitudinea tatălui său, care până acum suportase toate loviturile cu demnitate incomparabilă, iar acum se lăsase copleşit de deznădejde, îşi simţi inima sângerând de durere.
Vreme de două săptămâni continuă să cutreiere străzile în fiecare zi, oprindu-se din când în când; dar, de obicei, oamenii de fiecare dată îşi vedeau de drum când încerca să intre cu ei în vorbă. După felul în care vorbea şi se purta, îşi dădeau seama imediat că nu face parte din lumea lor şi deveneau bănuitori, în acelaşi timp era mereu obsedat de amintirea chipului trist al tatălui său şi de felul nesigur în care se ţinea pe picioare.
Într-o seară, simţindu-se peste măsură deprimat, trimise vorbă lui Marcipor, indicându-i locul unde se găseşte şi rugându-l să-i dea o întâlnire în locul şi la timpul pe care-l va crede el de cuviinţă, dar îi spuse c-ar fi preferabil să nu vină la hanul lui Apuleius. Peste două ceasuri primi răspunsul lui Marcipor, care-i spunea ca ziua următoare să apuce pe via Appia şi să meargă înainte până la vechiul cimitir evreiesc. Marcipor îi spunea că în timpul după-amiezei îl va aştepta acolo.
Marcellus îşi aduse aminte unde este locul acesta de întâlnire, de care se legau amintiri stranii. Acum două secole, când Antioh supusese Palestina, viaţa pentru evreii din această provincie devenise atât de grea, încât mii de oameni emigraseră şi astfel Roma fu obligată să adăpostească un număr mult mai mare decât i-ar fi trebuit.
Speriat de această migrare în masă imperiul promulgă legi restrictive care hotărniceau libertăţile acestor refugiaţi. Fuseseră adunaţi pe o porţiune de teren de dincolo de Tibru, anumite ocupaţii le fuseseră oprite, nu li se acordase nici cetăţenia romană şi, după ce animozităţile şi nemulţumirile împotriva lor se dădură pe faţă, începură şi persecuţiile.
Fiind oameni care păstrau cultul morţilor, se simţiră profund nedreptăţiţi când administraţia romană le acordă un loc de cimitir în partea de miazăzi a Romei, unde pământul afânat era aşternut în adâncime de cincizeci de urme pe o stâncă masivă de piatră albă maleabilă, în timpul nopţii, instigatorii veneau aici şi profanau mormintele evreilor.
Datorită muncii neobosite, evreii reuşiră să sape un tunel oblic în stâncă. Astfel făcură un coridor subteran în formă de labirint şi în pereţii acestuia săpară cripte pentru morţii lor şi ganguri în care se puteau ascunde cei persecutaţi.
După ce mai trecu o bucată de vreme, persecuţiile acestea încetară. Numeroşi evrei bogaţi, care contribuiseră cu sume mari la construirea clădirilor statului şi la ridicarea monumentelor, obţinură titulu! de cetăţeni romani, aşa că povara ce apăsa pe umerii conaţionalilor mai puţin norocoşi decît ei fu uşurată. Cu timpul, vechile morminte subterane căzură în desuetudine. Pe vremea aceea numai puţini oameni se mai interesau de catacombe, afară de cei care se ocupau cu studiul antichităţii. Marcellus se întrebă cum de Marcipor, care acum era un om în vârstă, a ales ca loc de întâlnire tocmai cimitirul acesta. Până acolo avea drum lung de făcut.
Sosi ceva mai devreme decât ora hotărâtă, dar Marcipor sosise înaintea lui şi-l aştepta în mijlocul unui crâng de cireşi, care se întindea de la marginea drumului pe o distanţă de un sfert de milă până la intrarea în catacombe. Marcipor se aşezase pe pământ şi, când îl văzu, se ridică în picioare şi se apropie de el cu mâinile întinse şi obrazul tremurând de emoţie. Impresionat de atitudinea bătrânului servitor, Marcellus îi strânse mâinile cu efuziune. Acum nu mai era tribun, căci pentru amândoi timpul se întorsese înapoi. Băiatul care odinioară venea la Marcipor de fiecare dată când se cresta în degete sau i se strica o jucărie întinse braţele spre omul acesta bătrân şi-l strânse cu dragoste la piept.
— Ne-am închipuit că eşti mort, îngână Marcipor cu glasul sugrumat. Familia te-a jelit. Spune-mi - şi se depărta puţin de el ca să-l poată examina - ce te-a determinat să-i sperii în felul acesta? Aceasta nu este o purtare pentru un tânăr cu educaţia ta, fiule... Haide să ne aşezăm, căci eu sunt foarte ostenit d§ drumul pe care l-am făcut.
— Dragul meu Marcipor, am fost silit să procedez în felul acesta, căci mi-am închipuit că va fi mai puţin dureros pentru familia mea. Dacă au crezut despre mine că sunt mort, ei m-au jelit şi şi-au adus aminte de mine cu duioşie. Dacă m-aş fi întors acasă, hotărât să urmez un fel de viaţă cu totul altul decît cel la care s-ar fi aşteptat,senatorul din partea fiului său, le-aş fi pricinuit o decepţie mult mai dureroasă.
Aşa cum se prezintă lucrurile, ei sunt trişti din pricina mea, căci mă cred mort, dar nu se simt umiliţi datorită purtării mele faţă de ei.
— Şi de ce-mi sptii vorbele acestea mie? întrebă Marcipor. Cuvintele tale reprezintă un mare secret a cărui povară o treci pe umerii slăbiţi ai unui bătrân slujitor, care trebuie să fie credincios Stăpânilor săi în orice împrejurare.
— Marcipor, am văzut pe tatăl meu cu ocazia înmormântării împăratujui. Obrazul lui frumos era răvăşit şi ochii tulburaţi de deznădejde. Umbla cu umerii bleojdiţi şi nu mai avea nimic din mândria lui de altădată. Am încercat să alung imaginea tatălui meu, dar ea mă obsedează. Tocmai de aceea te-am chemat aici să stăm de vorbă. Ce zici: să mă întorc acasă? Crezi c-aş putea contribui cu ceva ca să-l ajut?
Marcipor plecă ochii în pământ şi păru că se gândeşte ce să-i răspundă.
— Fireşte, îmi vei răspunde să renunţ la preocuparea mea de acum şi să mă întorc în casa părinţilor mei pentru a-mi ocupa locul pe care l-am avut înainte de asta. Nu pot să-ţi explic felul de obligaţii ce mă aşteaptă, deoarece ţie nu ţi s-a dat ocazia ca...
— Nu... fiule! îl întrerupse Marcipor. Nu se poate să renunţi la datoria pe care ţi-ai asumat-o, chiar dacă ai încerca. După ce începi să crezi cu toată convingerea că Isus este Fiul lui Dumnezeu celui viu, care va întemeia aici pe pământ o împărăţie a dreptăţii şi bunei înţelegeri, cine ar fi în stare să nu accepte această credinţă? în cazul când cineva renunţă la această credinţă, pentru diverse motive, înseamnă că el n-a avut niciodată această credinţă.
Marcellus se plecase spre el şi-l asculta mirat.
— Marcipor! exclamase el. Tu eşti creştin?
— Ultima dată când ai fost acasă, Demetrius a fost de părere c-ar trebui să-ţi spun despre credinţa mea şi despre faptul că m-am asociat cu ceilalţi creştini din Roma...
— Ceilalţi creştini? repetă Marcellus mirat.
— Da, fiule... şi toţi aceştia se găsesc acum în mare primejdie. Am bănuit că dacă vei afla despre gruparea creştină de aici din Roma vei încerca să te apropii de ea. Oamenii aceştia, în majoritate de origine obscură, se adună în taină şi în grupuri mici, fără să atragă atenţia asupra lor. Un tribun însă nu poate proceda în felul acesta. Prin urmare, mi-am zis că va fi mult mai prudent să nu iei cunoştinţă de această grupare. Acum câteva zile noul împărat a publicat un edict care prevede pedeapsa cu moartea pentru toţi cei despre care va afla că sunt în legătură cu creştinii. Ce se va întâmpla cu mişcarea noastră creştină aici în Roma rămâne să vedem de acum înainte. Desigur, se spune că tânărul Caligula este un om crud şi încăpăţânat.
— Tânărul Caligula este nebun! zise Marcellus.
— Aşa se pare, continuă Marcipor, dar cred că este destul de lucid pentru a duce până la capăt planurile lui de măcel, în momentul când am primit scrisoarea ce mi-ai trimis-o, mi-am dat seama că ar fi inevitabil să nu te întâlneşti din întâmplare câţiva creştini şi să te asociezi cu ei. Dar va trebui să te gândeşti de două ori înainte de a te expune unei astfel de primejdii. Noi, care suntem oameni lipsiţi de importanţă, ne putem ascunde. Tu nu vei putea, în orice caz nu vei putea să stai ascuns vreme îndelungată, împăratul va fi foarte mulţumit să poată da celorlalţi o pildă osândindu-te pe tine.
— Cred că n-ai intenţia să mă sfătuieşti să fug din oraş! exclamă Marcellus.
— Nimeni care ta- cunoaşte atât de bine cum te cunosc eu, fiule, nu va putea să-ţi dea un astfel de sfat. Dar trebuie să ştii că viaţa ta este mai preţioasă. Atâta vreme cât această ameninţare se menţine, nu cred că vei putea face nimic deosebit în interesul oamenilor înspăimântaţi care stau ascunşi. Dacă vei părăsi oraşul până în ziua când împăratul va începe să se gândească la altă nebunie, vei putea să te întorci şi prezenţa ta va fi oamenilor de folos. Deocamdată nu există nici un motiv care ar merita să-ţi primejduieşti viaţa.
Marcellus întinse mâna şi o aşeză înduioşat pe genunchii bătrânului.
— Marcipor, zise el cu glasul blând, vorbeşti cum trebuie să vorbească un slujitor credincios al părintelui meu, care se gândeşte la bunăstarea fiului său. Pentru atitudinea aceasta, îţi sunt recunoscător. Dar acesta nu este sfatul pe care un creştin ar putea să-l dea altui creştin. Demetrius sau poate altcineva nu ţi-a vorbit nimic despre ultimul drum pe care Isus l-a făcut la Ierusalim, când ucenicii săi au încercat să-l determine să nu plece deoarece ştiau că pentru el va fi primejdios să-şi petreacă săptămâna Paştilor în oraşul acela? îi spuneau că viaţa lui este preţioasă şi nu trebuie să se expună la primejdii, căci trebuie să se ferească în interesul poporului care a primit învăţăturile lui şi le urmează.
— Ce a răspuns la stăruinţele lor? întrebă Marcipor.
— Le-a răspuns că sfatul lor nu este bun; spunea că nimeni nu trebuie să vorbească prietenului său despre primejdiile la care se expune atunci când el încearcă să-şi facă datoria; le-a spus că uneori omul trebuie să-şi piardă viaţa pentru a şi-o putea mântui, iar cei care se străduiesc să şi-o mântuiască fără îndoială şi-o vor pierde, în orice caz Marcipor, intenţia ta este bună, dar cu toate acestea eu voi rămâne în Roma. Nu-ţi dai seama că mişcarea noastră ar putea să dispară în cazul când noi cei care credem într-însa vom încerca să ne ferim de primejdii?
Marcipor dădu încet din cap şi cu mare greutate se ridică în picioare.
— În cazul acesta vino cu mine, zise el. Ne vom duce la ei.
— Unde? întrebă Marcellus.
— În catacombe, răspunse Marcipor şi arătă spre copaci. Aici se întâlnesc vreo treizeci de oameni pentru a discuta planurile activităţii viitoare.
— Se poate ca în Roma să fie treizeci de creştini? exclamă Marcellus care părea mulţumit de ştirea aceasta.
— Fiule, în Roma sunt aproape patru mii de creştini! declară Marcipor. Aceşti treizeci sunt conducătorii lor.
Vreme îndelungată Marcellus nu fu în stare să scoată nici o vorbă şi se gândi la importanţa acestei informaţii neaşteptate, într-un târziu îşi regăsi din nou glasul.
— Marcipor, împărăţia lui se apropie cu paşi mult mai repezi decât mi-aş fi închipuit eu!
— Ai răbdare, fiule, căci mai avem drum lung şi foarte greu de făcut! murmură Marcipor şi apucă înaintea lui.
Treptele înguste şi nesigure ale tunelului erau. cufundate în întuneric. După ce ajunseră jos, o feştilă de lumină se văzu pâlpâind la intrarea unui coridor care cotea spre stânga. Marcipor intră pe coridor fără să ezite, ca şi când ar fi cunoscut drumul. Un bărbat înalt îmbrăcat în haine de lucrător se apropie de ei cu un opaiţ în mână şi, ridicându-l deasupra capului, se uită cu atenţie la Marcellus.
— Cine este omul acesta, Marcipor? întrebă el.
— Tribunul Marcellus Gallio. Este unul de ai noştri, Laertius.
— Ce nevoie avem noi aici de un tribun? întrebă Laertius nemulţumit.
— Marcellus a facut multe sacrificii pentru a putea îmbrăţişa credinţa noastră, Laertius, adăugă Marcipor cu blândeţe. El este informat despre galileean mai bine decât noi toţi, afară de unul singur.
— Aşa să fie, se învoi Laertius cam fără voie, dacă tu dai chezăşie pentru el.
Îşi continuară drumul în lungul coridorului mai mult pe pipăite şi Marcellus se miră de întinderea lui. Marcîpor domoli pasul şi-l luă de braţ.
— Laertius consideră cauza noastră drept o organizaţie a oamenilor săraci, îi explică el cu bunăvoinţă. La mulţi creştini vei constata astfel de convingeri. Nu se poate să-i condamni, deoarece vreme îndelungată oamenii aceştia au trăit oprimaţi. Dar ar fi adevărată-nenorocire dacă împărăţia lui Isus ar deveni un rai exclusiv al săracilor.
— Probabil ar fi fost mai bine dacă nu i-ai fi spus cine sunt, zise Marcellus.
— Eu cred că va fi mult mai bine ca aici în Roma creştinii să ştie că un bărbat care dispune de oarecare mijloace le poate fi de mare folos şi că este un vrednic ascultător al învăţăturilor lui Isus. Prea mult se vorbeşte numai despre virtuţile sărăciei.
Cotiră pe dreapta şi intrară într-un coridor mai îngust decât primul şi foarte lung, pe pereţii căruia se vedeau plăcile de piatră cu numele evreilor demult morţi. O feştilă pâlpâia slab prin întuneric pentru a lumina în fundul coridorului o uşă grea de lemn. Din întuneric ieşi o nouă santinelă, care le aţinu calea. Marcipor îi spuse şi acestuia cine este omul care a.venit cu el. Santinela îi făcu semn cu torţa aprinsă spre grinda pragului de sus, pe care se vedea o mică inscripţie.
— Ştii ce este semnul acesta? întrebă el.
— Este simbolul secret al creştinilor, răspunse Marcellus.
— Ţi-a vorbit cineva despre simbolul acesta sau l-ai văzut şi în altă parte?
— L-am văzut în mâi multe locuri prin Galileea şi în Ierusalim.
— În cazul acesta dă-mi voie să te întreb, continuă santinela, de ce şi-au ales ca simbol imaginea unui peşte? Sau poate peştele are o semnificaţie sacră.
Marcellus îi explică respectuos şi santinela îl ascultă cu atenţie.
— Puteţi intra, zise santinela şi le făcu loc să treacă.
Era o încăpere mare de formă pătrată, în care ar fi fost loc pentru mai mulţi oameni decât cei care se vedeau aici, adunaţi în semicerc împrejurul unui bărbat de statură impunătoare şi cu barba neagră, care le spunea ceva cu glas adânc şi gutural.
Se apropiară încet prin lumina tulbure. Marcipor mergea în frunte şi nu se opri decât în momentul când glasul grav al celui care vorbea se putu auzi destul de limpede. Marcellus îl recunoscu imediat şi apucă pe Marcipor de mâneca hainei.
— Îl cunoşti? întrebă corintianul în şoaptă şi zâmbi mulţumit.
— Sigur că da! răspunse Marcellus emoţionat. Era Marele Pescar.
CAPITOLUL XXIV
Abia răsărise soarele, dar şi ziua de astăzi se anunţa călduroasă. Supraveghetorul oacheş sta sprijinit de stâlpul porţii şi căsca, urmărind lucrătorii ieşiţi în vie - vreo optzeci sau poate mai mulţi - care tăiau ciorchinii aurii cu cea mai mare grijă, deoarece strugurii aceştia erau destinaţi unor negustori de seamă din Roma.
Departe în josul drumului se vedea un nouraş de praf răscolit de picioarele unui măgăruş cenuşiu şi ostenit, înhămat între hulubele unei cotigi cu roţile înalte şi plină de fân. Un tânăr subţirel mergea înaintea cotigii şi întindea de căpăstrul măgăruşului, care, din când în când se oprea în loc, aşa că tânărul, care purta căciulă de lână împletită, se proptea cu nădejde în picioare şi începea să tragă de el pentru a-l determina să se mişte, şi din atitudinea lui se vedea limpede că nu se mai poate stăpâni.
Supraveghetorul Ibiscus se uita la ei şi zâmbea. Pesemne tânărul habar nu avea cum se îndeamnă un măgăruş la drum, căci altfel ar fi mers alături de el cu o tufă de scaiete destul de mare. Ibiscus cunoştea toţi măgăruşii, cotigile şi argaţii de fermă din împrejurimi care uneori treceau în lungul drumului din Arpino, dar pe aceştia nu-i mai văzuse. Nimerii n-ar fi în stare să ducă la târg o încărcătură de fân cu o astfel de cotigă şi era convins că tinerelul care întindea de căpăstrul măgăruşului nu poate fi un lucrător agricol. Era îmbrăcat într-o tunică lungă şi grosolană şi purta încălţăminte caracteristică lucrătorilor pietrari, care sunt obişnuiţi să-şi apere picioarele împotriva despicăturilor de piatră ce sar de sub daltă. Căciula de lână împletită şi ţuguiată părea să fie de pescar şi nu era potrivită pentru o astfel de vreme. Ibiscus se întrebă de ce nu şi-o fi scoţând-o pe căldura aceasta. Exact în faţa porţii măgăruşul se opri din nou şi tânărul începu să întindă atât de furios de cureaua căpăstrufui, încât acesta se rupse şi rămase cu un capăt în mână - fără să se întoarcă spre Ibiscus, care se apropia de el - astfel că măgăruşul, simţindu-se liber, se apropie imediat de marginea drumului şi începu să pască iarba cu tânărul alergând după el şi străduindu-se să ridice căpăstrul care se tara prin colb. Ridică fruntea şi se uită la supraveghetor, apoi se apropie cu paşi mărunţi de cotigă, ştergându-şi mâinile delicate de pieptul tunicii de pietrar.
Ibiscus îşi trecu palma peste bărbie şi începu să-l examineze cu toată atenţia. Obrazul ! se lumină numaidecât de un zâmbet, căci îşi dădu seama cu cine are a face, şi punând mâna pe cureaua de la căpăstru o desfăcu din cătărămi şi se uită la ea.
— Mi-am închipuit că eşti un argat, fiica mea, zise el cu blândeţe. Aşază-te colo la umbră şi te odihneşte până când îţi voi repara căpăstrul. Ia şi câţiva struguri din coşul acela ca să te mai răcoreşti. Pari foarte ostenită.
Fata se uită la el la început cu indiferenţă, apoi buzele i se întredeschiseră şi zâmbi, într-un fel care făcu pe bătrânul supraveghetor să simtă o căldură împrejurul inimii. Ridică mâna şi-şi şterse sudoarea de pe frunte şi, scoţându-şi căciula, de sub ea îi scăpă o cascadă de păr negru lucitor, care-i coborî până pe umeri. Ibiscus începu să râdă cu înţeles, fata râse şi ea, dar cu glasul chinuit, ca şi când ar fi fost un hohot de suspine.
— Eşti foarte amabil, răspunse fata. Voi luă un strugure... Mi-e atât de cald... şi sunt însetată.
Măgăruşul lovise cu buceaua roţii zidul de piatră al porţii şi acum se străduia să se desprindă. Ibiscus trecu în partea din urmă a cotigii ca să smulgă o mână de fân cu care să-l liniştească până când va termina cu reparairea căpăstrului.
— Te rog, nu lua fân, ţipă fata înspăimântată... Nu se poate să-i dai fân, căci se îmbolnăveşte, şi se uită la el cu ochii speriaţi.
Ibiscus întoarse capul spre ea şi încruntă din sprâncene.
— Ia să-mi spui şi mie ce ascunzi în cotiga aceasta, zise el şi Începu să răscolească fânul.
— Te rog!... Este fratele meu! E bolnav! Nu-l deranja!
— Ei nu mai spune! ripostă Ibiscus. L-ai luat în cotigă şi l-ai acoperit cu fân! Nu-mi vine să cred! sfârşi el şi începu să descarce fânul în mijlocul drumului. Va să zică tu eşti fratele cel bolnav! exclamă el când dădu cu ochii de Demetrius.
Fata se apropie repede de supraveghetor şi-i puse mâna pe braţ în timpul cât Demetrius se ridică în picioare şi se uită la el încruntat.
— Suntem la mare strâmtoare, zise fata. Am venit în partea aceasta crezând că vom da de urma lui Marcellus Gallio, care ar fi putut să ne ajute.
— Marcellus a plecat mai acurri o săptămână, răspunse Ibiscus şi obrazul păru că i se mai luminează puţin. Sunteţi prieteni cu el?
În ioc de răspuns, atât Demetrius, cât şi fata dădură din cap. Ibiscus se uita bănuitor când la unul, când la altul.
— Tu, prietene, eşti sclav, zise el uitându-se la urechea lui Demetrius. Aha, am înţeles! se dumiri el. Sunteţi urmăriţi amândoi! Ieri au sosit nişte legionari din Capri care au cercetat vila stăpânului meu în căutarea fiicei lui Gallus şi a unui sclav grec, despre care bănuiau că sunt în drum spre Roma.
— Ai dreptate, interveni Demetrius. Tânăra fată este fiica legatului Gallus şi logodnica tribunului Marcellus Gallio, stăpânul meu. Pe mine mă cheamă Demetrius! zise el şi Ibiscus tresări.
— Pare că este acelaşi nume! murmură el. Ia spune... acum câteva săptămâni n-ai primit o veste de la Marcellus?
— Ba am primit... un mic pepene într-o cutioară.
— Fără nimic scris?
— Cu imaginea unui peşte... pe coajă.
Demetrius se uită cu atenţie în lungul drumului şi înainte, şi înapoi, şi coborî din cotigă. Departe în vie văzură că se urneşte o cotigă încărcată de coşuri cu struguri şi se apropie de intrarea curţii.
— Stai aici şi ocupă-te de măgăruşul acesta, dar fereşte-te să ieşi în calea argatului care se apropie. Cred că va fi mai bine ca deocamdată să vă opriţi aici. Apoi se întoarse spre Diana ca să-i spună: Cred că nu este nici p primejdie să mergi la vilă şi să întrebi de Antonia, soţia lui Kaeso. li vei spune cine eşti. Oamenii curţii nu trebuie să vă vadă împreună. Toţi oamenii din Arpino ştiu că sunteţi urmăriţi.
— Probabil le va fi teamă să mă adăpostească, zise Diana.