Douglas lloyd

— Aşa ceva se întâmplă mai des? întrebă Marcellus, închipuindu-şi că întrebarea pe care i-o pune va fi considerată drept motiv de continuare a conversaţiei.
— Ia să fac o socoteală, murmură Manius şi, închizând un ochi, începu să numere pe degetele cioturoase: Anul trecut n-am auzit decât despre patru cazuri similare.
— Numai despre patru, repetă Marcellus îngândurat. Bănuiesc că atunci când se întâmplă aşa ceva înseamnă că dispare şi detaşamentul plecat din fort.
— Evident că dispare, răspunse Manius.
— Şi legionarii sunt duşi şi vânduţi ca sclavi?
— Nu-mi vine să cred. Beduinii nu au nevoie de sclavi şi nici nu vor să-şi bată capul cu ei. Beduinii sunt oameni sălbatici şi cruzi ca vulpile, iar pe urma caravanelor se furişează tot atât de nesimţiţi ca şi şacalii. Când vor să te atace, te lovesc pe la spate şi-ţi înfig între umeri hangerul până la plasele.
— Garnizoana nu încearcă să răzbune niciodată aceste asasinate? Manius clătină din cap şi zâmbi sinistru.
— Garnizoana de acolo, dacă-mi dai voie să-ţi spun adevărul, nu este ce ar trebui să fie. Nimenea nu se interesează de soarta celor dispăruţi. Oamenii nu sunt de ajuns de disciplinaţi, nu au comandanţi care să-şi facă datoria aşa cum ar trebui şi nu se interesează de soarta fortului. Revoltele sunt foarte frecvente şi de fiecare dată este asasinat câte cineva. Nu se poate să ceri prea mult de la garnizoana unui fort care în marea majoritate a cazurilor îşi varsă sângele pe câmpul de exerciţiu.
În noaptea aceasta Marcellus îşi zise că este de datoria lui să comunice lui Demetrius informaţiile pe care le-a obţinut. Stând amândoi întinşi pe aşternuturile lor din cabină, cu glasul stins făcu corintianului o schiţă a condiţiilor în care foarte curând se vor găsi amândoi, şi-i vorbi pe un ton ca şi când şi sclavul său ar fi responsabil de atitudinea ce o vor adopta amândoi în noua situaţie.
Demetrius ascultă în tăcere povestea lungă pe care i-o debită Marcellus şi, considerând-o drept o povestire lugubră, când termină, îndrăzni să-i spună pe un ton aproape indiferent:
— Stăpânul meu va fi totuşi obligat să ia în primire comanda garnizoanei din fortul acesta!
— Fireşte, răspunse Marcellus, de vreme ce acesta este ordinul pe care l-am primit! Ce altceva aş putea face? Apoi, constatând că de pe celălalt aşternut nu primeşte imediat un răspuns, întrebă din nou: Ce înţelegi cu vorbele acestea?
— Înţeleg, stăpâne, că oamenii din garnizoană sunt nemulţumiţi şi nedisciplinaţi, iar stăpânul meu va cere supunere. Nu este dreptul sclavului său să-i spună cum va putea obţine această supunere; dar cred că pentru stăpânul meu va fi mult mai bine dacă va lua imediat în primire comanda garnizoanei... şi cu toată energia necesară.
Marcellus se ridică într-un cot şi încercă să vadă ochii grecului prin întunericul şi aerul îmbâcsit din cabină.
— Înţeleg ce te preocupă, Demetrius. Acum, după ce cunoaştem atmosfera din acest fort, eşti de părere că noul legat nu trebuie să se gândească la felul în care ar putea să obţină aprobarea celor interesaţi, ci să se prezinte între membrii garnizoanei şi să pocnească pe câţiva inşi în creştetul capului, fără să mai aştepte prezentările.
— Cam în felul acesta m-am gândit şi eu c-ar trebui să procedăm, încuviinţă Demetrius.
— Să le-o retezi chiar de la început, nu-i aşa? La asta te-ai gândit?
— Când vrei să smulgi urzicile din lan, nu pui mâna pe ele în mod delicat, ci o încleştezi bine, ca să poţi smulge urzica cu rădăcină cu tot. Probabil oamenii aceştia trândavi vor fi mulţumiţi să asculte de un comandant care este atât de priceput şi de energic ca stăpânul meu.
— Vorbele acestea, Demetrius, sunt plăcute la auz.
— Aproape toţi oamenii, stăpâne, apreciază dreptatea şi curajul. Stăpânul meu este om drept... dar este şi curajos.
— Da, Demetrius, dar datorită acestor calităţi stăpânul dumitale a ajuns în situaţia în care se găseşte, răspunse Marcellus râzând. Tocmai pentru c-a fost curajos!
Pentru că nu dorea să discute acest incident şi nici n-ar fi vrut să lase conversaţia neterminată, Demetrius răspunse:
— Aveţi dreptate, stăpâne! dar pe un ton atât de grav, încât Marcellus începu să râdă cu hohote.
Urmă apoi o pauză foarte lungă, aşa că probabil corintianul adormise, deoarece legănatul uşor al corabiei părea că te îmbie anume la somn. Vreme de un ceas, Marcellus rămase treaz şi se gândi la planul pe care i-l sugerase credinciosul său sclav. „Demetrius are dreptate, îşi -zise el. Dacă e să iau în primire comanda acestui fort, atunci va trebui s-o iau din primul moment când voi sosi acolo. În cazul acesta, chiar dacă se va întâmpla să fiu înfrânt, dispariţia mea va fi demnă, decât dacă aş tolera încălcarea disciplinei".
Trecuse demult de amiaza zilei de opt martie când căpitanul Manius făcu manevra necesară pentru a intra cu covată sa în apele portului din Gaza şi se aşternu cu flancul în lungul unui chei care era liber. Ca orice comandant de vas în momentul sosirii, era extrem de ocupat, dar găsi timpul necesar pentru a-şi lua rămas bun de la tânărul tribun, într-o atitudine sumbră, caracteristică unei rude apropiate când se desparte de cel care trage să moară.
Demetrius fu între cei dintâi care coborâră din corabie. Puţin după aceea se întoarse împreună cu cinci sirieni voinici cărora le arătă bagajele pe care trebuiau să le ridice. Pe cheiul murdar al portului nu se vedea nici o uniformă militară, dar cu toate acestea Marcellus nu rămase dezamăgit, căci nu se aşteptase să fie primit de cineva. Cei din garnizoană nu fuseseră înştiinţaţi despre sosirea lui. Prin urmare era obligat să se prezinte la fort fără să fie însoţit de cineva.
Probabil datorită vârstei înaintate şi infirmităţilor de care suferea, în Gaza nimic nu se putea executa cu promptitudine. Trecu un ceas întreg înainte de a se putea găsi catârii de povară care să ducă bagajele. Tot aşa se pierdu o vreme preţioasă până când le încărcară. Un alt ceas îl pierdură cu traversarea înceată a străzilor înguste şi murdare şi cu liniştirea protestelor celor care împiedicau circulaţia şi trebuiau să se ferească din cale.
Sirienii bănuiră imediat când îi văzură uniforma de tribun care este destinaţia spre care se îndreaptă şi se mulţumiră să murmure, fără să ridice glasul. La urmă ajunse într-o şosea care furnica de oameni şi de praful răscolit de picioarele animalelor. În fruntea convoiului mergea Marcellus, încălecat pe o cămilă condusă de un sirian care mirosea destul de urât şi cu care Demetrius se înţelesese prin semne asupra preţului pe care-l ceruse pentru această expediţie. Târguirea dintre ei distra pe Marcellus, deoarece corintianul, care era om liniştit şi rezervat, începuse să ţipe şi să gesticuleze tot atât de violent ca şi ceilalţi. Fără să cunoască valoarea ce o avea banul aici în Gaza şi nici preţurile ce se obişnuiau pentru serviciile prestate, refuzase cu indignare prima ofertă a sirianului, ca după alte trei propuneri să ajungă apoi la o înţelegere, dar şi de astă dată numai după nenumărate ţipete şi răcnete fioroase. Ar fi fost greu să recunoşti pe Demetrius în rolul acesta nou pe care şi-l asumase.
În depărtare, prin norii de praf galben ce le tăiau vederile, se arătă forma unui uriaş teren dreptunghiular, încins de ziduri înalte de cărămidă uscată în dogoarea soarelui, la fiecare colţ cu câte un turn mai înalt. După ce se mai apropiară, văzură un drapel roman care atârna inert de pe prăjina oblică a unui turn.
O santinelă cu înfăţişare respingătoare se desprinse de lângă un grup de legionari care se aşezaseră pe vine şi, apropiindu-se de poarta cea mare a fortului, o deschise larg şi le făcu semn să intre, fără să-i întrebe nimic. Probabil bădăranul acesta, îşi zise Marcellus, îi confundă cu o caravană care a venit să ceară o escortă. După ce intrară în curtea bătută de soare, o altă santinelă se ridică de pe treptele scării pretoriului şi, apropriindu-se de ei, aşteptă până când cămila lui Marcellus binevoi să-şi îndoaie încheieturile care-i pârâiau. Demetrius, care supraveghease capătul din urmă al caravanei, descăleca de pe catâr şi, apropiindu-se, se opri lângă stăpânul său. Santinela se uită curioasă la ei şi, descoperind insignele tribunului, ridică mâna murdară în care ţinea un paloş ruginit şi salută cu indiferenţă.
— Eu sunt tribunul Marcellus Gallio! Cuvintele acestea răsunară violente şi vibrând de energie. Am primit ordinul să iau comanda acestui fort. Condu-mă la ofiţerul de serviciu.
— Centurionul Paulus nu este prezent, tribune.
— Unde se găseşte?
— În oraş!
— Când centurionul Paulus pleacă în oraş, nu lasă pe nimeni care să-i ţină locul în fort?
— A lăsat pe centurionul Sextus, dar tocmai acum el se odihneşte şi a dat ordine să nu fie tulburat de nimeni.
Marcellus făcu un pas înainte şi se uită în ochii întunecaţi ai legionarului.
— Eu nu sunt obişnuit să aştept oamenii ca să-şi termine somnul de după-amiază, zbieră el. Execută imediat ordinul şi spală-ţi murdăria de pe obraz înainte de a îndrăzni să te mai arăţi în faţa mea! Ce este acesta: un fort roman sau un coteţ de porci?
Santinela clipi de câteva ori din ochi, apoi se retrase câţiva paşi şi dispăru pe uşa de la intrare. Marcellus se plimbă nemulţumit prin faţa acestei intrări şi începu să se frământe tot mai adânc, pe măsură ce trecea timpul. După ce aşteptă câteva minute, urcă treptele scării, urmat de aproape de Demetrius, şi traversă coridorul întunecat, în calea lui ieşi o altă sentinelă.
— Condu-mă la centurionul Sextus! ţipă Marcellus.
— Din ordinul cui? întrebă santinela nemulţumită.
— Din ordinul tribunului Marcellus Gallio, care şi-a asumat comanda acestui fort. Ia-o înainte... şi umblă repede!
În aceeaşi clipă o uşă de alături se deschise şi în faţa lui apăru un bărbat voinic şi bărbos, îmbrăcat într-o uniformă ponosită, cu acvila neagră ţesută pe mâneca dreaptă a tunicii de culoare roşie. Marcellus dădu santinela la o parte şi ieşi în faţa lui.
— Dumneata eşti centurionul Sextus? întrebă el, şi după ce Sextus dete din cap cu indiferenţă adăugă: Prinţul Gaius mi-a dat ordin să iau comanda acestui fort. Porunceşte oamenilor dumitale să-mi aducă bagajele.
— Eeh... las-o mai domol... nu mă lua atât de repede, îngăimă Sextus. Ia să vedem mai întâi ordinul acesta!
— Poftim, răspunse Marcellus şi-i întinse sulul de pergament. Sextus îl desfăşură cu indiferenţă şi-l ridică la ochi ca să-l poată citi, căci coridorul era copleşit de umbră.
— Centurioane Sextus! strigă Marcellus cu glasul răstit, te previn c-ar fi mult mai bine să trecem în biroul legatului-şef pentru a examina acest document, în ţara al cărui cetăţean sunt eu, se obişnuieşte ca oamenii să fie şi curtenitori...
Sextus rânji şi ridică din umeri.
— Acum te găseşti la Gaza, răspunse el aproape cu dispreţ. Vei avea ocazia să constaţi că aici la Gaza noi avem obiceiul să procedăm mai domol şi avem mai multă răbdare decât egalii noştri care se găsesc la Roma şi umblă mai bine îmbrăcaţi decât umblăm noi, adăugă Sextus şi apucă în lungul sălii: Sunt şi eu cetăţean roman.
— De când este centurionul Paulus comandantul acestui fort? întrebă Marcellus, uitându-se în largul camerei în care-l introdusese Sextus.
— Din decembrie. A luat comanda în mod temporar, după moartea legatului Vitelius?
— Din ce cauză a murit Vitelius?
— Eu nu ştiu din ce cauză!
— Prin urmare nu de pe urma rănilor primite? insinua Marcellus.
— Nu, tribune. A fost bolnav. Zăcuse de friguri.
— Nu m-aş mira dacă aţi fi toţi bolnavi, declară Marcellus şi, făcând o strâmbătură de dezgust, îşi scutură mâinile. Apoi, întorcându-se spre Demetrius, îi porunci să stea de strajă lângă bagaje până când vor veni oamenii să le ridice.
Sextus spuse ceva în şoaptă santinelei, care plecă imediat.
— Te voi conduce în camera pe care o vei putea ocupa până în momentul când comandantul Paulus se va întoarce, zise el şi se apropie de ieşire. Marcellus îl urmă. Camera pe care i-o arătă avea un aşternut, o masă şi două scaune, încolo era goală şi tot atât de tristă ca şi o celulă de închisoare. O uşă da spre un mic cabinet.
— Dă ordin să mai aducă un aşternut în vizuina aceasta, porunci el. Sclavul meu va dormi aici.
— Sclavii n-au voie să doarmă în camere destinate ofiţerilor, răspunse Sextus categoric.
— Al meu va dormi!
— Procedeul acesta este contrar ordinelor!
— În fortul acesta nu există alte ordine decât cele date de mine! ripostă Marcellus.
Sextus dădu din cap şi, când ieşi din cameră, colţul gurii i se strâmbă de un rânjet enigmatic.
În seara aceea se petrecu o scenă memorabilă în fortul Minoa. Ani de-a rândul întâmplarea aceasta fu repetată atât de des, încât deveni un fel de legendă.
Însoţit de sclavul său, Marcellus intră în sala de mese, unde ofiţerii mai tineri erau aşezaţi pe scaune. Nu se ridică nici unul în picioare, dar în privirile lor nu era nici o urmă de ostilitate când se întoarseră şi se uitară după el, cum se apropie de masa din mijlocul sălii. Dintr-o singură privire fugară, Marcellus constată că el este cel mai tânăr între cei prezenţi. Demetrius se duse de-a dreptul la bucătărie, pentru a se ocupa de servirea stăpânului său.
Puţin după aceea apăru centurionul Paulus, urmat de Sextus, care probabil îl aşteptase, ca să-l informeze despre ceea ce s-a întâmplat. Când se apropiară de masa din mijlocul sălii, se simţi un fel de mişcare surdă. Sextus, pe un ton nemulţumit, făcu prezentările. Marcellus se ridică în picioare şi era gata să întindă mâna spre centurion, dar acesta se prefăcu că nu vede gestul făcut de el; se înclină uşor, apoi îşi feri scaunul şi se aşeză. Nu era beat, dar se vedea destul de limpede c-a băut. Obrazul lui tras, acoperit de ţepii unei bărbi nerase de trei zile, era buhăit şi aprins; începând să mănânce, constată că-i tremură mâinile murdare. Dar abstracţie făcând de înfăţişarea lui de acuma, se vede"a destul de limpede c-a avut parte de o educaţie aleasă, pe care a uitat-o demult. „Omul acesta ar fi putut să devină cineva!" îşi zise Marcellus.
— Noul legat, ei? îngăimă Paulus cu gura plină. N-am fost înştiinţaţi despre această numire, în orice caz, continuă el şi făcu un gest nepăsător din mână, scoţând din castron o nouă bucată de carne pe care o bagă în gură, despre asta vom putea discuta mai târziu; poate chiar mâine. Vreme de câteva minute mestecă între măsele carnea grasă, apoi sorbi cu lăcomie din cupa de vin indigen, aşezată în faţa lui.
După ce termină de mâncat, Paulus îşi încrucişa pe masă mâinile păroase şi se uită cu insolenţă la tânărul intrus. Marcellus îi înfruntă privirile tulburi, fără să clipească. Fiecare dintre ei era conştient că în clipa aceasta au început să se cântărească unul pe altul, nu numai în ceea ce priveşte înălţimea şi greutatea - căci în această privinţă erau aproape la fel, cu singura deosebire că Paulus era cu câţiva funzi mai greu şi câţiva ani în plus - ci mai mult pentru a-şi da seama de valoarea şi capacitatea omului în sine. Paulus râse dispreţuitor.
— Gallio... acesta este un nume cunoscut, declară el sarcastic. Nu cumva eşti înrudit cu bogatul Senator?
— Este părintele meu! răspunse Marcellus cu glasul ca de gheaţă.
— O... ho-ho-ho! chicoti Paulus. Care va să zică trebuie să fii unul dintre cei care au pătruns în Ordinul Tribunilor datorită relaţiilor de familie, adăugă el batjocoritor.
Se uită în largul sălii şi conversaţiile celor prezenţi încetară numaidecât.
— Cred că prinţul Gaius ar fi putut găsi un post mai plăcut pentru fiul senatorului Gallio, continuă el, ridicând glasul ca să poată fi auzit şi de ceilalţi. Pe lovis! exclamă el înveselit şi lovi pe Sextus cu palma între spete. Abia acum înţeleg: fiul lui Marcus Lucan Gallio a fost un tânăr care la Roma şi-a făcut de cap. Apoi se întoarse din nou spre Marcellus: Fac prinsoare, tribune, că aceasta este prima însărcinare ce ţi s-a dat până acum.
— Adevărul este acesta, răspunse Marcellus, în sală se făcuse o tăcere ca de cimitir.
— Până acum în viaţa dumitale n-ai dat nici un ordin, nu-i aşa? întrebă Paulus în bătaie de joc.
Marcellus împinse scaunul şi se ridică în picjoare, simţind că ochii tuturor sunt îndreptaţi spre el şi-l urmăresc cu toată atenţia.
— Sunt pe cale să dau un ordin chiar acum, declară el energic. Centurioane Paulus, ridică-te în picioare şi cere-ţi iertare pentru purtarea necuviincioasă faţă de un ofiţer.
Paulus îşi petrecu braţul pe după spătarul scaunului şi rânji:
— Ai dat un ordin nepotrivit, tinere, zis cel. Apoi, uitându-se la Marcellus şi văzându-l că trage paloşul, dădu scaunul peste cap şi sări în picioare: tinere, cred c-ar fi mult mai bine să renunţi la treaba asta.
— Feriţi scaunele şi mesele din cale, porunci Marcellus.
În momentul acela nimeni nu se mai putea îndoi de intenţiile tânărului tribun. El şi Paulus merseseră prea departe unul faţă de altul pentru a mai putea da înapoi. Mesele fură repede împinse spre pereţii sălii şi scaunele aşezate peste ele. Lupta începu.
Spectatorii înţeleseră chiar de la început că Paulus este hotărât să termine repede şi definitiv cu adversarul său. În calitate de comandant al fortului, nu se bucura de nici o autoritate în faţa subalternilor săi, datorită faptului că era fire violentă şi ducea o viaţă dezordonată. Fără îndoială, îşi zisese el, datorită unei victorii prompte, îşi va putea reface prestigiul. Ce va urma după aceea îl interesa prea puţin, deoarece el nu avea nimic de pierdut. Legăturile cu Roma erau foarte anevoioase. Situaţia unui comandant în slujbă este nesigură şi de scurtă durată. La Roma nu se interesa nimeni de ceea ce se petrecea în fortul Minoa. În orice caz era riscant să ucizi pe fiul unui senator, dar cei prezenţi vor depune mărturie că tribunul a fost cel dintâi care a tras paloşul.
Paulus începu imediat să atace, lovind cu violenţă, aşa că fiecare dintre aceste lovituri ar fi putut să despice pe adversarul său în două dacă paloşul lui ar fi căzut acolo unde ar fi vrut el şi n-ar fi întâlnit apărarea lui Marcellus, care chiar de la început acceptase să rămână în defensivă şi să se retragă, până când ajunseră aproape de capătul sălii uriaşe. Ochii tinerilor ofiţeri, care se înşiraseră în lungul peretelui, pândeau cu toată atenţia. Demetrius încleşta pumnii şi se uită speriat la stăpânul său, când constată că este gata să fie strâmtorat într-un colţ al sălii.
Centurionul urmărea pas cu pas pe adversarul său, care se retrăgea şi împărţea lovituri pe stânga şi pe dreapta, întâlnind de fiecare dată paloşul în calea sa. Când constată că Marcellus nu mai are unde se retrage, începu să râdă sinistru, simţindu-se sigur de victoria sa, şi domoli loviturile. Dar în râsul acesta lui Marcellus i se păru că simte un tremur de spaimă şi înţelese că rărirea loviturilor nu se datoreşte certitudinii în victorie, ci faptului că Paulus începuse să ostenească. Când ridica paloşul, pe obrazul lui se vedea o tresărire, ceea ce însemna c-au început să-l doară încheieturile braţului. Paulus nu făcuse exerciţii de vreme îndelungată şi viaţa pe care o ducea la Minoa îl moleşise, deoarece aici serviciul era foarte uşor.
Când ajunseră în colţul sălii, Paulus ridică braţul înţepenit, pentru a da o lovitură năprasnică, dar de astă dată Marcellus n-o mai aşteptă, ci-şi repezi paloşul din flanc şi ajunse atât de aproape de gâtul lui, încât Centurionul îşi retrase capul, aşa că lovitura dată de el căzu în gol. În aceeaşi clipă Marcellus se întoarse în loc cu o iuţeală nebănuită şi Paulus fu împins spre colţul sălii.
Tribunul nu încercă să profite imediat de acest avantaj. Obosit de efortul neobişnuit, Paulus respira şuierător şi gura i se strâmbase de spaimă, încetase să mai atace şi, schimbându-şi tactica, păru că-şi aduce aminte de exerciţiile de altădată, în acelaşi timp se dovedi că nu este nici luptător de rând. Marcellus îşi zise că probabil înainte de asta Paulus ar fi putut să fie clasificat printre cei mai buni luptători în arenă.
În timpul acestei lupte Marcellus dădu din nou cu ochii de obrazul lui Demetrius şi constată că trăsăturile lui s-au destins. Asta însemna că în momentul acesta se găseşte în postura cunoscută şi va lupta bazându-se pe îndemânare, nu pe forţa brută. Prin urmare, cu atât mai bine. Până acum Marcellus nu avusese ocazia să se bată cu un adversar care învârteşte paloşul ca pe un topor cu care ar vrea să-l toace bucăţi. De astă dată Paulus lupta cum se cuvine unui centurion roman, nu ca un casap.
Câteva clipe tăişurile paloşelor se auziră zăngănind de fiecare dată când se încrucişau, dar Marcellus începuse să înainteze. O singură dată Paulus se uită împrejurul său, pentru a constata cât loc i-a mai rămas, iar Marcellus se retrase câţiva paşi pentru a-i acorda un avans. Era limpede pentru toţi cei care urmăreau lupta dintre ei că scopul urmărit a fost să-i ofere o nouă posibilitate. Se auzi o exclamaţie de mirare. Atitudinea aceasta a noului legat nu era conformă cu tradiţiile din Minoa, ci le aducea aminte de felul în care la Roma oamenii curajoşi au obiceiul să se lupte unul cu altul. Ochii lui Demetrius străluceau de mândrie. Stăpânul său era bărbat de rasă. „Eugenos!" exclamă el.
Paulus însă nu părea dispus să primească concesii, înainta repede spre adversarul său cu îndrăzneala caracteristică celui care a câştigat teren datorită priceperii proprii şi se strădui să determine pe Marcellus să se retragă din nou. Dar lupta continuă acum, fără să se decidă încă. Paulus încercă toate loviturile tactice posibile, dar începuse să se simtă epuizat şi apărarea lui devenea din ce în ce tot mai întârziată şi el mai vulnerabil. În două rânduri spectatorii constatară că pentru Marcellus ar fi fost foarte uşor să termine cu el. Dar imediat după aceea îl văzură că face o mişcare neaşteptată, care determină sfârşitul dramatic al acestei lupte.
Pândind ocazia potrivită, îşi repezi vârful lat al paloşului în garda celui pe care se încleştase mâna obosită a lui Paulus şi i-l smulse din mână. Paloşul căzu pe duşumele şi se auzi zdrăngănind. Urmă o clipă de profundă tăcere. Paulus rămase nemişcat. Atitudinea aceasta, îşi ziseră cei dimprejurul lui, îi face onoare, căci, deşi pe obraz i se vedea mirarea pricinuită de această întâmplare neaşteptată, expresia lui nu era a unui laş. Paulus fusese categoric înfrânt, totuşi omul acesta avea calităţi pe care nimenea nu le bănuise încă.
Marcellus se plecă şi, apucând paloşul de vârf, îi făcu vânt cu toată puterea şi-l repezi în aer; paloşul se învârti de câteva ori şi se înfipse în scândurile groase din care era făcută uşa, răbufnind adânc şi tremurând uşor. Urmă o nouă tăcere pe care n-o întrerupse nimeni. Apoi Marcellus întoarse în mână şi paloşul său propriu şi-l repezi spre aceeaşi ţintă. Se auzi din nou răbufnitul scândurilor şi paloşul se înfipse foarte aproape de al lui Paulus.
Cei doi adversari se examinară în tăcere. Apoi Marcellus începu să vorbească cu glasul categoric, dar fără nici o urmă de aroganţă:
— Centurioane Paulus, începu el, aştept să-ţi ceri iertare pentru purtarea dumitale necuviincioasă faţă de un ofiţer.
Paulus îşi îndreptă trupul şi respiră adânc; se întoarse puţin şi examina cercul spectatorilor care se strânseră în jurul lor, dar nu zise nimic, ci-şi încrucişa braţele pe piept şi zâmbi dispreţuitor.
Marcellus trase încet pumnalul din cingătoare şi făcu un pas înainte. Paulus nu se mişcă.
— Centurioane, începu Marcellus din nou, pregăteşte-te de apărare. Cred că ai şi dumneata un pumnal! Te sfătuiesc să-l întrebuinţezi! şi mai făcu un pas spre el: Căci, dacă nu vei executa ordinul pe care ţi l-am dat, te voi ucide.
Situaţia lui Paulus nu era dintre cele mai plăcute, totuşi reuşi să murmure câteva cuvinte de scuză. Ceva mai târziu, vorbind despre această scenă, Demetrius declară că Paulus nu este un bun orator, judecând după felul în care a vorbit, dar Marcellus fu de părere că această apreciere nu are nici un rost. După ce termină cu ce avea de spus, Marcellus îi răspunse:
— Primesc scuzele dumitale, Centurioane. Urmează acum altceva ce probabil vei găsi de cuviinţă că va trebui să spui colegilor dumitale ofiţeri. Până acum n-am fost prezentat în mod oficial, în calitate de comandant care pleacă, cred că cinstea de a îndeplini această formalitate îţi revine dumitale.