Douglas lloyd

Dar toate aceste speculaţii nu sunt altceva decât pierdere de vreme, mai ales atunci când datorită activităţii tale ţi se oferă ocazia să contribui cu ceva la progresul semenilor tăi. Mâi existau şi alte preocupări, mult mai importante decât aceasta. Fără îndoială zeul ideal pe care-l concepuseră Marcellus şi Paulus va face ceva pentru a schimba cruda nedreptate cu care oamenii tratează pe semenii lor. Se simţi indignat de amintirea zilei când uşa casei lor fusese dărâmată de câţiva legionari ticăloşi, iar după ce feriseră din cale pe maică-sa se îndreptaseră spre camera tatălui său adorat, pe care-l legaseră şi-l duseră cu ei pentru a-l condamna la moarte.
Acest zeu nobil - dacă îl va interesa dreptatea - va trebui să apară în astfel de momente şi să declare: „Nu aveţi dreptul să săvârşiţi această faptă!"
Demetrius repetă cuvintele acestea de câteva ori la rând şi cu glasul tot mai puternic, până când pereţii de stâncă ai râpei începură să tremure de ecoul cuvintelor lui.
— Nu aveţi dreptul să săvârşiţi această faptă strigă el cu atâta violenţă, încât Melas, care se găsea departe în faţa lui, întoarse capul şi se uită la el întrebător.
Aproape ajunseseră la capătul drumului. Vreme de un ceas caravana lor urcase din greu coastele unui munte. Când ajunseră pe culmea lui, constatară că la picioarele lor se aşternuse un spectacol impresionant, în apropiere se vedea oraşul Ierusalim, cu turnurile şi cupolele lui care scăpărau în lumina asfinţitului.
— Ce spectacol măreţ! murmură Marcellus.
În timpul zilei Demetrius mersese alături de cămila stăpânului său şi se simţise mulţumit, din cauză că scăpase de neplăcutele obligaţii ce le avusese la capătul din urmă al caravanei, în timpul dimineţii ajunseseră la răscrucea drumului ce iese din această vale, pentru a se înfrăţi cu drumul care urcă din Hebron, în lungul drumului acestuia se vedeau taberele caravanelor oprite în popas, aşa că nu păreau să aibă intenţia de a merge mai departe.
— Ia spune, Paulus, nu ţi se pare straniu că aceste caravane s-au oprit pe marginea drumului? întrebă Marcellus.
— Este zi de sâmbătă, comandante, răspunse Paulus. Evreii nu pleacă la drum în ultima zi a săptămânii. Este împotriva legii.
— Prin urmare nu pot să se mişte din loc.
— Aproape s-ar putea spune că nu pot. În orice caz pot face o mică distanţă până la două mii de picioare şi asta se numeşte „drumul sâmbetei", la uită-te colo, zise Paulus, şi ridicând braţul îi arătă un crâng de măslini. Până acolo sunt tocmai două mii de urme, şi aceasta este distanţa până unde se poate deplasa un evreu când este surprins de ziua sâmbetei în popas.
— Nu este deloc practic! zise Marcellus.
— Pentru cei săraci nu este, declară Paulus şi începu să râdă. Dar bogaţii, ca de obicei, găsesc şi aici mijlocul să eludeze legea.
— Cum adică?
— Ei bine, în felul lor de a interpreta această dispoziţie a legii, acolo unde cineva dintre ei are o posesiune, locul este considerat drept reşedinţă a lui. Dacă unul dintre bogaţi are poftă ca în zi de sâmbătă să viziteze pe cineva care se găseşte la depărtare de zece leghe, trimite slugile cu o zi înainte şi aşază în lungul drumului, tot din două în două mii de urme, câte un obiect fără valoare, o sanda veche, o oală spartă, o pătură ruptă, şi astfel pregătesc drumul pe care stăpânul lor îl va putea face fără să calce prevederile legii.
— Vorbeşti serios? se miră Marcellus.
— Sigur că da... şi oamenii aceştia procedează tot atât de serios ca şi mine. Crede-mă, evreii aceştia bogaţi îşi dau mai multă silinţă decât orice popor pentru a păstra în aparenţă poruncile legii lor. În acelaşi timp procedează cu toată convingerea. Cel care încearcă să ia astfel de lucruri în glumă săvârşeşte o mare greşeală. S-au amăgit vreme atât de îndelungată cu gândul, încât au ajuns să creadă că procedează cu toată sinceritatea. Dar, fireşte, evreii bogaţi, adăugă Paulus înveselit, nu sunt singurii care profită de pe urma unei astfel de amăgiri. Toţi oamenii bogaţi care se bucură de trecere, indiferent din ce rasă şi religie ar face parte, suferă de aceeaşi boală a amăgirii de sine. Cred că ar fi tragic să fii om bogat şi să ai o conştiinţă prea scrupuloasă. Până acum jiu m-am gândit niciodată la problema aceasta, dar cred că sofiştii ar trebui să considere amăgirea de sine drept una dintre principalele virtuţi. Nimeni nu ar fi în stare să ia asupră-şi răspunderea repetată a unei situaţii atât de caraghioase pentru a putea umbla pe drumul cel drept decât cel mult un om eu sentimente nobile.
— Paulus... constat că eşti cinic şi înrăit, declară Marcellus. Dar ia să-mi spui ce crezi că-şi vor închipui oamenii aceştia de pe marginea drumului când văd că noi nu ţinem seama de sâmbăta lor?
— Eu cred că fapta noastră nu li se pare deloc neobişnuită. Şi nu-mi vine să cred c-ar fi din cale-afară de mulţumiţi dacă ne-ar vedea că poposim pentru a ne conforma religiei lor. Dimpotrivă, cred c-ar considera drept jignire dacă am încerca să ne conformăm poruncilor acesteia. Ei nu ne cer nimic, nici cel puţin respect. Prin urmare n-avem nici dreptul să-i condamnăm, adăugă Paulus. Cum ai putea să ceri cuiva să aibă o părere bună despre cel care i-a luat libertatea?
Când conversaţia lor ajunse la punctul acesta, Demetrius întoarse privirea, prefăcându-se că examinează caravana care poposise pe coasta unui deal din apropiere, şi se întrebă: nu cumva stăpânul său consideră vorbele acestea ale centurionului drept inoportune şi-şi va zice c-ar fi fost mai bine ca sclavul său să nu-l fi auzit pronunţându-le?
Dimineaţa următoare miliţia din Minoa ridică tabăra în zorii zilei, pentru a-şi continua drumul ce-l mai aveau de facut până la Ierusalim. Demetrius se simţi foarte mulţumit că poate vedea răsăritul soarelui, l se întâmpla pentru prima dată, din ziua când era sclavul lui Marcellus, ca să doarmă într-un loc unde chemarea stăpânului său nu-l putea ajunge. După ce în seara din ajun se opriseră în tabără, legatul împreună cu patru ofiţeri mai în vârstă ai centuriei încălecaseră, pentru a intra în oraş înaintea celorlalţi. Nu luaseră pe nici unul dintre sclavi, afară de cei care erau însărcinaţi cu paza cămilelor. Demetrius, care avea în grijă paza efectelor tribunului, dormi singur în cortul luxos al acestuia.
Trezindu-se în zorii zilei şi ferind draperia din faţa intrării, rămase mirat de furnicarul de oameni care începuse să se înghesuiască în lungul drumului; caravane de cămile încărcate cu poveri care se mişcau ritmic, ridicând mândre nasul în vânt la fiecare pas pe care-l făceau; şiruri lungi de măgăruşi care duceau tot felul de mărfuri; bărbaţi, femei şi copii care toţi duceau legături de toate formele şi mărimile. Norii de praf răscolit se ridicau spre soare, tremurând pe deasupra lor.
Cu priceperea şi graba datorită unei lungi experienţe, contingentul din Minoa ridică tabăra, înfăşură corturile, împacheta lucrurile împrăştiate şi apucă la drum. Centuria mândră în uniformele ei începu marşul, iar pelerinii se feriră pe marginea drumului de cum auziră sunetul de goarne. Convoiul cu bagaje însă nu putea să înainteze atât de uşor. Măgarii din Minoa care cărau poverile nu aveau drapele, nici gornişti şi nici uniforme, aşa că nu erau consideraţi cu nimic mai presus decât ceilalţi măgari de povară.
Melas, care părea foarte mulţumit că poate informa pe noul său prieten, părea că face haz de străduinţele lui Demetrius de a-şi stăpâni convoiul. Se vedea cât de colo că se bucură de eforturile corintianului. De astă dată el se găsea într-o situaţie mult mai avantajoasă, deşi nu era atât de cult ca sclavul legatului; dar când era vorba de a conduce un convoi de măgari încărcaţi de poveri printre călătorii care nu păreau dispuşi să facă loc, Melas se pricepea cum trebuie să procedeze, întoarse capul şi zâmbi cu superioritate.
Oamenii care plecaseră în drumul acesta erau cu totul altfel decât cei pe care-i puteai vedea cutreierând străzile Romei în zilele de festivităţi. Aceia erau zgomotoşi şi-şi aruncau unul altuia tot felul de invective. Poganii îndrăzneţi nu se sfiau să treacă peste picioarele goale ale copiilor cu roţile grele ale carigelor. Oamenii se îmbrânceau unul pe altul cu nebănuită lipsă de curtenire. Una dintre metodele preferate ale oamenilor care voiau să-şi facă loc era să-şi umple mâinile de noroi şi murdăria adunată pe marginea drumului, ca să arunce în cei care le stăteau în cale. Dar numai foarte puţini îndrăzneau să se împotrivească legionarilor înarmaţi. Roma n-avea nici un motiv să se mândrească de civilizaţia ei în zilele de festivităţi, când mulţimile defilau în lungul străzilor. Dar cu toată brutalitatea procedeelor sale, în zilele de sărbătoare populaţia era veselă. Oamenii cântau, aclamau şi râdeau. Erau răutăcioşi, neatenţi şi vulgari, dar totuşi exuberanţi.
Între oamenii care formau acest convoi de pelerini însă, nu se auzea nici un râset. Mulţimea aceasta de oameni părea atentă, calmă şi fanatică; glasurile care se topeau într-un fel de murmur gutural păreau că bocesc fără întrerupere şi fiecare se interesa numai de el însuşi, fără să-i pese ce fac cei din apropierea lui. În trăsăturile obrajilor lor se oglindea o seriozitate aproape înspăimântătoare şi un fel de evlavie, gata oricând să treacă la crize de isterie: obraji care păreau că fascinează pe Demetrius, datorită contorsiunilor pe care le făceau. Pentru toate comorile din lume el n-ar fi fost în stare să-şi expună nemulţumirea în felul acesta de faţă cu oameni străini. Dar pesemne evreii aceştia nu se sinchiseau câtuşi de puţin de cei din apropierea lor care puteau să ghicească ce gânduri îi preocupă.
Toate aceste emoţii, îşi zise corintianul, sunt consecinţa vederii cetăţii lor sfinte.
Apoi, cu totul pe neaşteptate, constată că mulţimea a început să se frământe fără nici un motiv justificat. Fiorul acesta trecu întocmai ca o bătaie de vânt pe deasupra oamenilor care se înghesuiau în convoi. Bărbaţii începură să alerge înainte fără să mai ţină socoteală de membrii familiei lor, lăsându-şi legăturile pe care le duceau în grija copiilor supraîmpovăraţi şi grăbindu-se sub influenţa unei atracţii căreia nu i se puteau împotrivi. Departe în fruntea convoiului strigătele păreau că s-au înteţit, împletindu-se într-un chiot care se repeta mereu, ca un fel de semnal magic,menit să determine oamenii să-şi piardă cumpătul.
Fiind incapabil să-şi stăpânească măgăruşii, Demetrius se feri împreună cu ei pe marginea drumului, unde Melas începuse să-i domolească pe ai săi întrebuinţând codoriştea biciului.
— Pocneşte-i peste nări! strigă Melas.
— Eu nu am bici, răspuse Demetrius, îi las în grija ta.
Melas rămase încântat că va putea să-şi dovedească priceperea şi, punând mâna şi pe cealaltă frânghie, se ocupă cu toată priceperea şi de măgăruşii lui Demetrius, care apucă înainte, împreună cu cei care fugeau, să-şi facă loc printre ei, până când nu se mai putu mişca din pricina înghesuielii. Strâns alături de el mai văzu un grec care-l examina râzând, dar era mai mic de statură şi mai în vârstă decât el. Pe un sclav îl puteai foarte uşor recunoaşte, după lobul urechii care era despicat. Nespălatul acesta se plecă cu neruşinare şi se uită la urechea lui Demetrius şi, după ce se încredinţa că face parte din aceeaşi tagmă, începu să râdă mulţumit.
— Eu sunt din Atena! strigă el ca un fel de prezentare.
— Corint! răspunse Demetrius grăbit. Nu ştii ce se petrece în fruntea convoiului?
— Au început să strige şi să aclame pe un rege. Atât este tot ce am putut înţelege.
— Cunoşti limba lor?
— Foarte puţin. Cuvintele obişnuite pe care le-am putut prinde în timpul drumurilor ce le fac împreună cu caravanele. Noi venim în fiecare an cu o încărcătură de aromate.
— Crezi că în fruntea convoiului se găseşte cineva pe care ar vrea să-l proclame rege al lor? Nu-i aşa?
— Aşa se pare. Toţi vociferează şi strigă, întrebuinţând cuvântul Mesia... Probabil acesta este numele lui.
Demetrius se propti cu umărul.în cei dimprejurul lui şi-şi făcu loc spre marginea drumului, urmat de micul său compatriot. Aici oamenii începuseră să smulgă frunze de palmieri şi să rupă ramuri de mirt şi măslini, fără să ţină socoteală de protestele proprietarilor acestor plantaţii. O luă la fugă şi ajunse în fruntea convoiului, unde începu din nou să-şi facă loc printre oameni. Ridicându-se pe vârful picioarelor, văzu în treacăt obiectul curiozităţii pelerinilor: un tânăr evreu cu părul castaniu şi în capul gol, cu obrazul tras şi frumos, împrejurul lui era un spaţiu pe care oamenii îl lăsaseră liber, pentru ca măgăruşul alb pe care încălecase să poată înainta, în aceeaşi clipă Demetrius presimţi că aclamaţiile acestea erau improvizate şi nu pregătite dinainte, în orice caz înfăţişarea lui n-avea nimic din cea a unui pretendent la tron. Era îmbrăcat într-un stihar cafeniu, fără nici o podoaba, şi o mână de oameni - probabil prietenii săi - se străduiau din toate puterile să-l apere de strânsoarea curioşilor îngrămădiţi împrejurul lui; toţi aceştia erau îmbrăcaţi în haine simple de rurali.
Chiotele mulţimii deveniseră asurzitoare. Se părea că toţi cei din apropiere şi-au pierdut cumpătul. Paulus avusese dreptate când vorbise în felul în care a vorbit despre manifestaţiile acestor evrei în timpul comemorării scăpării lor din robie, care se serba săptămâna aceasta.
Simţindu-se din nou sigur pe picioare, Demetrius se ridică, pentru a se mai uita o dată la omul acesta care trezise atâta frământare împrejurul său. Ar fi fost greu să admiţi că el este omul indicat să târască mulţimile într-o întreprindere îndrăzneaţă, în loc să primească aclamaţiile în atitudine triumfătoare - sau cel puţin să pară mulţumit -omul încălecat pe măgarul cel alb părea, tocmai dimpotrivă, mâhnit de ceea ce vedea că se întâmplă. Părea că preferă ca lumea să renunţe la această manifestaţie.
— Îl poţi vedea? strigă micul atenian, care fusese împiedicat să mai înainteze din cauza îmbulzelii şi rămăsese ceva mai în urmă.
Demetrius dădu din cap, fără să se întoarcă spre el.
— E bărbat în vârstă? strigă atenianul nerăbdător.
— Nu tocmai, răspunse Demetrius distrat.
— Cum arată?
Demetrius scutură din cap şi-i făcu semn ca să-i dea de ştire că în momentul acesta nu poate să-i răspundă la astfel de întrebări.
— Arată ca un rege? strigă din nou micul atenian şi începu să râdă cu toată îndrăzneala.
Demetrius nu-i răspunse. Adunându-şi hainele împrejurul trupului, încercă să înainteze. Mulţimea care se înghesuia din urmă îl duse aproape pe sus până în apropierea celor care înaintau încet, mergând la pas cu măgăruşul.
Strânşi la mijloc, cei doisprezece oameni care păreau că fac parte din alaiul acestui străin, se uitau miraţi împrejurul lor, văzând această manifestaţie care-i luase pe neaşteptate. Strigau şi ei din toate puterile, dar pe obrajii lor se vedea mirarea amestecată cu dorinţa ca prietenul lor să fie mulţumit de această ocazie măreaţă.
Demetrius înţelese că manifestaţia aceasta este o simplă întâmplare. Ceea ce - în conformitate cu afirmaţiile făcute de Paulus în privinţa sărbătorii Paştilor - este explicabil. Toţi aceşti pelerini, copleşiţi de sărăcie şi înghenuncheaţi, care plecaseră să se închine la altarele lor străvechi, ar fi fost gata să participe la orice mişcare în care presimţeau sâmburele unei revolte împotriva odiosului lor împilator. Era de ajuns ca cineva să strige Mesia şi ar fi fost gata să treacă la acţiune fără să mai pună întrebări. Cu asta totul se explică, îşi zise Demetrius. Dar încolo, indiferent de cel care provocase frământarea aceasta, era evident că ea nu se bucura de aprobarea anticipată a eroului lor.
Obrazul acestui evreu enigmatic părea întunecat de senzaţia spaimei. Privirile lui resemnate se plecaseră în pământ, ca şi când ar fi fost gata să accepte o inevitabilă catastrofă, şi acum ridicase fruntea ca să se uite spre Ierusalim. Probabil omul acesta este preocupat de răspunderi mult mai grele şi mai importante decât această farsă a încoronării şi nici nu era conştient de tumultul trezit împrejurul său.
Demetrius rămase atât de adâncit în studierea ochilor mari ai acestui tânăr evreu, încât nu-şi mai dădea seama de ţipetele şi înghesuiala din apropierea sa. Începu şi el să înainteze cu paşi mărunţi, împreună cu ceilalţi care-l strâmtorau din toate părţile, astfel că ajunse atât de aproape încât l-ar fi putut atinge cu mâna.
În drum întâlniră un obstacol care determină procesiunea să se oprească în loc. Tânărul încălecat pe măgăruşul alb îşi întinse trupul ca şi când s-ar fi trezit din somn, oftă adânc şi întoarse încet capul. Demetrius rămase cu gura întredeschisă şi se uită la el, simţindu-şi zvâcnirile speriate ale inimii.
Ochii visători i se plimbară pe deasupra acestei mulţimi emoţionate şi păru că în privirile lui clipeşte un fel de milă pentru aceşti împilaţi care-şi închipuiau că într-însul au găsit pe cel care-i va mântui. Toată lumea striga, striga fără încetare, afară de sclavul corintian, care-şi simţea gâtul atât de uscat, încât ar fi fost incapabil să strige, care nu se simţea dispus să strige, care ar fi preferat ca lumea să se liniştească şi să stea supusă. Aici nu era nici locul, nici timpul indicat pentru a striga. Omul acesta nu era unul la care puteai striga sau pe care l-ai fi putut aclama. Liniştea; aceasta era singura atitudine indicată într-o astfel de împrejurare; să stai liniştit şi să te uiţi la el.
Ochii lui visători se plimbară pe deasupra oamenilor, până când se opriră asupra obrazului speriat şi extaziat al lui Demetrius. Probabil, îşi zise el, ochii străinului s-au oprit asupra lui din cauză că el este singurul dintre oamenii aceştia cuprinşi de isterică frenezie care se străduia să nu strige. Tăcerea lui îl făcea să pară ceva aparte. Ochii calmi ai tânărului părură că încearcă să cântărească pe Demetrius. Nu deveniră mai mari şi nici nu se luminară, dar cu toate acestea simţi că într-un fel oarecare puterea lor a devenit pentru el un fel de atracţie fizică. Ceea ce-i spuneau ochii aceştia era ceva mai mult decât înţelegere, ceva mai puternic decât un sentiment de prietenie, un fel de forţă care te determina să uiţi de toate relele, cum este sclavia şi sărăcia, împreună cu toate celelalte nenorociri care fac parte din soarta omului muritor. Demetrius se simţi înfiorat de privirea aceasta neobişnuită şi, simţindu-şi ochii plini de lacrimi, îşi făcu loc printre oameni şi ajunse pe marginea drumului. Atenianul, care nu-şi mai putea stăpâni curiozitatea, se repezi numaidecât spre el.
— L-ai văzut de aproape? întrebă el.
Demetrius dădu din cap şi, întorcându-se în loc, apucă spre cealaltă parte a caravanei, unde-i aştepta datoria.
— E nebun? stărui atenianul, care se ţinea după el.
— Nu!
— E rege?
— Nu, îngâmă Demetrius, nu este un rege!
— În cazul acesta ce este? întrebă el, nemulţumit de atitudinea corintianului.
— Nu ştiu, murmură Demetrius cu glasul tremurând, dar omul acesta este ceva mult mai important decât un rege.
CAPITOLUL V
După ce ajunseră în Bethania, o suburbie a Ierusalimului, Marcellus şi statul său major coborâră coasta colinei spre oraş. Pe străzi nu prea era circulaţie, deoarece populaţia serba ziua sâmbetei.
Paulus nu exagerase câtuşi de puţin munificenţa Ierusalimului faţă de reprezentanţii imperiului; totuşi tânărul legat din Minoa rămase mirat de splendoarea impunătorului palat al Procuratorului.
Când pe înserate îşi opriră cămilele ostenite în faţa acestui sediu provincial al Romei. Marcellus rămase mut de admiraţie. Nu era nevoie ca cineva să informeze un străin că această clădire masivă este de origine străină, deoarece se vedea destul de limpede că ea nu are nici o legătură cu clădirile sordide din apropierea ei.
Probabil arhitecţii, sculptorii şi decoratorii fuseseră informaţi dinainte că cheltuielile sunt o problemă care pe ei nu-i interesează. Văzând că toate cheltuielile vor fi suportate de evrei, spunea Paulus, împăratul nu fusese câtuşi de puţin parcimonios, ci când Irod, primul procurator al Romei în Palestina, îşi dăduse pe faţă ambiţia de a-şi reclădi în „marmură oraşul care odinioară a fost de cărămidă", August îi răspunsese că va putea merge atât de departe cât pofteşte.
— A şi mers destul de departe, după cum vezi, adăugă Paulus, făcând un gest larg de mândrie, ca şi când palatul acesta ar fi fost clădit de el.
E adevărat că Ierusalimul nu era în întregime din marmură. Majoritatea clădirilor erau urâte, dărăpănate şi aveau nevoie de urgente reparaţii. Dar Irod reclădise templul, dându-i proporţii impunătoare, şi-şi ridicase palatul pe vârful unei coline care era destul de departe de acest sfânt lăcaş, pentru a evita orice incidente.
Clădirea reprezenta un imens pătrat, care fusese ridicat chiar în inima oraşului. Trei terase spaţioase, pavate cu mozaic meşteşugit împletit şi legate între ele cu scări de marmură, pe ale căror balustrade erau aşezate busturile romanilor eminenţi, plecau din stradă până la intrarea susţinută de coloanele de marmură ale pretoriului. Pe fiecare parte a acestor terase coborau grădini frumoase de flori şi tufişuri ornamentale, alimentate de bazinele cu havuzuri, ale căror ape frământau în aer ca nişte raze de lumină argintie.
— Havuzurile acestea, declară Paulus cu toată discreţia şi vorbind în şoaptă, sunt un fel de adaus venit mai târziu. Au fost instalate abia acum şapte ani de către Pilat. Dispoziţia aceasta a provocat o revoltă violentă, care a determinat toate trupele să vină în ajutorul procuratorului.
— Erai şi dumneata cu aceste trupe, Paulus? întrebă Marcellus.
— Sigur că da. Ne concentrasem toţi aici în Ierusalim şi pot să-ţi spun c-am trecut prin zile emoţionante. Evreii îşi au şi ei cusururile lor, dar nu sunt laşi. Scâncesc şi se văicăresc când este vorba să-şi facă negoţul, dar în luptă ştiu şi ei să moară fără să crâcnească. E adevărat că nu pot suferi războiul şi sunt în stare să meargă până la extrema limită pentru a păstra pacea; dar - amănunt pe care Pontius Pilat nu-l cunoştea încă - există o limită dincolo de care nu se poate să treci când este vorba despre un evreu.
— Haide, continuă povestea cu havuzurile, stărui Marcellus, căci vederea apei îl făcuse să-şi aducă aminte de o baie.
— Acestea au fost făcute datorită soţiei lui Pilat. Petrecuseră mai mulţi ani în Creta, unde Pontius fusese prefect. În această insulă vegetaţia este foarte variată şi soţia lui a rămas dezamăgită când a constatat cât este de aridă regiunea aceasta din Iudeea. L-a rugat să-i facă grădini. Or, grădinile au nevoie de apă. Ca să poţi avea apă din abundenţă, ai nevoie de un apeduct. Construirea apeductelor este foarte costisitoare. Fonduri disponibile nu există, aşa că noul procurator a luat sumele de care avea nevoie din vistieria templului şi...
— Şi atât a fost de ajuns ca să izbucnească revoluţia, completă Marcellus.
— Aşa este, tribune! A durat şapte luni, care au fost pline de groază. Au fost ucişi două mii de evrei şi o mie de legionari romani. Pilat era gata să-şi piardă slujba. Dar cred că Tiberiu ar fi procedat mult mai cuminte dacă pe Pilat l-ar fi transferat în altă parte. Evreii nu-l vor respecta niciodată, chiar dacă ar fi să rămână o mie de ani în slujba de procurator al Iudeii. Se străduieşte în toate chipurile ca să-i mulţumească, deoarece îşi aduce aminte de ceea ce sunt în stare să facă dacă vor începe din nou. El se găseşte aici pentru a păstra liniştea şi ştie că, dacă va izbucni o nouă revoluţie, cu slujba lui se va termina pentru totdeauna...
— Este de mirare că evreii n-au cerut până acum transferarea lui, zise Marcellus.
— Ei nu doresc câtuşi de puţin ca el să fie transferat, răspunse Paulus şi începu să râdă. Negustorii aceştia bogaţi şi cămătarii care plătesc majoritatea impozitelor şi se bucură de mare trecere ştiu foarte bine că Pilat nu îndrăzneşte să le impună condiţii prea severe. De urât îl urăsc, dar nu le-ar face nici o plăcere dacă ar pleca. Sunt gata să fac prinsoare că, daţ ă împăratul ar numi alt procurator în locul lui, Sanhedrinul ar trimite un protest la Roma.
— Ce este asta Sanhedrin? întrebă Marcellus.
— Corpul legislativ evreiesc. Se spune că nu se ocupă de alte probleme decât de cele religioase; dar adevărul este că, atunci când Sanhedrinul începe să murmure, Pontius Pilat se supune, zise Paulus, şi strigând la oamenii care conduceau cămilele, acestea plecară din nou la drum. Totuşi nu vreau să rămâi cu ideea că Pilat nu înseamnă nimic. Situaţia lui aici este foarte delicată, dar cu toate acestea cred că Pontius îţi va plăcea. Este un bărbat încântător şi ar merita o prefectură mai liniştită.