Douglas lloyd

— De unde vrei să ştiu eu? Până acum n-am auzit vorbindu-se despre o eclipsă care să dureze vreme atât de îndelungată.
— Te pomeneşti că este sfârşitul lumii, declară Melas şi încercă să râdă sinistru.
— Eu n-am pricină să mă tem de nimic, declară Demetrius.
— Crezi că acest Isus ar putea să aibă vreun amestec în fenomenul acesta? întrebă el înspăimântat.
— Nu-mi vine să cred, răspunse Demetrius. Melas se apropie de el şi-l apucă de braţ:
— Te-ai mai gândit la Damasc? întrebă el cu glasul în şoaptă. Demetrius clătină cu nepăsare din cap.
— Dar tu?
— Eu voi pleca în noaptea asta, declară Melas. În ajunul plecării, procuratorul are întotdeauna obiceiul să ofere ofiţerilor un banchet. După ce banchetul se va termina şi voi aduce pe centurion ca să-l întind pe pat - va dormi ca legănat - eu voi pleca. Cred c-ar fi mai bine să mă însoţeşti. Altfel va trebui să aştepţi vreme foarte lungă până când ţi se va oferi un astfel de prilej.
— Eu nu voi pleca! declară Demetrius categoric.
— Nu cumva ai de gând să mă vinzi?
— Fii sigur că nu!
— De cumva îţi vei schimba gândul şi vei vrea să pleci, fă-mi un semn în timpul banchetului, zise Melas şi apucă spre uşă.
Închipuindu-şi c-a plecat, Demetrius desfăşură cămaşa pe care o ţinea subsuoară.
— Ce ai acolo? întrebă Melas care se oprise în prag.
— Cămaşa pe care a purtat-o galileeanul! răspunse Demetrius tară să se întoarcă spre el.
Melas intră din nou în cameră şi examina cu atenţie cămaşa pătată de sânge.
— Cum se face că este la tine? întrebă el cu sfială.
— Este a legatului. Ofiţerii au tras hainele lui la sorţi. Şi a câştigat-o comandantul.
— Nu-mi vine să cred că el ar avea nevoie de ea, zise Melas. Eu în nici un caz n-aş păstra-o. Ar putea să-i aducă nenoroc.
— De ce nenoroci Cămaşa aceasta a aparţinut unui bărbat curajos!
Marcellus se întoarse în tabără cu gândurile răscolite, ameţit de băutură şi sleit de puteri, îşi descinse cingătoarea paloşului şi, după ce-l întinse lui Demetrius, se lăsă pe un scaun.
— Dă-mi o gură de vin, porunci el cu glasul sugrumat. Demetrius se supuse, apoi, lăsându-se într-un genunchi, desfăcu sandalele prăfuite ale stăpânului său în timpul cât acesta duse cupa la gură.
— După ce vei face o baie rece, stăpâne, te vei simţi mai bine, zise Demetrius ca să-l îmbuneze.
Marcellus făcu un efort şi, deschizând pleoapele grele, se uită mirat la sclavul său.
— Ai fost acolo? întrebă el cu greutate. Da, sigur; abia acum îmi aduc aminte. Ai venit şi tu; ca să aduci un urcior cu apă.
— Şi am adus cu mine cămaşa lui, completă Demetrius. Tribunul îşi trecu mâna peste frunte, ca şi cum ar fi încercat să alunge gândurile ce-l preocupau, şi ridică din umeri.
— Te duci la banchet stăpâne?
— Voi fi obligat! îngână Marcellus. Nu se poate ca ceilalţi ofiţeri să ne ia în bătaie de joc. Noi cei din Minoa nu suntem oameni care să se sperie de aşa ceva. Dacă n-aş merge la banchet, toţi ofiţerii... ofiţerii ar spune că legatul din Minoa s-a îmbolnăvit de vedera sângelui.
— Aveţi dreptate! încuviinţă Demetrius. O baie rece şi un masaj vă vor pune din nou pe picioare. V-am scos cealaltă uniformă.
— Bine ai facut! încuviinţă Marcellus. Co... matul din Minoa n-a fost niciodată atât de murdar ca astăzi. Ce este asta? întrebă el şi atinse cu unghia o pată umedă ce se vedea pe toga lui albă. Sânge! Marele Imperiu roman a săvârşit astăzi o faptă măreaţă! A câştigat o victorie sângeroasă! murmură el.
Monologul său deveni incoerent şi începu să se stingă, apoi capul i se plecă înainte tot mai mult, până când bărbia i se propti în piept şi adormi. Demetrius îi desprinse toga de pe umeri şi, muind un prosop în apă rece, îl aşeză pe obrazul buhăit şi pe gâtul stăpânului său.
— Ridicaţi-vă în picioare, stăpâne! zise Demetrius, întinzând mâinile spre el. Vă mai aşteaptă o singură bătălie şi pe urmă veţi putea dormi.
Marcellus se ridică cu greutate şi, sprijinindu-se cu amândouă mâinile pe umerii sclavului său, acesta începu să-l dezbrace de hainele murdare.
— Sunt murdar, murmură el cu glasul stins. Sunt murdar... şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Sunt murdar... şi umilit, înţelegi, Demetrius? Sunt murdar şi umilit!
— N-aţi făcut altceva decât aţi executat ordinele pe care le-aţi primit, stăpâne, încercă Demetrius să-l îmbărbăteze.
— Ai fost de faţă? întrebă Marcellus şi încercă să-l privească în luminile ochilor.
— Da, stăpâne. A fost o întâmplare foarte tristă.
— Ce părere ai despre el?
— A fost un bărbat foarte curajos. Păcat că această însărcinare ţi s-a dat tocmai dumitale.
— A doua oară n-aş mai primi-o, indiferent de la cine ar veni! declară Marcellus categoric. Ai fost de faţă când l-a invocat pe Dumnezeul său şi l-a rugat să ne ierte?
— Nu; dar, chiar dacă aş fi fost, eu n-aş fi înţeles limba lui.
— N-am înţeles nici eu, dar mi-au explicat alţii. După ce a pronunţat vorbele acestea, s-a uitat drept la mine. Cred că va trebui să treacă foarte multă vreme ca să pot uita privirea aceasta a lui.
Demetrius îi petrecu un braţ împrejurul mijlocului, ca să se poată ţine în picioare. I se întâmpla pentru prima dată să vadă pe stăpânul său cu ochii plini de lacrimi.
Impunătoarea sală de banchete a palatului era împodobită pentru această ocazie cu emblemele şi steagurile romane şi în lungul pereţilor se vedeau urne pline de flori. Opaiţe uriaşe de piatră, aşezate pe coloanele de marmură, luminau încăperea vastă. O orchestră postată într-un alcov cânta marşuri militare. La masa principală, aşezată pe o estradă, era procuratorul, cu Marcellus şi Iulian pe stânga şi dreapta lui, iar lângă ei erau comandanţii forturilor din Cezareea şi Joppa. Toţi cei prezenţi cunoşteau motivul pentru care lui Marcellus şi Iulian li s-au oferit locuri de onoare. Minoa executase o sarcină neplăcută, iar Capernaum avea motive să fie nemulţumit. Pilat părea întunecat, absent şi cu gândurile rătăcite.
Sclavii palatului fuseseră însărcinaţi cu servirea bucatelor complicate. Ordonanţele ofiţerilor erau înşirate în lungul pereţilor, aşteptând gata să ajute pe stăpânii lor când vor avea nevoie, deoarece, în conformitate cu un obicei recunoscut de multă vreme, invitaţii procuratorului veneau la acest banchet pentru a se îmbăta, aşa că nici unu! dintre ei nu era în stare să meargă prea departe după ce se ridica de pe scaun.
Dintre toţi cei prezenţi, ofiţerii din Minoa erau cei mai gălăgioşi şi mai îndrăzneţi, dar li se trecea cu vederea, deoarece ştiau că ofiţerii aceştia au avut o zi grea. Paulus sosise printre cei din urmă. Cu toate îngrijirile date de Melas, arăta buhăit la obraz şi se uita încruntat. Veselia celor dimprejurul său îl enerva. O vreme se uită la ei întunecat şi nemulţumit, iar din când în când se trezea din această letargie şi începea să sughiţe. Puţin după aceea, subalternii săi începură să se ocupe de el şi-i turnară un vin neobişnuit de tare, menit să-i pună din nou în mişcare activitatea spirituală, încercă să fie şi el vesel; să cânte şi să chiuie, dar nimeni nu era în stare să înţeleagă ce spune. Puţin după aceea dădu peste cap uriaşa cupă de vin ce o avea în faţa lui şi începu să râdă cu hohote. Centurionul se îmbătase.
Lui Demetrius îi făcea plăcere să constate că stăpânul său îşi păstrează demnitatea. Nu prea vorbea, dar asta se datora şi faptului că nici procuratorul nu era dispus să vorbească. Bătrânul Iulian, care era complet treaz, mânca lacom şi străduindu-se să susţină o conversaţie cu Pilat. Pe măsură ce trecea timpul, ofiţerii de la celelalte mese deveneau tot mai gălăgioşi şi mai dezordonaţi. Râdeau nestăpâniţi, debitau glume grosolane şi din când în când se răsteau unii la alţii.
Uriaşele tăvi de argint, pe care erau îngrămădite fripturi şi fructe exotice, veneau şi plecau fără încetare; carafe de argint, admirabil sculptate, vârsau mereu vinul în cupele uriaşe. Din când în când câte un centurion, care sta întins pe canapeaua din faţa mesei, se căznea să se ridice din nou şi sclavul său se repezea numaidecât spre el ca să-l ajute şi să iasă cu el din sală. După o bucată de timp apăreau iarăşi. Ofiţerul părea că se simte mai bine şi se aşeza din nou la masă, ca să înceapă de acolo de unde s-a oprit. Mulţi dintre invitaţi dormeau, spre nemulţumirea sclavilor lor, care se simţeau umiliţi de purtarea stăpânilor lor. Câtă vreme stăpânul era în stare să mai iasă din sală ca să-şi uşureze pântecele, n-aveau nici un motiv să se simtă umiliţi; dar, dacă se întâmpla să adoarmă, ceilalţi sclavi îşi făceau semne şi începeau să zâmbească batjocoritori.
Demetrius sta în poziţie de drepţi, lângă peretele din imediata apropiere a stăpânului său. Constată mulţumit că stăpânul său nu mănâncă cu lăcomie din bucatele servite, ceea ce dovedea că i-a mai rămas Încă simţul bunei-cuviinţe. Totuşi ar fi preferat ca stăpânul său să pară ceva mai vesel de faţă cu ceilalţi convivi. Ar fi dezastruos dacă cineva şi-ar închipui acum că el stă îngândurat datorită celor petrecute în timpul după-amiezii.
Puţin după aceea procuratorul se mişcă pe scaun şi, plecându-se spre Marcellus, se uită la el întrebător. Demetrius făcu un pas înainte ca să-l audă ce spune.
— Legate, zise Pilat, constat că nu-ţi face plăcere mâncarea. Probabil ai prefera să ţi se servească altceva?
— Vă mulţumesc, nu mi-e foame, răspunse Marcellus.
— Probabil că însărcinarea ce ai avut-o astăzi după-amiază ţi-a tăiat pofta de mâncare? întrebă procuratorul cu indiferenţă.
Marcellus se întunecă la obraz.
— Cred că acesta ar fi un motiv destul de întemeiat pentru a-ţi trece pofta de mâncare.
— Recunosc c-a fost o însărcinare neplăcută, admise Pilat. Nici mie nu mi-a facut plăcere să fiu obligat să dau un astfel de ordin.
— Obligat? Marcellus se întoarse spre el şi-l privi cu îndrăzneală. Omul acesta nu s-a făcut vinovat de nici o crimă, însuşi procuratorul a admis acest adevăr.
Auzind vorbele lui, Pilat încruntă nemulţumit din sprâncene.
— Nu cumva legatul din Minoa are intenţia să discute echitatea sentinţei pronunţate de justiţia imperiului?
— Justiţia imperiului! repetă Marcellus cu dispreţ. Aceasta nu este justiţie! Nimeni nu ştie mai bine decât procuratorul că acest galileean a fost osândit pe nedrept.
— Legate, mi se pare că nu-ţi dai seama de ceea ce vorbeşti, ripostă Pilat cu glasul sever.
— Nu sunt eu cel care a adus vorba despre această chestiune, declară Marcellus, dar de cumva sinceritatea mea vă supără am putea vorbi despre altceva.
Obrazul lui Pilat păru că se mai luminează puţin.
— Ai tot dreptul, legate Marcellus Gallio, să-ţi exprimi părerile, admise procuratorul, cu toate că ştii foarte bine că nu e obiceiul ca cineva să-şi critice superiorul cu atâta îndrăzneală cum ai procedat dumneata.
— Ştiu, răspunse Marcellus respectuos. Este neobişnuit ca cineva să-şi critice superiorul. Dar şi întâmplarea aceasta este neobişnuită. Făcu o pauză şi privi pe Pilat în lumina ochilor: Judecata a fost neobişnuită, sentinţa a fost neobişnuită - şi osânditul a fost şi el un bărbat neobişnuit!
— De fapt a fost un bărbat straniu. Ce părere ţi-ai format despre el? întrebă Pilat şi se plecă spre Marcellus.
Tribunul clătină din cap.
— Nu ştiu ce să zic, răspunse el după oarecare întârziere.
— A fost un fanatic! declară Pilat.
— Fără îndoială! Tot fanatic a fost şi Socrate. Tot aşa Platon. Pilat ridică din umeri.
— Doar nu ai intenţia să afirmi că galileeanul acesta s-ar putea compara cu Socrate şi Platon!
Conversaţia lor se întrerupse înainte ca Marcellus să-i poată da un răspuns. Paulus se ridicase în picioare şi-l striga, spunându-i ceva ce nu putea înţelege. Pilat încruntă din sprâncene, ca şi când întreruperea aceasta nu i-ar fi făcut plăcere, chiar la un banchet ca acesta, unde participanţii pierduseră orice respect faţă de reşedinţa sa. Marcellus tăcu centurionului semn cu mâna ca să-i dea să înţeleagă că nu este dispus să stea cu el de vorbă. Dar Paulus nu se lasă mai prejos şi, ridicându-se în picioare, se apropie de masa de pe estradă, apoi, plecându-se peste ea, îi spuse ceva ce Demetrius nu putu auzi. Marcellus păru că încearcă să-l liniştească, dar centurionul părea încăpăţânat şi deveni agresiv. Cu vădită nemulţumire comandantul se întoarse spre Demetrius şi-i făcu semn.
— Centurionul Paulus vrea să vadă cămaşa, murmură el. Adu-o aici!
Demetrius ezită atât de mult, încât Pilat se uită mirat la el.
— Pleacă imediat şi adu-o! îi porunci Marcellus cu glasul răstit. Părându-i rău că a pus pe stăpânul său într-o situaţie atât de penibilă în faţa procuratorului, Demetrius se strădui să-şi repare greşeala şi plecă în fugă. Alergând în lungul coridorului spre apartamentul legatului, îşi auzi bătăile inimii care zvâcnea speriată. Nu exista nimic ce ar fi putut justifica toanele acestea ale lui Paulus, dar, fiind atât de beat, te-ai fi putut aştepta la orice din partea lui.
Scoase cămaşa pătată de sânge şi sfâşiată şi, luând-o pe braţ, se întoarse în sală. Se simţea ca unul care-şi trădează pe cel mai bun prieten, când admite ca un om beat să-şi bată joc de el, deoarece acest Isus merita cel puţin atâta consideraţie, încât să nu fie luat în bătaie de joc, nici chiar mort fiind, de către o adunătură de beţivi. O clipă se opri în loc şi se întrebă dacă e cazul să se supună sau să urmeze sfatul pe care i-l dase Melas... şi să evadeze.
Marcellus se uită la cămaşă, dar nu întinse mâna după ea.
— Dă-o centurionului Paulus, zise el.
Paulus, care se întorsese la locul său, se ridică legănându-se pe picioare, apoi, întinzând mâna după cămaşă, o ridică de umeri în faţa ochilor şi se apropie cu ea de masa procuratorului. În largul sălii se făcu imediat linişte când se opri cu ea în faţa lui Pilat.
— Iată trofeul! strigă el.
Pilat zâmbi îngăduitor şi se întoarse spre Marcellus, ca şi când ar fi vrut să-i spună că în calitate de legat al fortului Minoa ar fi datoria lui să spună subalternului său cum să se poarte.
— Trofeul! răcni Paulus a doua oară. Minoa prezintă reprezentantului Romei trofeul pe care i l-a adus. Şi, făcând un gest larg în care cuprinse drapelele ce se legănau pe pereţi deasupra mesei procuratorului, îi întinse cămaşa.
Pilat clătină din cap nemulţumit şi-i făcu semn cu mâna că nu-l interesează această farsă de beţivi. Dar Paulus păru că nu se intimidează de acest refuz şi, întorcându-se spre Marcellus, strigă:
— Pe reprezentantul Romei nu-l interesează acest trofeu, îngăimă el. Foarte bine! îl va păstra Minoa. Legatul Marcellus Gallio îl va duce la Minoa. Haide, legate, îmbracă această cămaşă!
— Te rog, Paulus, cred că atât ajunge! stărui Marcellus. Cineva dintre ofiţerii de la masă începu să strige:
— Îmbrac-o! şi imediat după aceea toată sala răsună de urletele celor care se îmbătaseră: îmbrac-o! îmbrac-o! şi băteau cu cupele goale în tăblia meselor, de nu se mai auzea nimic altceva decât un vuiet de larmă sălbatică.
Marcellus înţelese că pentru a putea determina pe beţivii aceştia să se liniştească va trebui să le facă pe voie, aşa că se ridică în picioare şi întinse mâinile după cămaşă. Demetrius îşi îndreptă trupul şi rămase nemişcat, cu braţele împreunate peste cămaşa pe care o ţinea strânsă la piept. Marcellus aşteptă o vreme destul de îndelungată şi respira şuierător. Apoi ridicând mîna, lovi pe Demetrius cu palma peste obraz. Se întâmpla pentru prima dată ca el să-l pedepsească în felul acesta.
Demetrius plecă încet fruntea şi întinse lui Marcellus cămaşa, apoi rămase cu umerii bleojdiţi, până când stăpânul său şi-o trecu peste cap fără să-şi dezbrace toga. Sala se cutremură de hohote şi ofiţerii începură să aplaude. Obrazul tribunului era tras şi se uita cu ochii rătăciţi la cei dimprejurul său. Apoi se făcu din nou linişte. Ca şi când s-ar fi mişcat prin vis, mâinile lui se frământau stângace ca să potrivească vestmântul la gât şi trupul începuse să-i tremure.
— Să vă ajut, stăpâne? întrebă Demetrius speriat.
Marcellus dădu din cap şi, după ce Demetrius îi ajută să şi-o scoată, se lăsă pe scaun şi i se păru că genunchii i s-au îndoit sub greutatea trupului.
— Ieşi cu ea în curte şi dă-i foc! zise el cu glasul sugrumat. Demetrius salută şi ieşi repede din sală. Melas se oprise în apropierea uşii. Când văzu că Demetrius se apropie, îi aţinu calea.
— Ne vom întâlni la miezul nopţii lângă Poarta Mieilor, suflă el.
— Voi fi acolo, răspunse Demetrius şi se depărta.
— Pari grozav de emoţionat, zise procuratorul în bătaie de joc. Probabil eşti superstiţios.
Marcellus nu zise nimic şi părea că nici n-a auzit vorbele ironice ale lui Pilat, întinse mâna care-i tremura şi, ridicând cupa la gură, sorbi adânc. Ceilalţi ofiţeri, după ce spectacolul neaşteptat se termină, începură să vocifereze din nou şi să râdă.
— Bănuiesc că pentru ziua de astăzi ai trecut prin destule emoţii, adăugă procuratorul pe un ton mult mai îngăduitor. Dacă vrei să te retragi, îţi voi da voie.
— Mulţumesc! răspunse Marcellus cu glasul stins. Dădu să se ridice, dar simţi că picioarele nu-l pot purta şi se lăsă din nou pe scaun. Cei din sală se ocupaseră până acum prea de aproape de el, aşa că n-ar fi vrut să atragă din nou atenţia asupra sa. Slăbiciunea aceasta trecătoare pe care o simţea se va termina în curând, încercă să înţeleagă inerţia aceasta care-l copleşise pe neaşteptate. Astăzi băuse mai mult decât ar fi trebuit şi rfervii lui fuseseră supuşi la o grea încercare. Dar chiar în această situaţie se putea gândi destul de limpede că slăbiciunea şi învălmăşeala gândurilor sale nu se datoresc nici băuturii şi nici întâmplării tragice din timpul după-amiezii. Senzaţia aceasta de inerţie îl copleşise în momentul când îşi băgase braţele în mânecile cămăşii. Pilat îi spusese că este superstiţios, dar, nimic nu putea să fie mai departe de adevăr: el nu era superstiţios. Nimeni nu s-ar fi putut interesa mai puţin decât el de oameni şi puteri supranaturale. Aceasta fiind realitatea, nici nu se gândise să atribuie acestei cămăşi anumite puteri magice.
Simţi pe Pilat că se uită la el cu o curiozitate plină de dispreţ. Situaţia lui începea de acuma să devină penibilă. Mai curând sau mai târziu tot va fi obligat să se ridice în picioare. Se întrebă: oare dacă va mai încerca o dată va reuşi să se ridice?
În momentul acesta apăru un legionar din garda palatului şi se îndreptă spre masa de onoare. Se opri în faţa procuratorului şi, după | ce-l salută, îi spuse că a sosit corabia Vestris şi căpitanul acesteia ar vrea să predea o scrisoare legatului Marcellus Lucan Gallio.
— Adu-o încoace! porunci Pilat.
— Căpitanul Fulvius, stăpâne, ar vrea s-o predea el însuşi, răspunse legionarul.
— Ce vorbe sunt acestea! Spune-i să-ţi predea scrisoarea. Poartă de grijă să i se dea de cină şi vin de ajuns. Mâine dimineaţă voi sta cu el de vorbă.
— Scrisoarea, stăpâne, adăugă legionarul emoţionat, este de la | împăratul Tiberiu.
Marcellus, care până în momentul acesta ascultase conversaţia lor, fără prea mare interes, ridică privirea şi, plecându-se peste masă, se uită la procurator să vadă ce va răspunde.
— În cazul acesta spune-i să intre! încuviinţă Pilat.
Cele câteva minute de aşteptare părură foarte lungi. Ce fel de scrisoare o fi trimis bătrânul Tiberiu, care este nebun? Imediat după | aceea legionarul apăru din nou în sală, urmat de marinarul cu obrazul biciuit de vânturi şi bărbos. Pilat îl salută cu indiferenţă şi-i făcu semn să predea lui Marcellus sulul de pergament. Căpitanul aşteptă şi procuratorul urmări pe Marcellus cu coada ochiului până când desfăcu sigiliile. Tribunul, cu mâna tremurândă, scoase pumnalul şi desprinse peceţile groase de ceară, apoi desfăşură încet documentul şi-l parcurse cu ochii. După ce-l înfăşură din nou, ridică privirea spre căpitan şi-l întrebă cu indiferenţă.
— Când vei ridica ancora?
În tonul cu care-i puse această întrebare, nu se simţi nimic din ce ai fi putut deduce dacă ştirile primite de la Tiberiu sunt bune sau rele. Indiferent de conţinutul mesajului primit, acesta nu reuşise să-l trezească din apatia ce pusese stăpânire pe el.
— Mâine seară, imediat ce vom ajunge din nou la Joppa.
— Foarte bine, încuviinţă Marcellus cu indiferenţă. Voi fi şi eu gata de plecare.
— Vom pleca un ceas înainte de revărsatul zorilor, adăugă căpitanul. Am făcut toate pregătirile în vederea drumului pe care va trebui să-l faceţi pentru a putea ajunge în port. Vasul se va opri la Gaza, pentru a ridica bagajele pe care doriţi să le luaţi la Roma.
— Cum se face că ai venit la Ierusalim pentru a preda legatului Marcellus Lucas Gallio acest mesaj? întrebă Pilat cu indiferenţă.
— Am fost la fortul din Minoa şi acolo mi-au răspuns că este aici. Căpitanul murmură câteva cuvinte de despărţire şi părăsi sala, împreună cu legionarul care-l introdusese. Fiind incapabil să-şi mai stăpânească nerăbdarea, Pilat se întoarse nerăbdător spre Marcellus.
— Dacă mesajul primit conţine un motiv pentru a te felicita, dă-mi voie să fiu cel dintâi, declară el.
— Vă mulţumesc! răspunse Marcellus evaziv. Dacă sunteţi de acord, eu voi pleca.
— Sigur că da, se învoi Pilat, puţin nemulţumit. Probabil ai nevoie de ajutorul cuiva, adăugă el, când văzu cu câtă greutate se ridică de pe scaun. Vrei să trimit după sclavul dumitale?
Sprijinindu-se cu mâinile pe masă, Marcellus reuşi să se ridice în picioare, în primul moment se întrebă: oare picioarele lui vor reuşi să-l poarte până când va ieşi din sală? încleşta pumnii şi-şi concentra toată puterea de voinţă pentru a se putea mişca. Cu paşi mărunţi, exact ca un infirm, se îndreptă spre uşă atât de nerăbdător, încât uită să mai salute pe Pilat. Se simţi profund uşurat după ce reuşi să treacă pragul şi putu să se proptească cu o mână în peretele coridorului larg. După o bucată de drum, la capătul acelui coridor dădu peste o uşă cu arcadă care ieşea într-o curte spaţioasă. Simţindu-se incapabil de a-şi mai continua drumul, coborî pe pipăite treptele scării, întocmai ca un om bătrân. Când ajunse la cea din urmă, se aşeză cu greutate pe ea, în mijlocul întunericului care învăluise terenul de exerciţii pustiu, şi se întrebă dacă va mai reuşi vreodată să-şi recâştige foiţele.
Vreme de un ceas după aceea încercă în mai multe rânduri să se ridice în picioare, dar fără să reuşească. I se păru straniu că acum nu se simte înspăimântat de starea în care se găseşte. Inerţia care-i copleşise trupul se manifestase şi spiritualiceşte.
Faptul că exilul acesta care ameninţase să-i distrugă viaţa s-a terminat în mod definitiv nu-i pricinuia nici o mulţumire. Murmura fără încetare: „Marcellus, trezeşte-te! Eşti liber! Vei pleca acasă! Te vei întoarce la familia ta! Te vei întoarce la Diana! Corabia te aşteaptă! Mâine va ridica ancora! Ce s-a întâmplat cu tine, Marcellus?"
Într-un rând atenţia îi fu atrasă de umbra unui bărbat care se apropia, ducând o legătură pe umăr. Umbra aceea se furişa în lungul pereţilor, umblând cu paşi nesimţiţi ca de pisică. Era sclavul lui Paulus. După mişcările făcute de el, se vedea că are intenţia să evadeze. Când trecu pe lângă el, sclavul tresări văzându-l aşezat pe trepte, apoi o rupse la fugă, întocmai ca o sălbăticiune speriată. Lui Marcellus scena aceasta i se păru plină de haz, dar nu zâmbi. Prin urmare Melas va evada. Ce importanţă are! întâmplarea aceasta nu putea să aibă cu nimic mai multă importanţă decât licărirea luminilor de licurici în mijlocul unui hăţiş.
După ce mai trecu o vreme care i se păru foarte lungă, în lungul pavajului de marmură al coridorului se auzi hârşâitul stins al sandalelor celor care ieşeau şi zvon de glasuri. Banchetul se terminase, în primul moment se gândi că ar fi mai bine să le dea de ştire de prezenţa lui pe scară, dar când trecură pe lângă el n-avu puterea necesară pentru a lua o hotărâre. Curând după aceea zvonul de paşi se stinse în lungul coridorului şi întunericul deveni mai greu. Totuşi nu fu în stare să-şi dea seama de singurătatea dimprejurul său. Gândurile lui păreau încremenite. Cu mare greutate se târî până la coloana din dreapta a arcadei şi, sprijinindu-se de ea, adormi adânc.
Vreme de un ceas Demetrius se învârtise de colo până colo prin apartamentul stăpânului său, împachetându-i hainele şi restul echipamentului în vederea drumului ce trebuia să-l facă a doua zi înapoi spre Minoa. Nu simţea nici un fel de remuşcare din pricina gândului că va evada, dar cu toate acestea nu se putea dezbăra cu uşurinţă de obiceiul de a îngriji de stăpânul său. Astă-seară îşi va face datoria pentru ultima dată, ca după aceea să plece în drumul ce-l va duce spre libertate. S-ar putea să fie prins sau va trebui să întâmpine multe greutăţi în drumul său, dar în orice caz de aici înainte va fi liber. Probabil, după ce Marcellus se va trezi, îi va părea rău de incidentul din sala banchetului şi s-ar putea ca el însuşi să recunoască fără greutate că sclavul său a avut motive temeinice să evadeze.