Douglas lloyd



Yüklə 2,96 Mb.
səhifə23/59
tarix18.01.2019
ölçüsü2,96 Mb.
#100886
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   59
Se ridică în picioare şi, înclinându-se adânc în faţa ei, rămase plăcut impresionat de energia cu care-i strânsese mâna. Ochii ei gravi, cu gene lungi şi îndreptate spre sprâncenele frumos arcuite, se uitau la el fără să clipească. Banda roşie cu care era legată împrejurul frunţii îi punea în valoare părul negru, aproape albastru, nobleţea frunţii de patriciană şi albul obrazului uşor îmbujorat. Gallio se uită în ochii ei cu sinceră admiraţie. Ochii aceştia aveau ceva specific feminin, dar erau tot atât de curajoşi şi de încrezători ca şi ochii unui bărbat: o moştenire care probabil i-o lăsase tatăl ei. Gallus era un bărbat încântător şi dispunea de un farmec neîntrecut, dar dincolo de farmecul şi amabilitatea lui se simţea o forţă ascunsă, întocmai ca arcurile unei capcane deschise care este gata să se închidă la cea mai mică atingere. Zâmbetul încrezător al Dianei şi energia cu care-i strânsese mâna avură darul să câştige imediat respectul senatorului, şi prin minte îi trecu gândul că fermecătoarea fiică a lui Gallus dispune de toate mijloacele necesare pentru a-şi impune voinţa şi orice încercare de a proceda altfel va întâmpina împotrivirea ei categorică.
— Îmi dai voie să mă aşez lângă dumneata, senatore Gallio? întrebă Diana şi buzele ei pline şi feciorelnice se înfiorară de un zâmbet, dar glasul ei melodic păru neobişnuit de grav.
— Te rog, draga mea, răspunse Gallio, care constată numaidecât mlădierea graţioasă a trupului ei când se aşeză pe scaunul din faţa lui. Tocmai mă gândeam că poate vom avea ocazia să stăm de vorbă împreună.
Diana zâmbi ca să-l încurajeze, dar nu răspunse nimic, iar Gallio începu să vorbească liniştit, cântărindu-şi fiecare frază.
— Acum câteva zile Marcellus s-a întors acasă din lunga lui călătorie, dar era bolnav şi deprimat. Ţi-a fost recunoscător - cu toţii îţi suntem recunoscători, dragă Diana - pentru generoasa ta intervenţie, datorită căreia a putut să se întoarcă la Roma. Marcellus va ti nerăbdător să i se ofere ocazia ca să-ţi mulţumească. Dar el nu este deocamdată în stare să-şi reia activitatea obişnuită. L-am trimis la Atena, în speranţa că o schimbare a mediului ar putea să-i alunge melancolia ce l-a copleşit.
Gallio făcu o pauză. Se aşteptase ca vorbele lui să fie primite cu o exclamaţie involuntară de mirare şi regret, dar Diana nu zise nimic: sta în faţa lui şi-l asculta cu atenţie, urmărindu-i mişcarea buzelor şi expresia ochilor.
— Trebuie să ştii, adăugă el, că Marcellus a trecut printr-o puternică zguduitură a nervilor.
— Da... ştiu, răspunse fata şi dădu din cap.
— Nu mai spune! Ce ştii?
— Tot ce ai spus împăratului.
— Bine, dar împăratul nu s-a trezit din somn.
— Pe el nu l-am văzut încă, răspunse Diana. Informaţiile le-am primit de la Nevius, pe care l-am întâlnit adineauri.
— De la Nevius?
— Acesta este căpetenia sclavilor.
Gallio îşi trecu mâna peste obraz şi se gândi că acest Nevius are obiceiul să se amestece unde nu-i fierbe oala. Diana înţelese numaidecât gestul făcut de el.
— Cred că tu în orice caz ai avut intenţia să-mi spui, nu-i aşa? întrebă ea. Nu este cazul să-ţi închipui că Nevius umblă cu vorbe. Cred că sunt obligată să fac această afirmaţie pentru apărarea lui. Este un slujitor extrem de discret şi uneori e foarte greu să afli de la el ce se petrece la palat.
Buzele senatorului se contractară şi umerii începură să-i tremure spasmodic, datorită râsului liniştit; era gata s-o întrebe dacă nu cumva s-a gândit să-şi ia o slujbă în administraţia imperiului, unde astfel de calităţi sunt necesare şi apreciate; d r problema pe care o discutau era prea importantă pentru a putea face glume. Expresia obrazului i se schimbă imediat.
— De vreme ce eşti informată despre ceea ce s-a întâmplat cu Marcellus, nu va mai fi nevoie să-ţi repet scena aceea penibilă.
— Totul mi se pare extrem de straniu, zise Diana şi întoarse privirea în altă parte. După câte spune Nevius, boala de care suferă Marcellus se datoreşte unei execuţii. Ochii ei luminoşi se întoarseră încet şi cercetară obrazul grav al senatorului: Cred totuşi că aici trebuie să mai fie ceva. Marcellus a avut şi înainte ocazia să vadă cruzimi sângeroase. Cine n-a văzut astfel de scene? Luptele din arenă nu sunt destul de sângerose? Cum se poate ca Marcellus să ajungă în starea aceasta numai din pricină că a fost obligat să execute pe un osândit, indiferent cine a fost acesta şi ce fel de osândă i s-a dat! El a văzut şi înainte de asta oameni murind.
— Diana, aici este vorba despre o răstignire, îi spuse senatorul cu glasul liniştit.
— Care este o osândă dintre cele mai înfiorătoare; de asta nu mă îndoiesc câtuşi de puţin. Nevius mi-a spus că toată lumea a fost convinsă despre nevinovăţia celui osândit. Dar pentru această osândă Marcellus nu are nici o răspundere. Judecata n-a fost condusă de el şi nici n-a avut vreun amestec în pedeapsa ce s-a dat acestui om. Admit că el regretă c-a trebuit să se supună ordinului primit, dar ar fi zadarnic să se mai frământe din pricina asta, de vreme ce evreul acela şi aşa nu va mai putea fi înviat. Eu cred că în afacerea asta se ascunde un mister. Nevius mi-a povestit despre o cămaşă vrăjită şi despre o întunecime în timpul după-amiezii, despre profeţiile cu venirea unui Mesia sau ceva asemănător. Nu cumva Marcellus îşi închipuie că a contribuit la executarea unui om de importanţă neobişnuită? Te pomeneşti că din pricina asta se zbuciumă?
— Diana, voi încerca să-ţi spun puţinul pe care-l cunosc în legătură cu întâmplarea aceasta şi vei putea să tragi singură concluziile pe care le vei găsi de cuviinţă, întrucât mă priveşte şi pe mine, voi recunoaşte că n-am fost în stare să găsesc nici o soluţie logică pentru a putea explica această problemă. De secole întregi profeţii iudaici au prorocit venirea unui erou care va elibera poporul lor. Acest erou şi conducător va restaura împărăţia evreilor. Profeţia aceasta, după cât spune Tiberiu, care cunoaşte destul de bine problemele acestea oculte, însă merge foarte departe şi prevede că regele acesta va stăpâni teritorii mult mai vaste decât cele ale săracei şi oropsitei Palestina.
— Prin urmare eroul acesta va fi ca un fel de cezar?
— Cel puţin ca un cezar, încuviinţă Gallio şi zâmbi sarcastic. Ei bine, s-a întâmplat ca un mare număr de evrei să-şi închipuie şi să creadă că acest galileean, pe care cei de la conducerea templului şi procuratorul imperiului l-au judecat pentru trădare, blasfemie şi erezie, ar fi însuşi Mesia a cărui venire le-a fost profeţită...
— Dar fără îndoială, interveni Diana, Marcellus nu poate să creadă astfel de vorbe! Ar fi cel din urmă om din lume despre care mi-aş putea închipui aşa ceva.
— Este adevărat, încuviinţă Gallio. Marcellus nu e din fire superstiţios. Dar după cât afirmă Demetrius, care a fost de faţă în timpul execuţiei, toată întâmplarea asta pare stranie. Atitudinea acestui evreu în timpul judecăţii a fost, ca să nu zic altfel, cel puţin neobişnuită. El afirmă că în pretoriu toţi cei prezenţi păreau că sunt vinovaţi de ceea ce se petrece, afară de el însuşi; tot aşa, în timpul cât a fost pironit pe cruce, purtarea lui a fost eroică. Demetrius este un om care judecă cu toată liniştea şi n-are obiceiul să debiteze minciuni.
— Ce părere ai despre cămaşă? întrebă Diana.
— Nu ştiu ce aş putea să-ţi răspund la acesta întrebare, admise senatorul. Marcellus trecuse printr-o încercare grea în timpul acelei zile. Era nervos şi se simţea ruşinat şi abătut. Probabil starea lui se datora numai imaginaţiei. Dar când a îmbrăcat cămaşa aceea, ceva s-a întâmplat cu el! S-ar putea ca această problemă să nu ni se pară posibilă, dar cu toate acestea suntem obligaţi să recunoaştem efectul pe care l-a avut. Fără îndoială, vei zice că este caraghios să-ţi închipui c-ar putea fi vrăjită şi sunt de aceeaşi părere. Toate prostiile acestea cu puteri supranaturale mi se par nesuferite. Eu nu pot admite că lucrurile neînsufleţite ar dispune de o energie ascunsă care să fie mai presus de înţelegerea omenească. Cât despre legenda cu Mesia, pe mine nu mă interesează astfel de lucruri. Că acest galileean a fost osândit pe drept său pe nedrept, aceasta este o problemă aparte, astăzi definitiv închisă, şi nu poate avea nici un fd de legătură cu mine. Dar după ce vom elimina din ceea ce ne preocupă toate aceste consideraţii, fie ca imposibile, fie pentru că sunt închise, rămâne faptul cert că Marcellus suferă, şi din pricina asta ar putea să-şi piardă mintea. Acesta este singurul fapt real pe care nimeni nu-l poate tăgădui, sfârşi Gallio şi, ducându-şi mâna la fruntea brăzdată de vârstă, oftă îndurerat.
— Nevius mi-a spus că împăratul ar vrea să aducă pe Marcellus la Capri în calitate de sfetnic al palatului, zise Diana după o scurtă tăcere. Cred că noi nu putem fi de acord cu această idee, nu-i aşa?
— Îmi vine greu să-mi imaginez pe Marcellus în rolul acesta de sfetnic, admise senatorul. El nu se interesează de informaţiile din domeniul ştiinţelor ce preocupă pe împăratul Tiberiu.
— Crezi că el totuşi va accepta această numire?
— De, răspunse Gallio şi tăcu un gest deznădăjduit cu mâna. cred că lui Marcellus nu-i va rămâne altă alegere. Deocamdată va putea să mai întârzie la Atena. Dar după ce se va întoarce acasă va fi obligat să asculte de ordinul împăratului, fie că-i va face plăcere, fie că nu-i va face.
Diana făcu o mişcare subită şi se aplecă spre el; trăsăturile obrazului i se contractaseră de spaimă.
— Spune-i să nu se întoarcă acasă! Nu trebuie să vină aici! zise ea cu glasul în şoaptă şi se ridică în picioare. Gallio se uită la ea speriat şi tară să înţeleagă ce vrea să spună, apoi se ridică şi el: Va trebui să-ţi spun ceva, adăugă Diana şi luându-l de braţ îi arătă un şir de prăjini pe vârful cărora se legănau mici steguleţe. Acesta este terenul pe care împăratul va ridica o vilă nouă. A început să lucreze la planurile ei şi după ce va fi terminată mi-o va dărui mie.
Gallio se uită la ea înmărmurit.
— Ţie? Vrei să spui c-ai fi dispusă să trăieşti aici, strivită de pumnii acestui moşneag crud şi nebun?
Ochii Dianei se umpluseră de lacrimi. Clătină din cap şi întoarse privirea, dar nu-i dădu drumul de braţ.
— Propunerea aceasta mi-a făcut-o în ziua când l-am rugat să readucă pe Marcellus din exil, îi spuse ea cu glasul înecat de suspine. Nu a fost propriu-zis o condiţie pentru a revoca ordinul, dar acum atitudinea lui pare să indice că în realitate a fost. Mi-am închipuit că va uita ce mi-a spus. De obicei uită de toate. Dar de astă dată am toate motivele să cred că n-a uitat şi că are intenţia să meargă până la capăt. Tocmai de aceea ar vrea să aducă pe Marcellus aici. Aceasta va fi vila în care ne vom instala noi.
— Ei bine, la urma urmelor de ce să nu vă instalaţi? zise Gallio ca s-o liniştească. Sau poate nu-i adevărat că tu şi Marcellus sunteţi îndrăgostiţi unul de altul?
Diana dădu din cap şi plecă fruntea.
— Dacă va veni aici la Capri, va avea o sumedenie de nemulţumiri, zise ea cu glasul stins. Apoi ştergându-şi ochii se uită la Gallio: îţi voi spune totul. Dar te rog să nu intervii, în timpul din urmă, Gaius a venit de două ori la Capri. Îmi cere să mă căsătoresc cu el. Împăratul nu-mi dă voie să mă întorc acasă. Am trimis mamei mele o scrisoare, dar ştiu că scrisoarea mea nu i-a fost predată. Aici sunt urmărită...
— Îi voi spune să vină imediat latine! declară Gallio revoltat.
— Nu... te rog, nu acum, căci nu e momentul! protestă Diana şi-şi încleşta amândouă mâinile pe braţul lui. Probabil vom găsi un alt mijloc pentru a putea pleca de aici. Nu se poate s-o expun unei astfel de primejdii pe mama.
— Bine, Diana, dar în astfel de condiţii nu se poate să mai stai aici!
— Te rog să nu spui nimic şi nici să nu intervii! repetă ea şi începu să tremure.
— Ai un motiv să te temi de ceva? întrebă Gallio.
— Mă tem de Gaius! răspunse ea cu glasul în şoaptă.
CAPITOLUL XI
După răsăritul soarelui din ziua a şaptea a lunii septembrie, un negustor din piaţă care aducea fructe şi legume pentru Casa Eupolis le aduse ştirea că Veslris a fost văzută la intrarea în rada portului Pireu.
Fiind sigur că i-au sosit scrisori din Roma şi pentru că nu era dispus să aştepte predarea lor întârziată prin intermediul tetrarhiei din Atena, Marcellus luă o carigă de piaţă şi coborî împreună cu Demetrius în port.
De obicei locul sclavului era alături de cel care mâna caii carigei, dar de un timp încoace Demetrius şi stăpânul său începuseră să vorbească unul cu altul numai în limba aramaică, or asta nu era o limbă uşoară şi de fiecare dată când spuneau câte ceva pronunţau cuvintele cât mai limpede posibil şi-şi supravegheau în mod reciproc mişcările buzelor, în dimineaţa acestei zile se aşezaseră alături în partea dinapoi a carigei şi, dacă s-ar fi întâmplat ca cineva să-i vadă, n-ar fi bănuit că unul dintre aceşti doi tineri este stăpânul celuilalt. De fapt conversaţia era condusă de Demetrius, care uneori critica accentul greşit al stăpânului său.
De câteva săptămâni încoace, în fiecare dimineaţă, Demetrius se­ducea la Beniamin, unde sta toată ziua şi făcea lecţii până târziu după-amiază. Bătrânul ţesător nu ceruse să fie plătit pentru serviciile sale de pedagog. Spunea că lui îi face plăcere să-l ajute. Dar, pe măsură ce treceau zilele, Demetrius începuse să devină de folos în prăvălia lui Beniamin şi învăţase cu uşurinţă să toarcă la roată şi să depene. Seara, când se întorcea acasă, Demetrius se străduia să împărtăşească din învăţătura primită şi lui Marcellus, care, pentru a nu rămâne dator lui Beniamin, îi dăruise două baloturi de bumbac adus din Egipt. La început bătrânul nu voise să le primească, îi mai dăduse şi câţiva saci de lână din Cipru, unde miţele oilor păreau anume tăcute pentru clima aspră.
Beniamin, care n-avea obicei să spună amabilităţi, se simţise obligat ca peste o lună de la începerea lecţiilor să declare că Demetrius face progrese nebănuite în studiul limbii aramaice. Demetrius îi răspunse că are dreptate, dar meritul este al celui care îi dă lecţiile, iar Beniamin, ca să nu rămână mai prejos, declarase că cel mai bun mijloc de a învăţa ceva este să explici şi altuia ceea ce ai învăţat. Marcellus primea iniţierea în limba aramaică în mod indirect, dar învăţa cu tragere de inimă, deşi Demetrius se ţinea de capul lui şi-l plictisea mai rău decât un tiran.
În drumul spre Pireu începură să discute foarte animaţi despre cele Zece Porunci, pe care Marcellus le aproba, iar Demetrius afirma că nu sunt drepte. Din când în când îşi apăra punctul de vedere cu atâta entuziasm, încât îşi uita de limba aramaică şi vorbea greceşte, aşa că stăpânul său începea să râdă.
— Opreşte-te! striga Marcellus. Nu se poate să vorbeşti în limba aceasta păgână despre cele Zece Porunci ale evreilor.
— Bine, stăpâne, gândeşte-te că poruncile acestea nu sunt juste. Una dintre ele spune: „Să nu furi!" Foarte bine! dar nu există nici o poruncă în această lege care să spună oamenilor bogaţi să fie generoşi faţă de cei săraci ca astfel aceştia să nu se gândească să-i fure. „Să nu râvneşti ceea ce este al aproapelui tău!" Şi porunca aceasta este foarte bună! Dar este just oare să ceri săracului să nu râvnească ceea ce are bogatul şi să nu atragi atenţia acestuia că nu trebuie să fie egoist?
— Tu judeci Tablele Legii din punctul de vedere caracteristic sclavului, zise Marcellus. Eşti subiectiv. Singurul punct unde eu nu pot fi de acord cu cele Zece Porunci este acolo unde vorbeşte despre sculptură. E cert că acest Iehova nu este binevoitor faţă de artă.
— Porunca aceasta a fost dată pentru a-i împiedica să-şi facă idoli, îi explică Demetrius.
— Ştiu, dar ce ai putea avea împotriva idolilor? Aceştia sunt uneori foarte frumoşi. Oamenii de jos sunt obişnuiţi să se închine la ceva; prin urmare e mult mai bine ca celui căruia i se închină să fie frumos şi artistic. Bătrânul Zeus n-a protestat în ziua când sculptorii greci au facut un grup de zei în marmură. Pe Colina lui Marte sunt vreo patruzeci, între statuile de acolo este şi una dedicată „Zeului Necunoscut".
— Oare ce o fi zis Zeus de asta? se întrebă Demetrius.
— Probabil a râs, răspunse Marcellus. Trebuie să ştii că uneori râde şi el. Eu sunt de părere că aceasta este marea greşeală a lui Iehova. El nu râde niciodată.
— Probabil el nu crede că lumea aceasta ar fi plină de haz, ripostă Demetrius.
— Asta este treaba lui, răspunse Marcellus nepăsător. De vreme ce el este cel care a creat-o, ar fi putut s-o facă mai veselă.
Demetrius nu-i dădu nici un răspuns.
— Cred că asta este cea mai mare prostie pe care am pronunţat-o în toată viaţa mea! adăugă Marcellus după o clipă de gândire.
— Eu n-aş merge atât de departe pentru a face o astfel de afirmaţie, zise Demetrius calm. Apoi începură amândoi să râdă. Studiul limbii aramaice contribuia ca menţinerea relaţiilor severe dintre stăpân şi sclav să pară dificilă.
Căpitanul Fulvius zbiera la sclavii care asudau sub greutatea poverilor ce trebuiau descărcate; se uită mirat la Marcellus când îl văzu că se urcă pe punte, apoi îl recunoscu şi se repezi în calea lui ca să-l salute.
— Va să zică te-ai vindecat! strigă el mulţumit, îmi pare foarte bine. Aproape nu te-am mai recunoscut. M-am gândit de foarte multe ori la dumneata. Ai fost grav bolnav!
— Probabil am abuzat de multe ori de răbdarea dumitale, răspunse Marcellus. Dar acum totul e în ordine şi aşa cum trebuie să fie, îţi mulţumesc!
— Ia te uită, şi Demetrius! exclamă căpitanul şi spre mirarea lui Marcellus întinse mâna spre el. N-am uitat încă serviciul pe care mi l-ai făcut după ce am plecat din Joppa.
— Despre asta nu mi-ai spus nimic, interveni Marcellus şi se uită întrebător la Demetrius.
— Ceva cu totul lipsit de importanţă, stăpâne, murmură Demetrius.
— Lipsit de importanţă! protestă Fulvius. Omul acesta mi-a salvat viata şi acum afirmă că serviciul n-are importanţă. Pentru vorbele acestea ai merita să fii pus în lanţuri! Apoi se întoarse spre Marcellus: Erai prea grav bolnav, tribune, pentru ca să te poată interesa o astfel de întâmplare, aşa că nu ţi-am mai spus ce s-a întâmplat. Un sclav nebun care se găsea înlănţuit în cală a fost apucat de furii şi în timpul nopţii a reuşit să-şi scoată obezile tocmai în momentul când ne găseam în faţa intrării portului din Alexandria; s-a furişat pe punte cu o ghioagă în mână cu care voia să-mi zdrobească ţeasta. Dar Demetrius al dumitale a intervenit tocmai la timp.
— Sunt foarte mulţumit, căpitane, că s-a întâmplat să fiu prin apropiere, zise Demetrius.
— Tot atât de mulţumit sunt şi eu, răspunse căpitanul, în sfârşit, ce să vă mai spun... este o adevărată plăcere să vă pot vedea pe amândoi. Legate, ţi-am adus nişte scrisori. Am rugat pe tribun să le ia când a plecat cu mesajul pe care ţi-l adresează împăratul, dar este un tânăr înfumurat şi mi-a răspuns că n-a venit la Atena ca să facă drumuri ca băiat de alergătură.
— Un mesaj de la împărat? întrebă Marcellus neliniştit.
— Încă nu l-ai primit va să zică? Probabil te-ai întâlnit în drum cu tribunul acesta înfumurat. Nu vrei să mai zăboveşti şi să frângi pâinea împreună cu mine, aici pe bord?
— Mi-ar face plăcere, căpitane Fulvius, dar cred că va trebui să plec imediat. Tribunul acesta probabil mă aşteaptă.
— Sigur că da! Acum fără îndoială tună şi fulgeră. Este un individ care-şi ia slujba în serios; în acelaşi timp îşi dă mare importanţă şi-i place să împartă ordine, oftă Fulvius abătut. Şi nu voi putea scăpa de el vreme de cel puţin şase săptămâni de aici înainte, căci are un mesaj şi pentru Pilat din Pont, iar drumul de întoarcere la Roma îl va face tot cu Vestris.
— N-ai putea să-l arunci peste bord? întrebă Marcellus.
— Aş putea foarte bine, răspunse Fulvius, zâmbind. Dar soţia mea mă aşteaptă să sosesc la Ostia, pe la începutul lui decembrie. Legate, nu s-ar putea să renunţi la Demetrius pentru ziua de astăzi ca să mâncăm împreună?
Marcellus era gata să se învoiască, dar ezită.
— Dacă vrei, Fulvius, ţi l-aş putea trimite mâine. Cred că de astă dată va fi mai bine să se întoarcă împreună cu mine. Probabil mesajul trimis de împărat va schimba ceva din planurile pe care ni le-am făcut.
— Îţi mulţumesc, căpitane Fulvius, zise Demetrius. Dacă voi fi liber, voi veni.
Marcellus era mult mai nerăbdător decât caii înhămaţi la carigă să se întoarcă în oraş, deoarece aceştia trebuiau mereu să se ferească pe marginea drumului pentru a trece în faţa cotigelor şi a convoaielor de cămile încărcate cu poveri, or el tocmai acum era preocupat de plăcerea ce i-o va face citirea scrisorilor aduse de Fulvius, pe care nu le putea citi în timpul drumului.
Desfăcu sulul de pergament al tatălui său şi constată mulţumit că acesta conţine şi câteva rânduri de- la maică-sa şi de la Lucia. Scrisoarea Dianei - de care se miră că este adresată din Capri - ar fi citit-o cea dintâi dacă situaţia de acum ar fi fost indicată pentru o astfel de lectură. Marcellus înfăşură sulul pe care-l ţinea în jnana şi-şi zise că-i va face mai multă plăcere să-l poată citi în linişte.
— Se pare că fiica lui Gallus, după ce a sigilat scrisoarea, a desfăcut-o din nou, murmură el mai mult pentru sine însuşi decât pentru Demetrius, care se uita la el, în timpul cât examina sulul de pergament.
— Mi se pare că aşternutul de ceară, pus pe deasupra se deosebeşte puţin la culoare, zise Demetrius.
Marcellus examina mai cu atenţie sulul, şi cu vârful pumnalului desprinse aşternutul de ceară prins pe deasupra.
— Ai dreptate, murmură el. Scrisoarea a fost deschisă de cineva.
— A fost deschisă de o femeie, căci se cunosc urmele degetelor, adăugă Demetrius.
Se încruntă nemulţumit şi băgă sulul sub tunică, apoi începu să citească scrisoarea tatălui său. Fusese la Capri pentru a explica împăratului motivul plecării fiului său şi se întoarse abia acum acasă, spunea senatorul.
„Trebuia să fac numaidecât acest drum, deoarece tu abia ajunseseşi în largul mării - continua scrisoarea - când a sosit un mesaj în care erai numit..."
— Demetrius, cred-că merită să afli ce spune scrisoarea aceasta! zice Marcellus, împăratul m-a numit comandant al Gărzii palatului din Capri. Probabil despre asta va fi vorba şi în cel care a sosit acum. Comandant al Gărzii din Capri! Ce ocupaţie crezi c-ar putea avea un comandant al Gărzii din Capri?
Intimitatea relaţiilor imediate dintre el şi stăpânul său indica nu numai emanciparea sa, ci şi eventualitatea unui reproş dacă va ezita să uzeze de privilegiul de a vorbi cu stăpânul său ca de la egal la egal.
— Cred că datoria lui va fi să guste ciorba înainte de a o gusta împăratul şi să doarmă cu un ochi dechis fără să se dezbrace de uniformă.
— În timpul cât sclavul său va fi obligat să doarmă cu amândoi ochii deschişi, adăugă Marcellus. Cred că ai dreptate. Insula aceasta este un viespar de zavistii şi uneltiri. Nu cred ca acolo viaţa omului să valoreze mai mult decât un dinar găurit...
Ridică scrisoarea din nou şi continuă să citească, din ce în ce tot mai încruntat.
— Eu nu voi primi această însărcinare, zise el şi ridică privirea, deoarece tatăl meu îmi spune că acum împăratul şi-a schimbat gândul. Ia să-ţi citesc: „L-a interesat foarte mult ceea ce i-am putut spune despre neplăcuta aventură de la Ierusalim. Iar când i-am spus că multă lume consideră drept Mesia pe evreul care a fost răstignit... Marcellus se întrerupse pe neaşteptate şi se uită la Demetrius. Cum de a putut afla despre această întâmplare? întrebă el mirat.
— L-am informat eu, răspunse Demetrius fără să ezite. Senatorul Gallio mi-a cerut să-i povestesc în toate amănuntele acesta întâmplare. Mi-am zis că în interesul dumitale, stăpâne, el va trebui să cunoască adevărul... mai ales că tocmai atunci nu erai în stare să-l informezi de-a dreptul.
— Asta este adevărat, admise Marcellus nemulţumit. Cred că nu i-ai vorbit şi despre cămaşa galileeanului.
— Dimpotrivă, stăpâne. Din cauza acestei cămăşi te-ai îmbolnăvit şi, dacă nu i-aş fi pomenit despre ea, povestea pe care i-am înşirat-o n-ar mai fi avut nici un înţeles.
— Şi vrei să spui că vorbindu-i şi despre cămaşă, această poveste a fost mai uşor de înţeles?
— Nu, stăpâne, eu n-am crezut aşa ceva şi e foarte probabil că tocmai partea aceasta, care mi se pare esenţială, va rămâne şi de aici înainte acoperită de mister.

Yüklə 2,96 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   59




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin