Douglas lloyd

— Cred că ar însemna să mergem prea departe încercând să vorbim despre fata aceasta, răspunse tatăl său cu glasul liniştit. Pe tine te interesează Diana?
— Nu mă interesează cu nimic mai mult decât pe Lucia, răspunse Marcellus cu voită nepăsare. După cum ştii şi dumneata, ele două sunt nedespărţite. Fireşte, eu am ocazia s-o întâlnesc pe Diana aproape în fiecare zi.
— Este o fetiţă frumoasă şi neobişnuit de vioaie, declară senatorul.
— Frumoasă şi neobişnuit de vioaie, încuviinţă Marcellus, dar nu mai este fetiţă. Trebuie să ştii că are aproape şaisprezece ani.
— Destul de mare pentru a se căsători: la asta faci aluzie? Cred că nici nu s-ar putea să faci o mai bună alegere dacă ea va fi de acord. Este de viţă nobilă. Va să zică împlineşte şaisprezece ani? E de mirare că Gaius nu şi-a dat încă seama de prezenţa ei. Cred c-ar câştiga foarte mult din stima împăratului - şi el are mare nevoie de această stimă - dacă ar reuşi să-i câştige favoarea.
— Ea nu-l poate suferi.
— Serios? Prin urmare a vorbit cu tine despre această chestiune?
— Nu cu mine, căci mie mi-a spus Lucia.
Urmă o lungă tăcere înainte ca Gallio să vorbească din nou, cântărindu-şi fiecare cuvânt.
— Fiule, ţinând seama de actuala tensiune a raporturilor dintre tine,şi Gaius, eu aş fi de părere să te străduieşti ca atenţiile tale faţă de Diana să fie cât mai discrete.
— Eu n-o întâlnesc nicăieri în altă parte decât în casa noastră.
— Chiar în cazul acesta: poartă-te faţă de ea cu toată discreţia. Gaius are spioni în toate părţile.
— Cum? Aici în casa noastră? se încruntă Marcellus şi se uită neîncrezător la tatăl său.
— Şi de ce nu? Nu cumva-ţi închipui că Gaius, fiul lui Agrippa, căruia în toată viaţa lui nu i-a trecut nici un gând cinstit prin minte, şi al luliei, care din naştere are urechile în forma găurii de cheie, s-ar sfii să recurgă la aşa ceva? Gallio întinse mâna şi înfăşură pergamentul de pe birou, dându-i în felul acesta să înţeleagă că pentru astăzi a terminat cu lucrul: Cred că despre chestiunea aceasta am vorbit tocmai de ajuns. Cât despre ceea ce s-a întâmplat noaptea trecută, s-ar putea ca prietenii prinţului să-l sfătuiască să nu dea nici o urmare scenei ce s-a petrecut în timpul banchetului. Procedeul cel mai cuminte este să nu faci nimic şi să nu sufli nici o vorbă înainte de a vedea ce întorsătură va lua situaţia. Se ridică în picioare şi-şi netezi faldurile togii: Haide! Vom încăleca şi vom merge până la cantonamentul lui Ismael, ca să vedem iepele pe care le-a adus din Hispania. Cred că-ţi vor plăcea; sunt albe ca laptele, neastâmpărate, inteligente, şi fără îndoială ne va cere pentru ele un preţ mare. Din nenorocire pentru punga mea, Ismael, pungaşul acesta bătrân, ştie că pe mine mă interesează.
Marcellus se molipsi imediat de buna dispoziţie a tatălui său, deoarece Marcus Lucan Gallio îi făcea impresia că pentru el nenorocitul incident cu Gaius este definitiv lichidat. Deschise uşa în faţa senatorului şi-l lăsă să treacă înaintea sa. În atrium îl văzu pe Demetrius, care sta sprijinit de o coloană. Luă repede poziţie de drepţi şi salută cu lancea pe care o ţinea în mână, apoi îi urmă de la o mică distanţă în lungul încăperilor vaste, pentru a ieşi în porticul din partea de apus a vilei.
— Prezenţa lui Demetrius în atrium mi se pare ceva neobişnuit, zise Marcellus cu glasul în şoaptă.
— Probabil s-a postat acolo pentru a speria cu prezenţa lui pe cei care ar fi avut intenţia să se apropie de uşă, răspunse Gallio.
— Crezi c-ar putea să aibă motive întemeiate pentru a-şi lua această măsură de prevedere?
— E posibil. El a fost la banchet împreună cu tine, prin urmare ştie c-ai jignit pe Gaius şi că nu te mai bucuri de favoarea lui. Luând toate aceste amănunte şi cântărindu-le împreună, a ajuns la concluzia că va fi bine să-şi ia măsuri de prevedere.
— Ce ar fi să-l întreb: nu cumva bănuieşte că în casa noastră s-au strecurat spioni ai prinţului? întrebă Marcellus.
Gallio clătină din cap.
— Fiule, dacă se va întâmpla ca el să constate ceva suspect, fii sigur că-ţi va atrage imediat atenţia.
— Cine o fi cel care se apropie, zise Marcellus şi făcu semn tatălui său spre un cavaler care tocmai atunci apăru din Via Aurelia. Mi se pare că ni se face o onoare deosebită. Este Quintus, fiul cel mai tânăr al lui Tuscus! în timpul din urmă prinţul a fost văzut adeseori împreună cu el.
Tânărul tribun, însoţit de un legionar, se apropie repede de ei şi, fără să-i mai salute, scoase un sul aurit din cingătoarea tunicii.
— Am primit ordin de la alteţa-sa prinţul Gaius să predau acest mesaj în mâna tribunului Marcellus Lucan Gallio, zise el cu mândrie. Ajutorul său descălecase şi, luând sulul în mână, urcă scările şi-l dete lui Marcellus.
— Alteţa-sa ar face mai bine dacă ar întrebuinţa curieri care să aibă şi educaţie, declară Marcellus. Aştepţi răspunsul?
— Ordinelor imperiale li se dă ascultare, nu răspunsuri, strigă tânărul Quintus şi, smucindu-şi calul cu violenţă, îl atinse cu pintenii şi se depărta, urmat de legionar.
— Gaius nu-şi pierde vremea, declară senatorul şi se uită mulţumit la mâinile sigure ale fiului său, care scoase pumnalul din brâu şi desfăcu sigiliul sulului. După ce desfăşură documentul, Marcellus îl ţinu în mână plecat, ca să-l poată citi şi tatăl său odată cu el. Gallio îl citi cu glasul în şoaptă.
Prinţul Gaius Dntsus Agrippa către tribunul Marcellus Lucan Gallio: Salut!
Curajul- unui tribun militar nu trebuie risipit în sălile de banchete. Acesta trebuie pus în slujba imperiului, acolo unde îndrăzneala şi curajul sunt apreciate şi folositoare. Tribunului Marcellus Lucan Gallio i se dă ordinul ca înainte de apusul soarelui să se prezinte în faţa legatului comandant al pretorienilor, Cornelius Capito, pentru a lua în primire misiunea ce i se va încredinţa.
Marcellus înfăşură sulul şi-l întinse nepăsător lui Demetrius, care-l băgă imediat în sân, apoi întorcându-se spre părintele său îi spuse:
— Avem timp de ajuns ca să mergem să vedem caii lui Ismael. Senatorul îşi îndreptă trupul cu mândrie, se înclină repectuos în faţa fiului său şi începu să coboare treptele de marmură, apoi, luând în mână căpăstrul calului care se frământa, săltă în şa. Marcellus făcu semn lui Demetrius.
— Ai auzit ce spune mesajul? întrebă el fără să mai ezite.
— N-am auzit nimic, stăpâne, dacă este vorba de ceva confidenţial, răspunse Demetrius.
— Pare puţin maliţios, declară Marcellus. Se vede cât de colo că prinţul vrea să scape de mine.
— Da, stăpâne, încuviinţă Demetrius.
— Uite ce... vina o port eu singur. Prin urmare nu am dreptul să-ţi cer să-ţi primejduieşti viaţa. Rămâne să hotărăşti dacă...
— Voi pleca împreună cu dumneata, stăpâne.
— Foarte bine! Cercetează echipamentul şi-l vei verifica şi pe al tău, adăugă el şi începu să coboare treptele scării, apoi se opri. Trebuie să ştii că vom merge spre moarte.
— Da, stăpâne, răspunse Demetrius. Veţi avea nevoie de sandale mai rezistente, care să dureze la drum. Să vă cumpăr?
— Da... şi nu uita să iei câteva perechi şi pentru tine. Cere lui Marcipor banii de care vei avea nevoie.
Roibul începu să joace nerăbdător ca să-şi ajungă din urmă tovarăşul de grajd şi cât ai clipi Marcellus ajunse alături de senator, aşa că lăsară caii să meargă în trap de voie.
— Am întârziat ca să stau de vorbă cu Demetrius, îl voi lua cu mine.
— Fireşte că-l vei lua.
— L-am lăsat să hotărască el însuşi ce va face.
— A fost un gest frumos din partea ta.
— L-am prevenit că s-ar putea ca de unde mergem să nu se mai întoarcă viu.
— Ceea ce este foarte probabil, zise senatorul şi privirile i se tulburară. Dar în orice caz poţi fi sigur că pentru nimic în lume nu se va întoarce singur.
— Pentru un sclav, Demetrius are o minte foarte chibzuită, declară Marcellus.
Senatorul nu-i răspunse imediat, dar trăsăturile severe ale obrazului său şi gura încleştată dovedeau că se gândeşte la ceva.
— Fiule, începu el într-un târziu, cred că în Senat n-ar strica să avem câţiva oameni care să dispună de mintea şi curajul sclavului tău Demetrius. Strânse frâul şi calul începu să meargă la pas. Spui că pentru un sclav Demetrius are o minte foarte chibzuită, nu-i aşa? Ei bine, faptul că el este un sclav nu înseamnă câtuşi de puţin că ceea ce gândeşte, ceea ce spune şi ceea ce face ar fi lipsite de importanţă, într-o bună zi sclavii vor răsturna guvernul acesta putred. Dacă ar fi organizaţi, l-ar putea răsturna chiar mâine. Poate îmi vei răspunde că dorinţa lor comună de a fi liberi îi va uni; dar atât nu este de ajuns. Toţi oamenii doresc mai multă libertate decât cea de care se bucură. Ceea ce le lipseşte sclavilor romani este un conducător. La timpul său va apărea şi acesta. Vei avea ocazia să te convingi. După această neaşteptată declaraţie, senatorul făcu o pauză atât de lungă, încât Marcellus presimţi că va trebui să-i răspundă ceva.
— Tată, până acum nu te-am auzit niciodată vorbind în felul acesta. Crezi că o revoltă a sclavilor ar fi posibilă?
— Deocamdată nemulţumirile ce clocesc între ei n-au luat formă concretă, răspunse Gallio. Le lipseşte coeziunea. Dar într-o bună zi va veni şi aceasta, şi toate nemulţumirile se vor integra într-un tot, din care se va ridica cel care-i va conduce; în momentul acela vor avea o cauză pentru care să lupte, o lozincă şi un steag. Trei pătrimi dintre locuitorii acestui oraş au fost sau sunt sclavi. Zilnic forţele noastre expediţionare aduc galere încărcate cu sclavi. Situaţia aceasta are nevoie de un guvern extrem de priceput şi de puternic, ca să poată ţine sub călcâiul său o forţă de trei ori mai mare decât cea de care dispune el însuşi. Dar n-ai decât să te uiţi la guvernul pe care-l avem. Este o găoace găunoasă şi nimic altceva. Nu are nici un suport moral. E mulţumit să se poată lăfăi în lux, în risipă şi desfrâuri şi nu se ocupă decât de serbările date în cinstea zeilor săi caraghioşi; poporul este condus de un moşneag slab de minte şi de un tânăr beţiv. Prin urmare, fiule, Roma este condamnată să piară. Nu voi încerca să-ţi spun exact ziua şi felul în care Nemesis va sosi... dar în orice caz aceasta este pe drum. Imperiul roman este prea slab şi prea degenerat pentru a putea supravieţui dezastrului.
CAPITOLUL II
La ora trei după-amiază, când Marcellus se prezentă pentru a lua cunoştinţă de hotărârea luată de Gaius în privinţa lui, Cornelius Capito lipsea din pretoriu. Constatarea aceasta i se păru neaşteptată şi semnificativă. Lipsa nejustificată a legatului însărcinat cu comanda pretorienilor şi delegaţia dată de el unui tânăr locţiitor pentru a se ocupa de cazul acesta dovedeau destul de limpede că legatul Capito încearcă să evite o întâlnire neplăcută cu fiul prietenului său din copilărie.
Cei doi Gallio făcuseră ultimele două mile până în oraş mergând la pas în drumul de întoarcere din cantonamentul lui Ismael, unde senatorul renunţă să mai cumpere cele două iepe aduse din Spania la preţul exorbitant pe care-l pretinsese sirianul acesta lacom şi zgârcit, deşi se vedea limpede că evenimentele zilei contribuiseră în mare măsură la temperarea interesului bătrânului Gallio faţă de această afacere.
Gândurile senatorului se concentraseră acum exclusiv asupra posibilităţilor unei întrevederi cu Cornelius. Dacă în Roma se găsea cineva care să fie capabil să tempereze pedeapsa destinată de Gaius pentru fiul său, acesta nu putea fi altul decât comandantul Gărzii pretorienilor şi şef al legaţilor, care se bucura de enormă trecere când era vorba să intervină în favoarea cuiva.
Copleşit de amintirile triste din trecut, bătrânul Gallio începu să rememoreze povestea deplorabilă a decăderii Gărzii pretorienilor, pe care amândoi o cunoşteau pe dinafară, Marcellus o auzise de nenumărate ori în copilăria lui. Dar ca şi când fiul său n-ar fi aflat niciodată despre această tristă întâmplare, senatorul începu de foare departe, în timpul lui Iuliu Cezar, care crease această gardă pentru propria sa siguranţă. Toţi fuseseră oameni curajoşi, aleşi în scopul acesta pe temeiul faptelor săvârşite de ei. Pe măsură ce trecuseră anii, tradiţia Gărzii pretorienilor devenise tot mai bogată. Se clădise un impunător muzeu pentru păstrarea trofeelor luate în timpul bătăliilor, iar la terestre fuseseră fixate plăci de bronz pe care înscriseseră faptele memorabile din cariera membrilor ei. În timpurile acelea olorioase - căzute demult în desuetudine - când curajul şi integritatea erau preţuite, să fii numit în Garda pretorienilor reprezenta cea mai mare onoare pe care o putea conferi imperiul.
Mai târziu, continuă Gallio nemulţumit, August, a cărui vanitate monstruoasă începuse să-l obsedeze, a conferit favoriţilor săi calitatea de membri de onoare ai acestei gărzi: senatorilor care în mod slugarnic îi aprobau greşelile şi ar fi fost gata oricând să-i moaie curelele sandalelor, frământându-le în saliva propriilor lor guri; bogaţilor care se îngrăşaseră prădând provinciile-; negustorilor de sclavi; intermediarilor care speculau sculpturi şi statui de furat; celor care colectau birurile impuse regiunilor ocupate de armată şi tuturor celor care se pricepeau să aduleze bolnăvicioasa vanitate imperială sau să mulţumească lăcomia lui August. În felul acesta a dispărut gloria de a fi membru al Gărzii pretorienilor.
Tiberiu încercase.să oprească decăderea prestigiului ei, dar numai foarte scurtă vreme. Cornelius Capito, care de nenumărate ori îşi condusese legiunea în lupte care reprezentau adevărată sinucidere, în aşa fel că în jurul numelui său se creaseră adevărate legende - căci ar fi fost imposibil ca paşii unui astfel de om care nu ţinea la viaţă şi lotuşi scăpa aşa de uşor de moarte să nu fie conduşi de zej - fu chemat la Roma pentru a fi numit comandant al Gărzii pretorienilor. Capito nu dorise această demnitate, dar se supusese ordinului primit de la împărat. Ca aceeaşi energie, blândă şi neînfricată, care-i asigurase Victoria pe atâtea câmpuri de bătălie, începu să purifice această instituţie. Dar nu mult după aceea stăruinţele depuse pe lângă Tiberiu determinară pe împărat să intervină pe lângă acest războinic, care nu Ştia ce înseamnă compromisurile, să-şi domolească elanul, dându-i să înţeleagă că nu trebuie să meargă prea departe cu purificarea Gărzii pretorienilor.
— Imediat după aceea bătrânul şi vrednicul nostru prieten Capito, Continuă Gallio, şi-a dat seama de motivele care au determinat pe l iberiu să-l cheme în fruntea gărzii: urmărise să acopere ticăloşiile cu numele lui.
Marcellus prevedea că, după dezgroparea acestor dureroase amintiri ale părintelui său, situaţia va deveni ceva mai penibilă, căci de aici înainte urma să vorbească despre tribunii militari.
— Dacă August s-ar fi mulţumit numai cu nimicirea Gărzii pretorienilor! continuă senatorul. Probabil, dacă ar fi prevăzut rezultatul procedeului său, nici chiar lăcomia lui nesăţioasă nu l-ar fi putut determina să provoace învălmăşeala din ordinul Tribunilor. Dar tu, fiule, ştii foarte bine ce s-a întâmplat.
Da, Marcellus ştia. Ordinul Tribunilor era o distincţie deosebită. Ca să poţi deveni tribun şi să poţi purta insignele acestui ordin, trebuia să te distingi în fapte şi iubire de adevăr. Ca şi Garda pretorienilor, ordinul îşi avea şi el un palat impunător în care se adăpostea. Tribunii care soseau la Roma, ca să-şi petreacă concediul sau pentru a-şi vindeca rănile primite în lupte sau se opreau pentru a primi ordine, aveau la îndemână o bibliotecă şi instalaţiile de băi pe care intendentul palatului, în conformitate cu ordinele primite, le ţinea la îndemâna lor. August a hotărât să extindă privilegiile Ordinului Tribunilor, pentru a include pe fiii senatorilor şi ai contribuabililor care se bucurau de trecere. Nu era nevoie să fi dat ordine şi nici să fi petrecut o singură noapte sub pânză de cort. Dacă tatăl tău avea bani de ajuns şi importată politică, aveai dreptul să porţi uniforma şi să fii salutat.
Lui Marcellus îi făcea plăcere să se gândească uneori că în cazul său situaţia aceasta nu putea fi considerată identică cu a celorlalţi, deoarece el nu fusese până acum o simplă păpuşă. La Academia militară se devotase cu tot sufletul studiului istoriei militare a războaielor trecute, a strategiei şi tacticii. Era atlet desăvârşit şi neîntrecut la aruncarea cu suliţa şi câştigase numeroase premii la concursurile de tragere la ţintă cu arcul. Iar în paloş se bătea tot atât de bine ca orice gladiator de profesiune.
Nu-şi petrecuse nici vacanţele fără folos. Tineretul aristocrat, care avea dreptul să fie numit în ierarhia serviciilor publice, dispreţuia practicarea artelor frumoase. Aveau pretenţii de critici şi cunoscători în pictură şi sculptură, dar s-ar fi simţit foarte stângaci dacă cineva le-ar fi pus în mână o pensulă sau o daltă. Totuşi, spre deosebire de aceştia, Marcellus se interesase, spre mulţumirea tatălui său, de sculptură şi, constatând că are o înclinare firească spre acest gen de artă, bătrânul îi adusese cei mai buni profesori.
Uneori însă i se întâmpla să se simtă sfios în calitate de tribun militar, mai ales atunci când în palatul tribunilor se arăta câte un adevărat tribun cu obrazul ars de soare şi bătut de vânturi sau bandajat, după lunile grele de serviciu activ petrecute pe câmpul de luptă.
Totuşi - îşi zicea Marcellus - nu s-ar fi putut spune despre el că nu este apt pentru serviciul militar. Era gata în orice moment să primească o însărcinare dacă s-ar fi ivit prilejul. Uneori dorise din tot sufletul ca un astfel de prilej să se ofere. Până acum nu fusese chemat să primească comanda nici unei unităţi; în realitate, un bărbat trebuia să fie nebun ca să o ceară el însuşi. Războiul era o ticăloşie, bună pentru secături cărora le place să-şi zdrăngănească medaliile de pe piept şi să zbiere la inferiorii lor, spunându-le obscenităţi, sau să umble săptămâni de-a rândul fără să se spele o singură dată. Ar fi fost în stare să facă şi el toate acestea dacă i s-ar fi cerut anume. Dar până acum nu-i ceruse nimeni şi, vorbind cu toată sinceritatea, nu se simţise niciodată mândru de titlul pe care-l purta. Uneori, când Decimus i se adresa cu titlul tribun - cum avea obiceiul când venea dimineaţa să-i servească prânzul în pat - îi venea să-l pălmuiască, şi poate l-ar fi pălmuit dacă ar fi avut un motiv mai plauzibil.
O bucată de vreme, după ce senatorul îşi răcori nemulţumirile, călăriră în tăcere.
— Din când în când, continuă Gallio îngândurat, se întâmplă ca bătrânul Capito, exact ca Samson din mitul ebraic, să se ridice şi să pună piciorul în prag. Sper, fiule, că nu va ezita să intervină în interesul tău. Dacă va fi o însărcinare onorabilă, nu voi avea nimic împotrivă, chiar dacă ar fi să te expui la primejdii. Sunt dispus să-ţi dau drumul ca să te bagi în orice primejdie, dar nu să te expun ruşinii. Nu mă îndoiesc că vechiul meu prieten va face astăzi chiar imposibilul pentru a te ajuta. Te rog să te adresezi lui cu toată încrederea.
Tatăl său părea atât de convins de ceea ce spune, încât restul drumului ce-l mai aveau de făcut până la destinaţie li se păru aproape plăcut. Convins că morocănosul şi loialul războinic care ajutase tatălui său să-şi pună pe umeri prima togă albă va avea grijă să nu fie înjosit de lipsa de cumpăt a unui prinţ viclean şi răzbunător. Marcellus se îndreptă cu sufletul uşor spre impunătorul palat al legatul u i-şef.
Însoţit de Demetrius, care în şa părea el însuşi un cavaler impunător, apucă în lungul străduţelor cotite ce duceau spre piaţa circulară în mijlocul căreia era impunătoarea clădire de marmură, care servea de locuinţă pentru Garda pretorienilor şi a funcţionarilor superiori ai armatei. Pe partea stângă era un vast spaţiu liber în largul căruia se vedeau acum caravane de cămile şi sute de catâri pentru cărat poveri.
Se pregătea plecarea unei armate în lungul drum ce ducea spre Gallia şi piaţa era un furnicar de oameni şi de ofiţeri tineri, îmbrăcaţi în uniforme strălucitoare. Legionarii arătau mulţumiţi, sprinteni şi, probabil, nerăbdători să se vadă cât mai curând plecaţi. Fără îndoială. o astfel de aventură, îşi zise Marcellus, este impresionantă.
Fiind imposibil să pătrundă în piaţă din pricina înghesuielii, fură obligaţi să descalece într-o străduţă din apropiere. Marcellus întinse lui Demetrius căpăstrul calului şi se îndreptă spre pretoriu. Coridoarele largi ale clădirii erau pline de centurioni care aşteptau să primească ordine. Pe mulţi dintre aceştia îi cunoştea. Când îl văzură, zâmbiră şi-l salutară. Probabil îşi închipuiau că şi el a venit pentru un scop identic cu al lor şi tocmai de aceea se simţi înfiorat de mândrie. N-aveai decât să-ţi închipui tot ce pofteşti despre brutalitatea şi josnicia războiului, dar în orice caz nu era lucru de nimic să fii soldat în slujba Romei imperiale, indiferent de rangul pe care-l aveai în armată, îşi tăcu loc cu umerii pentru a putea ajunge în faţa uşii deschise care-da în biroul lui Capito.
— Comandantul este plecat, îi răspunse subalternul care părea grăbit. Mi-a poruncit să vă predau sulul acesta.
Marcellus îi luă din mână sulul cu peceţile groase, apoi ezită un moment, gata să-l întrebe dacă legatul-şef se va întoarce în curând, dar la urmă renunţă la această intenţie; se întoarse în loc şi ieşi din birou, coborî scara impunătoare şi traversă piaţa plină de lume. Văzându-l că se apropie. Demetrius se apropie cu caii şi întinse stăpânului său căpăstrul. Ochii li se întâlniră. La urma urmelor, cred că Demetrius are dreptul să cunoască situaţia în care se găseşte, îşi zise Marcellus.
— Încă n-am desfăcut sulul, declară el şi-i arătă documentul pe care-l ţinea în mână. Haicte, să ne întoarcem acasă.
Senatorul îl aştepta în bibliotecă.
— Ei, ia spune-mi ce a făcut prietenul nostru Capito pentru tine? întrebă el, încercând să-şi ascundă neliniştea.
— Lipsea din birou. M-a servit subalternul său, răspunse Marcellus şi, punând sulul pe masă. se aşeză pe un scaun, până când întăi său scoase pumnalul şi desfăcu nerăbdător sigiliile. I se păru că ochii lui cu pleoapele pe jumătate închise urmăresc vreme îndelungată rândurile pomposului document. La urmă, Gallio îşi drese glasul şi ridică privirea tulburată spre fiul său.
— Ai primit ordin să iei în primire comanda garnizoanei din Minoa, îngână el.
— Unde este situată Minoa?
— Minoa este un port ticălos şi murdar din partea de miazăzi a Palestinei.
— Eu n-am auzit niciodată de numele lui, declară Marcellus. Ştiu despre forturile noastre din Cezareea şi din Joppa, dar nu ştiu nimic despre Minoa. Ce avem noi acolo?
— Acesta este punctul de plecare al unui drum care duce până la Marea Moartă. Majoritatea sării de care avem nevoie vine de acolo, după cum probabil ştii şi tu. Datoria garnizoanei din Minoa este să asigure circulaţia caravanelor în lungul acestui drum.
— Nu pare să fie o ocupaţie prea interesantă, declară Marcellus. Eu mă aşteptam la ceva primejdios.
— De, dragul meu, cred că nu vei rămâne dezamăgit, căci situaţia de acolo este destui de primejdioasă. Beduinii, care ameninţă siguranţa acestui drum al sării, se spune că sunt sălbatici şi cruzi. Dar, din pricină că atacurile le dau în mici grupuri independente unul ele altui şi bine organizate, având ascunzători le în regiunile stâncoase nle deşertului, n-am luat până acum măsurile necesare ca să-i stârpim. Pentru întreprinderea aceasta am fi avut nevoie de cinci legiuni. Senatorul vorbea ca şi când ar fi fost informat în toate amănuntele despre Minoa şi Marcellus îl asculta cu atenţie.
— Vrei să spui că aceşti tâlhari ai deşertului fură sarea caravanelor noastre?
— Nu... ei nu fură sarea. Jefuiesc caravanele care sunt obligate ca la plecare să ducă provizii şi banii necesari pentru plata lucrătorilor întrebuinţaţi la tăiatul sării. Numeroase caravane au plecat în drumul acesta şi nu s-au mai întors niciodată. Dar nu este numai atâta, continuă Senatorul. În garnizoana fortului Minoa noi n-am întrebuinţat oameni mai de soi. Aceasta este formată în majoritate numai din aventurieri înrăiţi. Mai bine de jumătate dintre aceştia sunt foşti ofiţeri care au căzut în dizgraţie, datorită nesupunerii şi altor nereguli pe care le-au săvârşit. Cealaltă jumătate se compune din instigatori care răspândesc nemulţumirea între legionari.
— Eu mi-am închipuit că imperiul dispune de mijloace mult mai rapide şi mai puţin costisitoare pentru a se debarasa de oamenii incomozi.