Douglas lloyd

— Ioan tocmai spunea cum arăta şi ce i-a spus...
— Vorbeşti despre tânărul acela visător pe care l-am văzut şi eu?
— Da... despre acela, încuviinţă Justus fără să se simtă tulburat de întrebarea lui. După ce a terminat ce avea de spus, Toma s-a ridicat în picioare şi şi-a exprimat părerea, care în realitate era şi părerea mea: „Nu cred nici un cuvânt din tot ce ne-ai spus! protestă el. Şi nici nu voi crede până în ziua când îl voi vedea cu ochii mei şi voi pipăi cu mâinile mele rănile de pe trupul lui".
— Asta înseamnă că nu i-a lipsit îndrăzneala, declară Marcellus. Ioan s-a simţit jignit de vorbele lui?
— Eu nu ştiu dacă s-a simţit sau nu, răspunse Justus îngândurat. Dar n-a avut nici vreme să ne spună că este jignit. Isus a apărut în faţa ochilor noştri... şi se oprise în picioare alături de Toma.
— Nu se poate... Justus!
— Ba da... şi pe buzele lui tremura acelaşi zâmbet îndurerat pe care toţi îl cunoşteam atât de bine.
— Arăta ca un spectru?
— Nu... dar părea mai slăbit. Se puteau vedea urmele chinurilor prin care trecuse. Pe frunte i se vedeau urmele prelungi ale rănilor pricinuite de ghimpii de mărăcini. A întins mâinile spre Toma...
— V-aţi adunat cu toţii împrejurul lui? întrebă Marcellus cu greutate, căci îşi simţea gâtul uscat.
— Nu... Mi se pare că toţi am rămas înmărmuriţi. Cred că n-aş fi fost în stare să mă mişc, chiar dacă aş fi încercat. S-a făcut tăcere adâncă şi Isus a ridicat palmele mâinilor spre Toma şi a zâmbit. „Pipăie-le!", a zis el cu glasul blând. Toma se simţea umilit şi acoperindu-şi faţa cu mâinile a început să plângă ca un copil.
Sala hanului se golise şrîntunericul coborâse. Şalum se aprppie de ei şi-i întrebă dacă-i mai poate servi cu ceva. Marcellus tresări speriat de cuvintele lui şi reveni la realitate.
— Am povestit prietenului meu câte ceva despre Isus, declară Justus.
— Da, da, încuviinţă Şalum. Într-un rând, când mi-a făcut cinstea să treacă pragul casei mele, a stat pe scaunul acela pe care eşti aşezat acum dumneata, stăpâne.
— În timpul cinei nu s-a ridicat în picioare ca să spună ceva? întrebă Marcellus.
— Ne-a spus o parabolă, răspunse Şalum. Cineva dintre cei de faţă a întrebat ce înţelege când spune „aproapele meu", cum scrie şi în legea noastră. Isus a început să ne spună despre un bărbat care plecase din Ierusalim până în Ierihon - drumul acesta este primejdios -şi, fiind atacat de beduini, aceştia i-au luat hainele, l-au jefuit şi l-au rănit, lăsându-l aproape mort în marginea drumului. Puţin după aceea a apărut un preot, dar a trecut pe lângă el, deşi-l văzuse, şi şi-a continuat drumul. A venit apoi un levit, care s-a oprit şi s-a uitat la el, dar şi acesta şi-a văzut de drum. La urmă a apărut un samaritean - despre oamenii aceştia, stăpâne, noi nu prea avem păreri bune - şi, după ce a legat rănile omului, l-a luat pe măgarul său şi l-a dus la un han. „Care dintre aceşti oameni poate fi „aproapele" pentru cel care fusese atacat de tâlhari?", a întrebat Isus.
— Cred că răspunsul n-a fost greu de dat, zise Marcellus. Dacă aş fi fost şi eu de faţă, i-aş fi pus o altă întrebare. Am fost informat că Isus n-a fost niciodată de acord ca oamenii să se încaiere între ei, indiferent de pricinile ce i-ar îndemna să facă aşa ceva. Să zicem că samariteanul acesta ar fi sosit în momentul când călătorul a fost atacat de beduini; ce ar trebui să facă : să sară în ajutorul lui sau să aştepte până când tâlharii îl vor jefui şi-şi vor vedea de drumul lor?
Şalum şi Justus se uitară unul la altul, aşteptând fiecare ca celălalt să răspundă.
— Isus avea obiceiul să vindece rănile, nu să le pricinuiască altora, răspunse Justus cu glasul solemn.
— Crezi că răspunsul acesta, stăpâne, este de ajuns pentru întrebarea pe care ai pus-o?
—Nu, căci acesta nu este un răspuns. Haide, Justus, să plecăm, deoarece s-a întunecat. Se ridică în picioare, apoi se adresă hangiului: Peştele a fost bine pregătit, Şalum. Mâine la amiază ne vei pregăti din nou un peşte.
Justus luă felinarul pe care-l adusese Şalum şi apucă înainte prin curtea îngrijită a hanului, apoi, după ce intră în cort, aprinse pe al lor, care era mai mare, şi-l atârnă de stâlpul de la mijloc. Marcellus îşi desfăcu curelele încălţămintei, se descinse şi se întinse pe pat, urmărind pe Justus cum îşi pregăteşte aşternutul.
— Şi ce s-a întâmplat după ce Toma i-a văzut rănile? întrebă Marcellus.
— Ben Iosif a umplut o strachină de ciorbă şi a întins-o lui Isus, răspunse Justus şi se aşeză pe marginea patului. Avea o bucăţică de peşte, un colţ de pâine şi un fagure de miere. Isus le-a luat din mâna lui şi a început să mănânce.
— Prin urmare, nu era numai duh, zise Marcellus.
— Nu ştiu ce să-ţi răspund, declară Justus cu îndoială. A,mâncat mâncarea... sau în orice caz a gustat-o. Întunericul începuse să se lase repede. Filip le-a spus c-ar fi bine să aprindă un opaiţ. Andrei era aşezat în apropierea uşii de la odaia de alături, aşa c-a ieşit şi s-a întors cu un amnar şi cu iască. Bătrânul Ben Iosif a ieşit în calea lui cu opaiţul. Andrei l-a aprins, dar în aceeaşi clipă au constatat că Isus nu mai este între ei.
— Dispăruse? întrebă Marcellus şi se ridică în picioare.
— Nu ştiu, răspunse Justus. În odaie se făcuse întuneric greu. Probabil ieşise pe uşă. Dar nimeni n-auzise uşa nici deschizându-se, nici închizându-se.
— La sosire intrase pe uşă?
— Nu ştiu. Eu nu l-am auzit când a intrat. Am constatat cu totul pe neaşteptate că este în faţa mea, oprit în apropierea lui Toma. În clipacând flacăra opaiţului a început să pâlpâie, am băgat de seamă că nu mai este acolo.
— Ce crezi că s-a putut întâmpla?
— Nu ştiu! răspunse Justus şi clătină din cap. Urmă o lungă tăcere.
— De atunci l-ai mai văzut? întrebă Marcellus. Justus dădu din cap.
— L-am mai văzut o dată, încuviinţă Justus, cam la o lună după aceea. Dar în timpul acesta fusese văzut şi prin Galileea. În noaptea când Isus a fost judecat, s-a întâmplat ceva foarte trist, în timpul cât a stat în faţa lui Anna, Simon Petru a aşteptat în curte, unde legionarii aprinseseră un foc. O slujitoare a întrebat pe Petru: „Eşti şi tu unul dintre prietenii galileeanului acestuia?". Şi Petru s-a lepădat de el, răspunzându-i: „Nu-l cunosc!".
— Eu mi-am închipuit că Petru este conducătorul ucenicilor lui Isus, zise Marcellus.
— Tocmai aceasta este partea tristă. De obicei Petru era o fire îndrăzneaţă şi nu se ferea de primejdie, în noaptea aceea însă purtarea lui n-a fost aşa cum ar fi trebuit. A urmat convoiul din depărtare, când l-au scos pe Isus şi l-au dus la palatul procuratorului, iar el a aşteptat pe cealaltă margine a străzii în timpul cât a durat judecata. Nu ştiu unde a plecat după ce s-a pronunţat osânda şi legionarii s-au îndreptat cu el spre Golgota; tot aşa nu ştiu unde şi-a petrecut noaptea şi ziua următoare. L-am auzit vorbind despre ceea ce s-a întâmplat şi se simţea chinuit de remuşcări, aşa că s-a întors acasă.
— Prin urmare, Petru n-a fost de faţă când ucenicii şi-au închipuit c-au văzut pe Isus.
— N-a fost... dar Isus le-a spus să informeze şi pe Simon Petru.
— Isus ştia că Simon Petru s-a lepădat de el?
— Fireşte că ştia! Tocmai de aceea ţinea ca el să fie informat că totul este în ordine. Ziua următoare.fraţii Zevedeu şi Toma au luat hotărârea să-l însoţească pe bătrânul Bartolomeu până acasă. L-au ridicat în spinarea unui măgăruş şi au plecat cu el în Galileea, unde au întâlnit pe Petru, care se zbuciuma din pricina părerilor de rău. I-au spus şi lui ce s-a întâmplat. A vrut să se întoarcă în cea mai mare grabă la Ierusalim, dar ei l-au sfătuit să mai aştepte, deoarece se răspândise ştirea despre reapariţia lui Isus şi preoţii iscodeau în toate părţile. Dugheana lui Ben Iosif era supravegheată, în aceeaşi noapte au plecat cu toţii ia pescuit, în zorii zilei, înainte de răsăritul soarelui, s-au urcat în barcă şi s-au îndreptat spre ţărmul din partea de răsărit. Bartolomeu mi-a spus că erau osteniţi de lunga veghe din timpul nopţii şi degeraţi din pricina ceţei, când, cu totul pe neaşteptate, au auzit plescăitul puternic al apei după ce ajunseseră cam la două sute de coţi departe de ţărm. Simon Petru sărise în apă şi începuse să înoate, în aceeaşi clipă au văzut şi pe Isus, stând în picioare pe ţărm şi aşteptând. A fost o întâlnire duioasă între ei, căci Simon Petru nu-şi mai putea găsi astâmpăr.
— Şi ce s-a întâmplat după aceea, întrebă Marcellus nerăbdător. A dispărut din nou ca şi rândul trecut?
— N-a dispărut numaidecât. Au pus o oală pe foc la marginea apei şi au fiert peşte. A stat cu ei şi a vorbit vreme de un ceas, acordând cea mai mare atenţie lui Simon Petru.
— Despre ce an vorbit?
— Despre obligaţiile ce le vor avea de aici înainte şi despre răspândirea învăţăturilor lui. Le-a făgăduit că va reveni din nou, dar nu le-a spus ziua şi ceasul.Vor trebui să aştepte şi să privegheze. După ce au mâncat, unul dintre ei a propus să meargă împreună la Capernaum. Ridicaseră barca pe ţărm şi, apropiindu-se de ea, an început să se opintească pentru a-i da drumul în apă. Toţi intraseră în apă afară de Isus, care rămăsese pe ţărm. Bartolomeu era în partea dinapoi a bărcii şi se străduia să întindă o pânză pe catarg. După ce au trecut peste parapetul bărcii, s-au întors în partea unde rămăsese Isus, dar el nu mai era pe ţărm.
— Dar mai târziu a apărut din nou?
— Ultima dată când.a apărut am fost şi eu de faţă, declară Justus. Asta s-a întâmplat pe vârful unui munte din Iudeea, la vreo câteva mile spre miazănoapte de Ierusalim. Nu trebuie să uit să-ţi spun că în vremea aceea ucenicii şi prietenii lui Isus erau de aproape supravegheaţi. Când se întâmpla să ţinem câte o adunare, nu ne puteam întâlni decât târziu noaptea şi în locuri întunecoase. Cărturarii şi fariseii de la templu aveau la îndemâna lor pe toţi legionarii procuratorului pentru a supraveghea orice mişcare. Aici în Galileea Irod Antipa şi legatul Iulian dăduseră ordine ca să fie osândiţi la moarte toţi cei pe care-i vor auzi chiar numai că pronunţă numele lui Isus.
— Credeau şi ei că Isus a înviat? întrebă Marcellus.
— Probabil nu credeau. Nu ştiu ce să zic. Dar fără îndoială îşi dădeau seama că n-au reuşit să-l înlăture, îşi închipuiseră că poporul îl va uita foarte curând şi se va întoarce din nou la vechile lui preocupări, dar foarte curând au băgat de seamă că Isus pusese temeîia unei mişcări care s-a adâncit.
— Nu înţeleg ce vrei să spui. Despre ce fel de mişcare este vorba?, întrebă Marcellus.
— În primul rând, veniturile templului au scăzut în mod simţitor. Sute de oameni care aveau obiceiul să aducă jertfe nici nu mai intrau în sinagogile ale căror preoţi persecutaseră pe Isus. Nu au avut loc nici un fel de tulburări şi nici autorităţile nu recurseseră încă la violenţe. Dar în toate târgurile din Iudeea, Samaria şi Galileea negustorii care-şi închipuiseră că se vor pune bine cu autorităţile, denunţând pe cei care erau adepţii învăţăturilor lui Isus, şi-au dat seama că afacerile lor au început să meargă prost. Creştinii începuseră să se adreseze numai celor care făceau parte din mişcarea lor. Se vedea limpede că ei sunt în legătură unii cu alţii şi că se întâlnesc în taină. Puţin după aceea s-a publicat un edict, care oprea toate întrunirile adepţilor lui Isus. Astfel am hotărât să nu ne mai întâlnim unul cu altul până când timpurile se vor mai linişti.
— Câţi creştini puteau să fie pe vremea aceea în Ierusalim? întrebă Marcellus. Probabil vreo zece-doisprezece.
— Cam vreo cinci sute, care s-au dat pe faţă. Într-o după-amiază, cam la cinci săptămâni după răstignirea lui Isus, Alfeu a venit la mine acasă şi mi-a spus că Simon Petru a convocat o adunare. La o săptămână după aceea trebuia să ne adunăm pe vârful unui munte, departe de orice drum, într-un loc unde odinioară ne odihniserăm de multe ori când Isus se întâmpla să fie împreună cu noi. Ştiind că este primejdios să fim văzuţi în lungul drumurilo r mai mulţi împreună, am plecat despărţiţi. Era o dimineaţă senină. Când am plecat pe poteca ce şerpuia în lungul holdelor pentru a ajunge la locul de întâlnire, în lumina limpede a dimineţii am văzut câţiva oameni care apucaseră înaintea mea, dar n-am putut recunoaşte pe nici unul dintre ei afară de Simon Petru, care era foarte înalt. După ce poteca a început să urce costiş, am ajuns pe bătrânul Bartolomeu, care se sprijinea în toiag şi părea obosit.
— Făcuse drumul pe jos din Capernaum până la Ierusalim? întrebă Marcellus mirat.
— Ca să facă drumul acesta a avut nevoie de o săptămână, răspunse Justus. Dar părea că pentru el coasta muntelui va fi prea grea de urcat. L-am sfătuit să nu se mai străduiască, deoarece inima lui ar putea să nu reziste, dar n-a vrut să mai asculte. Aşa că i-am întins mâna şi ne-am continuat urcuşul în lungul potecii, care la fiecare cotitură devenea tot mai greu. Din când în când vedeam pe ceilalţi care apucaseră departe înaintea noastră şi umblau răzleţiţi. Ajunseserăm până la jumătatea coastei când Bartolomeu s-a oprit şi întinzând toiagul l-am auzit că spune: „ia uită-te colo! În vârful stâncii!". Am ridicat privirea şi am constatat că era acolo şi ne aştepta. Era îmbrăcat în veşmânt alb şi lumina soarelui tremura pe deasupra lui atât de puternic, încât îţi lua vederile. Se oprise în vârful stâncii din culmea muntelui şi aştepta.
— Ai rămas înspăimântat?
— Nu înspăimântat... ci nerăbdător să ajung cât mai repede la destinaţie. Bartolomeu a stăruit să-l las singur. Spunea că vă încerca să urce coasta fără ajutorul meu, dar el, bietul, era aproape mort de oboseală, aşa că nu m-am mişcat de lângă el. Când am ajuns, în sfârşit, pe platou şi am intrat într-un crâng, am yăzut amândoi pe Isus cu braţele întinse în semn de binecuvântare. Ucenicii erau îngenuncheaţi împrejurul lui. Simon îşi acoperise obrazul cu palmele uriaşe şi-şi plecase fruntea, încât aproape atingea pământul. Bătrânul Bartolomeu era atât de (sleit de puteri, încât nu putea să mai facă singur un pas. A căzut în genunchi. Tot aşa şi eu, deşi ne găseam la depărtare de cel puţin o sută de paşi de ceilalţi. Ne-am plecat frunţile la pământ. Glasul lui Justus păru că se stinge, cutremurat de emoţie. Marcellus aşteptă în tăcere ca să se reculeagă.
— Puţin după aceea, continuă Justus, am auzit murmur de glasuri şi, când am ridicat privirea, am constatat că Isus nu mai este între ei. Plecase!
— Cum se poate, Justus? Unde crezi c-a plecat? întrebă Marcellus speriat.
— Nu ştiu, prietene. Singurul lucru pe care-l ştiu este că Isus e viu şi-l aştept mereu să-l văd apărând în calea mea. Uneori mi se pare că încep să devin conştient de prezenţa lui, ca şi când ar fi în apropierea mea. Justus încercă să zâmbească şi ochii îi erau plini de lacrimi. Senzaţia aceasta te face să fii cinstit şi sincer, adăugă el. Nu te simţi ispitit să înşeli sau să amăgeşti pe nimeni, nici să spui minciuni, nici să jigneşti pe cineva când presimţi că Isus trebuie să fie în apropierea ta.
— Eu cred că nu m-aş simţi deloc în largul meu, declară Marcellus, dacă aş fi mereu conştient că sunt supravegheat de o prezenţă invizibilă.
— Nu se poate să ai o astfel de senzaţie când această prezenţă invizibilă te-ar ajuta să te aperi împotriva ta însuţi, Marcellus. Este o mare satisfacţie să ştii că cineva este mereu în apropierea ta, ca să-ţi îndrepte paşii pe drumul cel drept.
Justus se ridică pe neaşteptate în picioare şi se apropie de intrarea cortului. Printre tulpinile copacilor se vedea legănându-se lumina unui felinar.
— Se apropie cineva? întrebă Marcellus şi se ridică de pe marginea patului.
— Vine un legionar! îngână Justus.
— Probabil aduce ştiri despre Demetrius, zise Marcellus şi se apropie şi el de intrarea cortului. Un legionar înalt de statură se opri în faţa lor.
— Am adus un mesaj, anunţă legionarul, de la legatul Paulus pentru tribunul Marcellus Lucan Gallio.
— Tribunull îngână Justus cu glasul sugrumat de spaimă.
— Legatul m-a însărcinat să vă transmit salutările lui, adăugă legionarul ceremonios, şi doreşte ca bunul său prieten, tribunul Marcellus, să poftească până la fort în calitate de invitat al său pentru astă-seară. Dacă eşti de acord, stăpâne, să vii chiar acum, aş putea să-ţi luminez drumul.
— Foarte bine! răspunse Marcellus. Voi fi gata de plecare peste câteva minute. Te rog să mă aştepţi la poarta hanului.
Legionarul îşi duse suliţa la frunte în semn de salut, apoi ieşi din cort şi plecă.
— Pesemne Demetrius este în siguranţă! zise Marcellus mulţumit.
— Şi eu mi-am trădat poporul! gemu Justus şi se aşeză pe marginea patului. Am dat prietenii mei în mâinile vrăjmaşului lor!
— Nu, Justus... nu este ceea ce-ţi închipui! zise Marcellus şi-i puse o mână pe umăr. Situaţia aceasta ar putea să te neliniştească, dar, crede-mă, eu nu sunt o iscoadă. Mai curând s-ar putea afirma că eu sunt prietenul tău şi al poporului tău. Aşteaptă-mă aici până mâine la amiază, când mă voi întoarce.
Justus nu-i răspunse nimic, ci rămase cu obrazul proptit în palme până când ecoul paşilor lui Marcellus se stinse departe. Petrecu o noapte lungă de veghe, chinuit de păreri de rău şi remuşcări. Când primele scăpărări ale zorilor se arătară la marginea cerului, galileeanul îşi adună puţinele lucruri pe care le avea, ieşi în strada pustie şi apucă la drum; trecu pe lângă fortul vechi şi ajunse în piaţă. Vreme îndelungată rămase aşezat pe treptele de marmură ale sinagogii şi, după ce răsări soarele, se îndreptă spre căsuţa unde-i lăsase pe Iona.
Mama lui Toma era în bucătărie şi pregătea prânzul.
— Ai venit devreme, zise ea. Nu mă aşteptam să vii atât de dimineaţă. Cred că nu ţi s-a întâmplat nimic, adăugă femeia şi se uită la el cu atenţie.
— Aş vrea să plec la drum cât se va putea de repede, răspunse el.
— Dar unde este tânărul roman şi caravana cu care ai venit?
— Vor mai zăbovi în oraş, răspunse Justus. Iona va pleca imediat, împreună cu mine, ca să ne întoarcem acasă.
CAPITOLUL XVIII
Paulus fusese numit abia de o săptămână comandant al fortului din Capernaum, dar începuse să-şi dea seama că această numire nu-i va face nici o plăcere.
Aşteptase mai bine de doisprezece ani ca într-un fel oarecare să poată scăpa din fortul Minoa. Era ruşinos să-ţi petreci timpul în fortul de acolo şi însăşi administraţia imperiului încerca prin toate mijloacele să-ţi dea să înţelegi că în calitate de centurion al fortului Minoa te găseşti într-un fel de exil.
Clădirile fortului erau urâte la vedere şi dărăpănate, echipamentul prost, clima insuportabilă. Pământul dogorit de soare nu avea un copac, o floare şi nici un firicel de iarbă, nici cel puţin buruieni. Atmosfera era permanent încărcată de praful gălbui şi coroziv. Ar fi fost imposibil să fii curat oricât te-ai fi străduit şi, după ce treceau câteva luni de viaţă la Minoa, nici nu te mai interesa dacă eşti curat sau nu.
Legionarii garnizoanei erau trândavi, certăreţi, murdari şi rău nărăviţi. Din pricină că nu aveau nimic de lucru afară de rarele şi sângeroasele incursiuni împotriva beduinilor, disciplina nu putea fi respectată cu severitate şi ordinele se executau cu indiferenţă.
Distracţii nu se găseau de nici un fel şi nici posibilitatea de a-ţi trece timpul cu ceva folositor. Când nu puteai să mai suporţi plictiseala şi lipsa de confort, plecai la Gaza şi te îmbătai de nu te mai puteai ţine pe picioare şi în astfel de împrejurări era adevărat noroc dacă se întâmpla să nu te încaieri cu cineva.
Cât despre cartierele oraşului, care era cunoscut în toată lumea datorită murdăriei şi ticăloşiei, pe străzile de la margine netrebnici din mai multe rase zbierau şi se înjurau în toate limbile, iar cei mai tineri erau purtători de boli primejdioase, aşa că orice trecător se expunea să fie jefuit la lumina zilei şi atacat de aceşti derbedei. Gaza îşi avea păcatele ei, pe care toată lumea le cunoştea. Dar avea un port cu cheiuri şi docuri încăpătoare. Micile corăbii de coastă erau legate la bintele cheiurilor, iar galerele de război ancorau la,intrarea portului. Coborai în port şi făceai o plimbare pe cheiurile largi; urmărind vasele care plecau şi veneau, aşa că-ţi dădeau senzaţia că mai păstrezi contactul cu lumea din afară. Uneori comandanţii vaselor veneau ca să-şi petreacă noaptea în fort; altă dată veneau ca să vadă militarii pe care i-au cunoscut la Roma şi întârziau până când vasul lor îşi luă încărcătura.
Numirea neaşteptată a lui Paulus în calitate de legat al fortului Capernaum fusese primită cu mare bucurie. EI nu trecuse niciodată prin părţile acelea, dar auzise vorbindu-se despre farmecul calm al acestui oraş. Bătrânul Iulian fusese de multe ori pizmuit pentru slujba de comandant al fortului acestuia.
În primul rând, fortul era la o depărtare de cel mult un ceas de drum făcut călare de oraşul Tiberiada, reşedinţa bătrânului Irod Antipa, care era un om de nimic, dar foarte bogat. Paulus ştia dinainte că vederea acestei reptile nu-i va face nici o plăcere; de obicei funcţionarii provinciali de teapa lui nu-i inspirau decât dispreţ, căci îi ştia că su.nt în stare să-ţi lingă tălpile picioarelor şi să-şi vândă chiar pe sora lor pentru un zâmbet ce tremură pe obrazul unui roman; dar în casa lui Irod erau de multe ori primiţi şi ospătaţi oameni care, deşi îl dispreţuiau, erau totuşi obligaţi să dea dovadă de respect faţă de demnitatea lui de tetrarh al Galileii şi Pereii.
Despre- Capernaum toată lumea spunea că este un oraş frumos, împresurat în toate părţile de costişele verzi ale munţilor, cu crestele acoperite de zăpadă. În interior era o mare, populaţia era supusă şi ascultătoare. Despre oamenii aceştia se spunea că sunt profund întristaţi din pricina răstignirii lui Isus, dar nemulţumirea lor nu degenerase niciodată în violenţe. Fără îndoială, cu timpul această nemulţumire se va domoli şi ea. Procedeul bătrânului Iulian - care avea obiceiul să plătească oameni care să iscodească împrejurul oamenilor liniştiţi pentru a descoperi uneltiri inexistente, afişarea edictelor draconice, biciuirea şi închisorile - nu folosise la altceva decât să determine pe oamenii aceştia simpli să ţină şi mai mult unul la altul. Evident, dacă pescarii aceştia încăpăţânaţi îi vor pricinui nemulţumiri din cauza cultului lor, va fi obligat să-i pedepsească şi el sau să se expună unor nemulţumiri din partea lui Irod. Prezenţa lui acolo implica păstrarea ordinii.
Dar acum, după ce se instalase, constată că liniştea din împrejurimi este mai mult decât ceea ce ar fi îndrăznit să ceară el. Zeii păreau că au poruncit anume în timpul nopţilor să nu se audă nici un zgomot. În primele zile de la sosirea lui, Paulus nu fu în stare să aprecieze această linişte, aşa cum ar fi meritat în realitate. Preocuparea de a se instala într-un apartament cu totul nou şi plăcerea pricinuită de aranjarea acestui apartament de către Irod fură singurele lui gânduri imediate întrebuinţa baia luxoasă a apartamentului său şi se gândea cu bunăvoinţă la bătrânul Iulian, căruia niciodată nu-i fusese de nici un folos.
Fortul fremăta de activitate. Un contingent destul de important din Minoa îl însoţise pe drum. În palatul procuratorului din Ierusalim se dăduseră obişnuitele festivităţi din săptămâna Paştilor, deşi Paulus părea preocupat şi tăcut, deoarece abia aştepta ca totul să se termine şi el să se poată întoarce acasă. Garda din Minoa îl însoţise la Capernaum nu numai pentru a-l apăra împotriva atacurilor în timpul drumului, dar şi pentru a atribui o importanţă instalării lui în noua slujbă. După ceremonia la care Irod fusese reprezentat de un delegat, se dăduse un banchet şi se serviseră vinuri alese şi din belşug. Banchetul fusese destul de zgomotos: câteva capete sparte, nasuri turtite, iar neînţelegerile mai grave fuseseră limpezite cu cuţitul în mână. Sala pretoriului se umplu a doua zi de acuzaţi cu obrajii stâlc"iţi şi hainele rupte; umpluse arestul şi debitase câteva înjurături neobişnuite între legionarii din Capernaum; apoi, mulţumit de felul în care-şi făcuse datoria din prima zi de la instalare, se dusese să se culce, umflat în pântece de mâncare şi băutură bună.
Ziua următoare, contingentul din Minoa plecase acasă... afară de Sextus. În ultimul moment, presimţind că se va plictisi stând singur, poruncise bătrânului Sextus să mai zăbovească împreună cu el chiar numai pentru un timp cât de scurt. După ce plecară cei din Minoa, asupra fortului se aşternu o linişte stranie şi neaşteptată, în prima seară, după ce Sextus plecase la culcare, Paulus se apropie de fereastră şi începu să urmărească tremurul luminii de lună pe apele lacului. Liniştea era atât de profundă, încât afară de sforăitul greu al lui Sextus nu se auzea nici un zgomot. Probabil făcuse o greşeală când reţinuse pe Sextus aici, la Capernaum. În realitate el nu era omul indicat să-ţi ţină tovărăşie într-o astfel de împrejurare.