Douglas lloyd

Demetrius dădu din cap fără să zică nimic, deoarece nu dorea să discute despre această problemă.
— Dacă vrei să intri în slujba cuiva, atunci va fi mai bine ca, chiar de la început, să-l serveşti aşa cum se cuvine, zise el.
— Tot aşa am zis şi eu, încuviinţă Melas cu inocenţă atât de vizibilă, încât Demetrius se întrebă dacă nu cumva încearcă să se prefacă, de aceea-şi zise că n-ar strica să afle adevărul.
— Evident, sclavia este cu totul altceva decât atunci când ai intra în slujbă în calitate de libert, începu Demetrius, în cazul când unui libert nu-i place lucrul pentru care este întrebuinţat, poate să plece, ceea ce este mult mai bine decât dacă ar continua să lucreze în silă. Sclavului însă nu-i este dată această alegere.
Melas începu să râdă sarcastic.
— Unii dintre sclavi sunt ca şi măgarii, zise el. Încearcă să-şi muşte stăpânii şi pe urmă iau câteva ciomege pe spinare. Dacă se aşază jos şi nu vor să se mai ridice, îi înjură şi le trag câteva bice şi câteva picioare. Or, purtarea aceasta n-are nici un rost. Alţi sclavi se poartă ca şi cămilele. Ţin la drum şi cară poveri, fără să le pese de felul în care sunt trataţi. Glasul lui Melas deveni metalic, din cauza sforţării pe care o făcea pentru a-şi ascunde nemulţumirea: Şi pe urmă într-o bună zi, probabil când stăpânul va fi beat, îşi lichidează socotelile cu el.
— Şi la urmă ce se întâmplă? întrebă Demetrius. Melas ridică din umeri şi se încruntă.
— În cazul acesta va fi mai bine să se care, conchise el, apoi adăugă: Dar cămila nu are întotdeauna noroc. Din când în când câte un sclav reuşeşte să scape. Acum trei ani - continuă Melas cu glasul stins, deşi rar aveai nevoie de această precauţie, deoarece erau foarte departe la capătul caravanei şi tonul cu care vorbea îi da o înfăţişare de conspirator - acum trei ani, exact cu ocazia drumului pe care-l facem acum, sclavul comandantului Vitelius, un bărbat vesel şi supus cum nu se mai pomeneşte - îl chema Sevanus - a reuşit să evadeze în preziua plecării din Ierusalim. Nimeni nu ştie ce s-a ales de el. Melas se apropie de el şi-şi repezi cuvintele în colţul gurii: Nimeni afară de mine! Sevanus a plecat la Damasc. Mi-a spus să merg şi eu cu el. Uneori mă gândesc c-ar fi fost bine să-l fi ascultat. Plecarea este foarte uşoară, în timpul cât stăm la Ierusalim, suntem mai mult de capul nostru. Ofiţerii fac chefuri şi nu le place să vadă sclavii învârtindu-se prin apropierea lor. Spun că ceea ce văd ar putea să-i abată de la disciplină, şi făcu cu ochiul. La astfel de ocazii centurionilor le place să joace.
Demetrius asculta fără să zică nimic; Melas încercă să se uite în ochii lui pentru a se convinge dacă este prudent să mai continue.
— Fireşte, amănuntul acesta nu este secret, adăugă el şi abandonă atitudinea misterioasă de până acum. Toată lumea din Minoa ştie... afară de ceea ce ţi-am spus adineauri.
Demetrius prevedea c-ar comite o greşeală dacă i-ar pune vreo întrebare din care Melas ar putea deduce că pe el îl interesa această chestiune, dar era curios să afle şi alte amănunte.
— Ce l-a determinat pe acest Sevanus să-şi închipuie că, ajungând la Damasc, ar putea să scape?
Ochii lui Melas se aprinseră din nou.
— Oraşul Damasc se găseşte în Siria. Populaţia de acolo se fereşte de romani mai rău ca de otravă. Se spune că oraşul cel vechi este plin de sclavi romani; trăiesc în văzul lumii şi nu încearcă să se ascundă. Dacă reuşeşti s-ajungi până acolo, poţi trăi tot atât de liniştit ca şi ploşniţa în urechea unui măgar.
Dimineaţa următoare, devreme, caravana plecă din nou la drum, făcându-şi loc printre costişele sterpe ale dealurilor, în lungul unei poteci cotite care uneori se strâmta pe marginea râpelor şi a albiilor secate, aşa că, spre deosebire de marşul din ajun, acum nu puteau înainta decât câte unul, căci nu era loc să meargă îngrămădiţi.
Treceau printr-o regiune deşartă, aproape nelocuită. Ici-colo se vedea câte un grup de capre sălbatice, care aproape nu se puteau distinge dintre stâncile cafenii şi sterpe; se uitau la trecătorii aceştia care îndrăzneau să încalce domeniul lor. Jos în vale ploile de primăvară făcuseră să răsară ici-colo câte un smoc sfios de vegetaţie, care nu putea să dureze. Pe marginea unui izvor cu apă împuţinată, un partal de viorele îşi frânseseră lujerele însetate.
Regiunea aceasta îi făcea lui Demetrius plăcere. Peisajul era trist, dar el totuşi se simţea mulţumit, căci aerul era curat şi se găsea destul de departe de Melas, al cărui subiect de conversaţie începuse să-l neliniştească. Nu se îndoia câtuşi de puţin că el ar vrea să-i propună să evadeze împreună sau poate urmărea să-l atragă într-o uneltire ca după aceea să-l trădeze. S-ar putea ca bănuielile lui să nu fie întemeiate, dar era primejdios să fie amestecat într-o astfel de uneltire. Indiferent ce fel de păreri ar fi avut el însuşi în această privinţă, fiecare vorbă ce ar fi spus-o lui Melas, acesta ar fi putut-o întrebuinţa ca armă împotriva lui în cazul când el ar fi urmărit ceva anume şi l-ar fi pizmuit pentru privilegiile de care se bucură în calitate de sclav al comandantului. Luă hotărârea ca de aici înainte să fie extrem de prudent de fiecare dată când va vorbi cu el şi - în măsura în care-i va fi posibil - să se ferească de a rămâne singuri. Afară de asta trebuia să se gândească la o mulţime de amănunte nelămurite din seara trecută, pe care le reţinuse din conversaţia desfăşurată între Marcellus şi centurionul Paulus; fusese un rechizitoriu plin de haz, -făcut de doi oameni care nu credeau în zei - din care o bună parte era lipsită de importanţă, dar foarte instructivă.
Târziu, în timpul după-amiezii, caravana se oprise pe marginea unui izvor din partea de miazănoapte-răsărit - proprietatea oraşului Ascalon, care se găsea la distanţă de o milă jumătate - şi Demetrius fu foarte mulţumit când primi ordinul să se prezinte în faţa stăpânului său, deoarece se simţea singur şi abătut. Rămase mirat când constată cât de frumos arată cantonamentul. Ca la un gest magic corturile cafenii răsăriseră în mijlocul câmpului, aşezate în patru rânduri lungi şi drepte. Intendenţa îşi desfăcuse bagajele cu echipamentul de campanie şi aşezase scaunele, mesele şi aşternuturile pe care le. pregătiseră pentru popas. Drapelele fluturau în vânt. Santinelele fuseseră postate la locul lor. Reprezentantul localnic al administraţiei romane, un individ cu nasul lung şi roşu, caracteristic celor care abuzează de vin, se prezentase împreună cu trei negustori evrei şi predaseră comandantului un sul de pergament în care oraşul Ascalon îşi exprima mulţumirea în recunoştinţa (în realitate un neadevăr) pentru că celebra legiune din Minoa a binevoit să accepte modesta, dar spontana ospitalitate a oraşului. Aduseseră cu ei trei burdufuri uriaşe, pline de cel mai bun vin produs în regiune şi, după ce comandantul - în spatele căruia erau înşiraţi toţi ofiţerii centuriei - îi invită să rămână cu ei la cină, le răspunse foarte ceremonios că Minoa se simte tot atât de încântată să se găsească în Ascalon ca şi oraşul Ascalon pentru faptul că i se oferă ocazia să ospăteze pe cei din Minoa, declaraţie care sclavului său i se păru plină de haz.
După ce se termină cina şi îşi îndeplini obligaţiile imediate, Demetrius se întinse pe pământ, în apropierea cortului în care era stăpânul său - un cort impunător, ceva mai mare decât celelalte, eu ciucuri şi draperii de mătase, iar la intrare cu un polog sprijinit pe lănci lungi şi subţiri. Cu mâinile împreunate sub cap, Demetrius se uita la stele, mirându-se de strălucirea lor neobişnuită şi urmărind fără nici o intenţie conversaţia ce se depăna domoală între stăpânul său şi Paulus, care se aşezaseră pe scaune de campanie, sub pologul cortului. Probabil subiectul conversaţiei lor de acum era vizita făcută de demnitarii oraşului care se întorseseră acasă. Paulus, în calitate de filosof amator, vorbea liniştit şi îngăduitor, probabil îndemnat de efectul vinului pe care-l băuse. Demetrius ciuli urechile. În astfel de împrejurări se întâmpla de multe ori ca din imprudenţă omul să-şi dea pe faţă convingerile referitoare ia câte o problemă, iar dacă se va întâmpla ca în general Paulus să aibă convingeri, atunci fără îndoială acestea meritau să fie cunoscute şi de el.
— Evreii, spunea Paulus, sunt un popor ciudat. Amănunt pe care-l admit şi ei şi chiar se laudă cu el; în toată lumea aceasta nu există alt popor care să se asemene cu ei. În primul rând îşi închipuie că ei se bucură de o protecţie divină specială. Dumnezeul lor, Iehova - căci trebuie să ştii că ei an un singur Dumnezeu - nu se ocupă de alţi oameni în afară de evrei. Fireşte, în această credinţă n-ar fi nimic important dacă n-ar afirma că Iehova a creat lumea aceasta şi toate fiinţele ce se găsesc într-însa; totuşi, celelalte neamuri nu înseamnă pentru el nimic; copiii lui sunt evreii. Celelalte neamuri de pe pământ sunt lăsate de capul lor, să se descurce cum se vor pricepe mai bine. Dacă ar admite cel puţin că Iehova este o zeitate locală...
— Bine, Paulus, dar tot aşa procedăm şi noi, nu-i aşa? îl întrerupse Marcellus. lupiter este un fel de guvernator al universului şi are puteri nelimitate, nu?
— Ba deloc; nu este aşa, protestă Paulus, deoarece lupiter nu se interesează de egipteni, dar nici nu are pretenţia că el i-ar fi creat ca să fie ceea ce sunt, şi pe urmă să-i dispreţuiască, din cauză că nu pot fi mai buni. Tot aşa, n-a afirmat niciodată despre sirieni c-ar fi o adunătură de netrebnici din cauză că nu aprind focuri de sacrificii în ziua festivităţilor închinate lui. În acelaşi timp, lupiter n-a făgăduit romanilor că le va da tot ce poate fi mai bun în această lume şi pentru toată viaţa lor. Ceea ce nu s-ar putea spune.
— Iehova a făcut evreilor această făgăduială?
Demetrius începu să râdă înfundat. Bănuise că stăpânul său nu este destul de bine informat asupra diverselor religii, dar ignoranţa lui completă în acest domeniu i se părea acum plină de haz.
— Sigur că da! continuă Paulus. I-a aşezat într-o grădină în care se găsea un pom ale cărui fructe n-aveau voie să le mănânce. Ei totuşi le-au mâncat, nu din pricină că le-a fost foame, ci pentru că erau curioşi să vadă ce gust au.
— Probabil Iehova a rămas încântat de această curiozitate a lor, mai ales că toate lucrurile bune de care beneficiem astăzi se datoresc curiozităţii cuiva, interveni Marcellus.
— Aşa este, dar pe Iehova fapta lor l-a revoltat şi i-a alungat din grădină în deşert, unde i-a părăsit, ca să ajungă apoi în sclavie, îi explică Paulus. Aici i-a învăţat cum să scape din sclavie şi i-a condus în pustiu, unde le-a făgăduit că le va da o ţară care să fie a lor.
— Şi ţara aceasta este cea de aici! declară Marcellus şi începu să râdă. Ţara Făgăduinţei!
— În toată lumea aceasta nu există nici o bucată de pământ care să fie mai fără valoare ca cel de aici, adăugă Paulus. Dar spre nenorocirea lor astăzi evreii nu mai stăpânesc nici ţara aceasta. Ar fi cât se poate de firesc ca după cincisprezece secole de suferinţe, de sărăcie şi robie aceşti oameni, favorizaţi în mod special de Iehova, să-şi dea seama că poate ar trăi mult mai bine dacă n-ar beneficia de atâta solicitudine divină.
— Probabil asta este în legătură cu acel Mesia despre care mi-ai vorbit zilele trecute. Au pierdut credinţa că Iehova va mai avea grijă de ei şi speră că, atunci când va veni Mesia, el ar putea să le îmbunătăţească soarta. Nu eşti de părere că acesta ar putea să fie motivul pentru care-l aşteaptă? Presupunerea nu prea pare întemeiată. Cred că tot din cauza aceasta noi şi grecii am acumulat atâţia zei. Când un zeu oboseşte şi nu mai poate face nimic, obligaţiile lui trec în sarcina unui zeu proaspăt venit să-i ţină locul. Nu-ţi aduci aminte că într-un rând Zeus s-a retras, cedându-şi locul fiului său Apolo? E un fapt cunoscut de toată lumea.
— Dar nu pentru vreme prea îndelungată, ripostă Paulus. Probabil s-a întâmplat că tocmai atunci timpul să nu fie favorabil, astfel că tânărul Apolo şi-a zis că va trebui să se ocupe de Soare, aşa c-au avut nemulţumiri împreună. Bătrânul Zeus a fost obligat să intervină pentru a îndrepta greşeala săvârşită de tânărul său fiu. Fără îndoială, tribune, o religie de felul acesta este justificată. Zeii noştri se poartă tot aşa cum ne purtăm şi noi, ceea ce este foarte firesc, deoarece noi i-am făcut să fie aşa cum suntem noi. De la o vreme toată lumea pare că s-a plictisit din pricină că bătrânul creator tinde spre dictatură, şi probabil tot aşa s-a plicitisit şi el; prin urmare a luat hotărârea să lase conducerea întreprinderii în sarcina fiului său - fie că va trebui să se ocupe de cultivarea bostanilor, fie că va supraveghea drumul stelelor -dar nu-şi închipuie câtuşi de puţin că urmaşul său va şti cum să procedeze, de aceea intervine mereu şi pe urmă din asta se. Iscă neînţelegerile. Tocmai de aceea religia noastră este atât de comodă, sfârşi Paulus în bătaie de joc.
— Constat că nu eşti exagerat de evlavios, declară Marcellus. Dacă zeii te-ar auzi cum vorbeşti despre ei, nu cred că le-ar face plăcere. Probabil şi-ar zice că te îndoieşti de existenţa lor.
— Ba deloc! Cei care cred în existenţa lor sunt tocmai bărbaţii care se exprimă în felul în care m-am exprimat eu. Zeii sunt autentici, tribune! Unii dintre ei doresc războiul, alţii pacea... o parte dintre ei nu prea ştiu nici ei ce doresc, în afară de sărbătorile ce li se cuvin o dată pe an şi cortegiul celor care defilează în lungul străzilor pentru a-i aclama. Unii dintre ei îţi acordă odihna şi somnul, alţii te determină să-ţi pierzi cumpătul. Pe unii dintre ei trebuie să-i admiri, pe alţii vei fi obligat să-i urăşti. Dar nici unul dintre aceştia nu se simte mulţumit decât atunci când reuşeşte să te înspăimânte şi este convins că te temi de el. Cred că aşa este bine. Aceasta este viaţa... Dar cu evreii este altceva! Ei nu au decât un singur zeu, care este în permanenţă just, întotdeauna bun, înţelept şi iubitor. Fireşte, e încăpăţânat, pentru că şi ei sunt încăpăţânaţi; nu este de acord cu plăcerile, pentru că nici ei n-au avut ocazia să cunoască ce este plăcerea; nu greşeşte niciodată, pentru că nici evreii nu greşesc. Tribune, prin forţa împrejurărilor Iehova este pesimist, pentru că evreii sunt un popor pesimist.
— Fără îndoială acest Iehova crede că este spre binele copiilor săi să îndure lipsuri şi greutăţi, îndrăzni Marcellus să răspundă, deoarece în felul acesta devin mai rezistenţi; eforturile ce trebuie să le facă elimină grăsimea de prisos a trupului şi-i face să fie întotdeauna gata pentru a reacţiona. Eu cred că intenţia aceasta a lui este salutară, Paulus, şi m-am gândit de multe ori că situaţia Romei ar fi mult mai bună dacă noi, patricienii, am încerca să trăim prin muncă în loc să răpim ceea ce este. al vecinilor noştri.
Conversaţia aceasta ireverenţioasă se întrerupse pentru vreme atât de îndelungată, încât Demetrius îşi zise că probabil au epuizat subiectul, dar nu-l epuizară deloc, deoarece Paulus adăugă:
— Foarte curând această problemă nu se va mai pune pentru Roma. Puterea ei va trece în mâna altuia. Egiptul şi-a avut şi el zilele lui de glorie. A apărut Darius, care o vreme a speriat pe toată lumea şi a călcat pe toţi în picioare. Alexandru cel Mare se zbuciuma din cauză că nu exista nici o ţară pe care ar mai putea-o supune. Dar vin cezarii, care calcă sub roţile carigelor lor moştenirea rămasă de la el; se simt atât de îmbătaţi de puterea lor, încât nu pot admite ca aceşti bieţi evrei să stăpânească şi ei câţiva acri de nisip şi câteva stadii de reptile... Hă... I-i-i-hîl
Demetrius începu să caşte şi el şi-şi zise c-ar fi vremea de culcare.
— Dar foarte curând va apărea din nou cineva, declară Paulus.
— Când? întrebă Marcellus, exact în clipa când şi Demetrius îşi zise că va trebui să-i pună numaidecât această întrebare.
— De... dacă există cu adevărat dreptate, ar fi imposibil ca acesta să nu se abată şi asupra bătrânului Tiberiu şi asupra nebunului pe care l-a adoptat în calitate de fiu al său, răspunse Paulus. Eu cred că acest cineva ar putea să apară chiar mâine sau cel mult la sfârşitul săptămânii viitoare. Ce ai zice, tribune, să mai bem o cupă de vin?
Demetrius se ridică în picioare, aşteptând să fie chemat, şi când auzi glasul stăpânului său se prezentă numaidecât.
— Umple cupa centurionului Paulus, porunci Marcellus.
— Nu... mie-mi ajunge; să nu-mi mai torni!
Şi Demetrius trecu din nou în dosul cortului, ca să aştepte. Conversaţia luă o întorsătură neaşteptată.
— Paulus, începu tribunul, după cât văd, eşti convins că zeii sunt inventaţi de oameni. Dacă întrebarea mea nu ţi se pare prea îndrăzneaţă, spune-mi, ai încercat vreodată să inventezi şi dumneata unul?
Continuându-şi drumul în lungul potecii care şerpuia în fundul unei râpe, aproape fără să se mai gândească la caravana ce se înşirase în faţa lui, îi veni să râdă când îşi aduse aminte de întrebarea aceasta neobişnuită şi de răspunsul absurd pe care-l dăduse Paulus.
— Nu încă, dar cred că nici de aici înainte nu va fi prea târziu. Vrei să inventez unul chiar acum?
— Sigur că da! răspunse Marcellus zâmbind. Presupun că după ce-l vei inventa, veţi semăna unul cu altul ca două picături de apă.
— Nu în întregime, deoarece zeul pe care-l voi inventa eu va fi bun. Deşi nu va avea pretenţia şi nici nu va părea bun, el totuşi va fi bun cu adevărat, îşi va face prieteni câţiva oameni deştepţi - nu este numaidecât nevoie să fie romani, greci sau gali, dar să fie deştepţi şi cinstiţi - cărora le va da câteva însărcinări importante. Unora dintre aceştia le va spune cum trebuie să procedeze pentru a vindeca pe leproşi, altora cum să dea vedere orbilor şi surzilor auzul. Le va explica secretul luminii şi al focului; îi va învăţa felul în care să adune căldura soarelui, pentru a se putea încălzi în timp de iarnă; cum să capteze lumina în timpul zilei pentru a o putea întrebuinţa şi noaptea, şi cum să creeze lacuri în regiunile unde nu este altceva decât pământ deşert şi pustiu. Paulus se oprise, probabil pentru a mai sorbi o gură de vin.
— Foarte bine, centurioane, declară Marcellus îngândurat, în cazul când vei instala undeva pe zeul acesta al tău şi dacă va fi în stare să facă toate aceste minuni, atunci îl voi onora şi eu.
— Probabil ţi-ar face plăcere să asişti la crearea lui, îi propuse Paulus, vorbind cu îngăduinţă.
Demetrius nu se aşteptase ca între ei conversaţia să continue pe tonul grav ce urmă după aceea. Se propti într-un cot şi începu să asculte cu toată atenţia.
— Mă gândesc, centurioane, începu Marcellus cu glasul grav, că zeul acesta al tău pare să fie foarte cumsecade, aşa că s-ar putea gândi la o revizuire a felului în care se desfăşoară viaţa oamenilor în această lume. Iată ce s-ar întâmpla în cazul acesta cu noi: omul în timpul bărbăţiei sale se străduieşte să săvârşească un număr de fapte bune şi s-ar putea să ajungă la apogeul puterii sale, fiind onorat şi luat ca pildă de ceilalţi semeni ai săi. Urmează apoi declinul; îşi pierde dinţii şi începe să chelească; pasul său devine mai domolit, vederea i se tulbură şi-şi pierde treptat auzul. Declinul acesta începe să-l preocupe şi devine capricios şi irascibil, întocmai ca un dulău bătrân, începe să-şi petreacă timpul într-un colţişor însorit al grădinii, cu o scufiţă de lână pe cap şi înfăşurat într-o pătură, şi stă în calea tuturor, până soseşte vremea de culcare, şi încep durerile la încheieturi şi se trezesc toate nemulţumirile ce-l chinuiesc şi-l fac să se supere pentru orice lucru de nimic. După ce în înfăţişarea lui nu mai rămâne nici o urmă de demnitate şi împrejurul lui nu se mai găseşte nimeni, deschide gura ştirbă şi gâfâie vreme de câteva zile, fără să-şi mai poată da seama de sfârşitul său cu totul lipsit de orice glorie. Ei... ar fi deci cazul ca noul zeu să găsească o soluţie şi în această împrejurare; ce zici, Paulus?
— Am putea să vorbim cu el, se învoi centurionul. Care ar fi felul în care crezi că s-ar putea soluţiona problema?
— Când un roman de categoria noastră, Paulus, ajunge la vârsta indicată, se dă o serbare impresionantă, pentru a-l proclama bărbat. Fărăândoială, în timpul acestei ceremonii ţi-ai dat seama, ca şi mine, că acesta este momentul cel mai impresionant din viaţa pe care o ai de trăit, îmi mai aduc şi astăzi aminte de emoţia ce m-a înfiorat în ziua când toate rudele şi prietenii familiei noastre se adunaseră împrejurul meu în Forum Mii. Tatăl meu a ţinut un discurs, la sfârşitul căruia şi-a exprimat mulţumirea că mă poate proclama civis romanw. Mi se părea că până în clipa aceea nici n-am trăit cu adevărat. Mă simţeam atât de emoţionat, încât ochii mi se umpluserâ de lacrimi. Apoi bătrânul Cornelius Capito a vorbit şi el, debitând un discurs frumos despre dreptul Romei la credinţa, la curajul şi vigoarea mea. Ştiam că bătrânul Capito are dreptul să vorbească în felul acesta şi mă simţeam mândru că este şi el de faţă la această ceremonie. Mi-a făcut semn şi m-am apropiat de el. Tatăl meu şi Capito mi-au pus toga albă pe umeri... şi viaţa a început să se desfăşoare abia din clipa aceea.
Urmă un moment de tăcere. Demetrius se simţi mişcat de evocarea acestor amintiri şi se străduia din toate puterile să poată auzi, căci bătăile inimii îl împiedicau să asculte, iar Marcellus vorbea cu glasul atât de stins, încât părea că vorbeşte mai mult pentru sine însuşi.
— Eu aş fi de părere ca în momentul acesta de încoronare a carierei unui bărbat, în momentul când ajunge în culme şi puterile lui sunt în plină desfăşurare, după ce şi-a făcut pe deplin datoria, zeul acesta ar trebui să dispună ca să se ţină o nouă adunare, la care să participe toţi cei care cunosc şi onorează pe acest bărbat vrednic. În cazul acesta care dintre noi nu s-ar strădui să devină vrednic şi să aibă parte de o astfel de ceremonie, la care să fie prezent şi poporul, în faţa căruia să se proclame faptele săvârşite de cel sărbătorit şi elogiul său să fie făcut într-un discurs magistral?
— Dar după aceea ce se va întâmpla? întrebă Paulus. Probabil va urma un valedicite din partea celui sărbătorit.
— Dimpotrivă! răspunse Marcellus după o clipă de gândire. Cel sărbătorit va fi mai bine să nu spună nimic, căci nu este nevoie să explice nimănui motivul care l-a determinat să săvârşească faptele sale, de vreme ce acestea au fost vrednice să slujească drept pildă pentru ceilalţi. Se va ridica în picioare şi cei care sunt împrejurul său îi vor lua toga de pe umeri şi o vor păstra; probabil o vor pune mai târziu pe umerii altuia, pentru a-l îndemna să săvârşească fapte îndrăzneţe. Nu uita că purtând o astfel de haină ar însemna să-ţi asumi o mare răspundere.
Ar fi bine ca această ceremonie ordonată de noul zeu să se desfăşoare în timpul unei după-amiezi de primăvară, când lumina începe să pălească. Un cor uriaş să intoneze o elegie, şi în timpul cât atmosfera trepidează de această muzică, în faţa publicului care ascultă respectuos, bărbatul sărbătorit să coboare de pe rostrum şi să se îndrepte cu paşi energici spre soarele coborât în marginea zării, ca pe urmă să dispară şi să nu mai fie văzut de nimeni.
După ce plecase la culcare şi tabăra se liniştise, aşa că în apropiere nu se mai auzea decât pasul cadenţat al santinelelor şi ţăcănitul molcom al paloşelor cu care erau încinşi, Demetrius se gândi îndelung şi adânc la ideea aceasta stranie de a crea un nou zeu care să fie mai bun.
În dimineaţa aceasta, înaintând în lungul potecii şi ţinând în mână frânghia convoiului de măgăruşi, Demetrius se întrebă ce ar fi răspuns oare dacă s-ar fi întâmplat să-i ceară şi lui părerea în privinţa acestui zeu imaginar. Fără îndoială lumea ar deveni un loc unde s-ar putea trăi mult mai uşor, în cazul când s-ar putea-găsi un mijloc mai bun pentru a distribui oamenilor lumina şi căldura. Şi probabil, cum spusese stăpânul său, viaţa unui bărbat s-ar termina într-un fel mult mai impresionant în cazul când acesta ar dispărea însoţit de acordurile muzicii şi în mijlocul unui spectacol atât de măreţ, în loc să se stingă copleşit de respingătoarele infirmităţi ale bătrâneţii, deşi în realitate, aşa cum se prezentau lucrurile, situaţia puţin spectaculoasă de la sfârşitul carierei unui bărbat se armonizează foarte bine cu incapacitatea sa din ziua când intră în lume. În cazul când Marcellus este de părere că dispariţia omului din viaţă să fie mai demnă, ar trebui să ceară ca şi intrarea lui în lume să fie ceva mai demnă.