Dragostea in vremea holerei



Yüklə 1,5 Mb.
səhifə13/34
tarix18.01.2019
ölçüsü1,5 Mb.
#100883
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   34

A treia scrisoare, primită tot în luna octombrie, fusese strecurată pe sub uşa de la intrare şi era complet diferită de cele precedente. Literele strâmbe şi tremurate dove­deau limpede că fusese scrisă cu mâna stângă, dar Fermina Daza n a remarcat acest lucru decât după ce a citit o şi a înţeles că era vorba de o anonimă abjectă. Autorul era convins că Fermina Daza îi făcuse farmece doctorului Juvenal Urbino şi, pornind de la această presupunere, trăgea concluzii dezgustătoare. Scrisoarea se încheia cu o ameninţare: dacă Fermina Daza nu renunţa la intenţia ei de a pune gheara pe bărbatul cel mai râvnit din oraş, avea să fie supusă oprobiului public.

Deşi se considera victima unei nedreptăţi strigătoare la cer, reacţia ei n a fost vindicativă, dimpotrivă: ar fi vrut să l poată descoperi pe autorul anonimei, ca să l convingă, cu oricât de multe explicaţii, că se înşela amarnic, fiind si­gură că pentru nimic în lume nu s ar fi lăsat impresionată de avansurile lui Juvenal Urbino. În zilele următoare, a mai primit încă două scrisori nesemnate, la fel de perfide ca şi prima, deşi nici una din ele nu părea scrisă de aceeaşi persoană. Poate că era victima unui complot, sau poate că povestea despre aşa zisa idilă secretă a ei fusese defor­mată mai mult decât era de presupus. Se întreba îngrijo­rată dacă întâmplarea nu se datora cumva indiscreţiei lui Juvenal Urbino. Era posibil ca sub înfăţişarea lui respecta­bilă să se ascundă alt om, incapabil să şi ţină gura faţă de bolnavii pe care îi vizita, gata oricând să se împăuneze cu tot felul de cuceriri imaginare, ca atâţia alţii din cercul lui de prieteni. Avea chiar intenţia să i scrie şi să i reproşeze faptul că i fusese terfelită onoarea, dar, până la urmă, a re­nunţat, de teamă că el nici nu urmărea altceva decât să primească un răspuns. A încercat să afle mai multe amănunte de la prietenele cu care picta în camera de cu­sut, dar nici ele nu auziseră altceva decât comentarii nevi­novate despre serenada de piano solo. Simţea că turbează de furie, ştiindu se neputincioasă, umilită. Dacă la înce­put şi ar fi dorit să l întâlnească pe duşmanul nevăzut ca să l convingă de eroarea lui, de data aceasta, nu şi mai do­rea altceva decât să l facă bucăţele cu foarfecele de grădină. Se perpelea toată noaptea în aşternut, întorcând pe toate feţele detalii şi fraze din scrisorile anonime, sperând să şi găsească pe această cale alinarea. Speranţă deşartă: străină, prin însăşi firea ei, de lumea familiei Ur­bino de la Calle, Fermina Daza ştia cum să se apere de is­pite, dar nu şi de intrigile perfide.

Această amară constatare i a fost confirmată de înspăimântătoarea întâmplare cu păpuşa neagră, primită într una din acele zile, neînsoţită de nici o scrisoare, dar a cărei provenienţă nu părea greu de imaginat: numai doc­torul Juvenal Urbino i ar fi putut o trimite. Fusese cumpărată din Martinica, aşa cum scria pe etichetă, avea o rochie superbă, părul inelat, împletit cu fire de aur, şi închidea ochii când era culcată. Ferminei Daza i s a părut atât de amuzantă, încât, învingându şi scrupulele, s a hotărât s o lase în timpul zilei pe perna din pat. Până la urmă, s a obişnuit să doarmă cu ea. La câteva zile însă, după un somn epuizant, şi a dat seama că păpuşa creştea: rochia minunată cu care era îmbrăcată abia dacă îi mai a­coperea coapsele, iar pantofiorii crăpaseră sub presiunea picioarelor. Fermina Daza auzise de farmece şi descântece africane, dar nici unul atât de înspăimântător ca acesta. Pe de altă parte, i se părea de neconceput ca Juvenal Urbino să fie în stare de o asemenea atrocitate. Avea dreptate: păpuşa nu fusese adusă de vizitiu, ci de un vânzător de creveţi, necunoscut în cartier şi despre care nimeni nu pu­tea da o informaţie exactă. Încercând să dezlege enigma, Fermina Daza s a gândit pentru o cupă la Florentino Ariza, a cărui fire taciturnă o speria uneori, dar viaţa a avut grijă să i demonstreze cât de mult se înşela. Misterul n a fost lămurit niciodată, iar simpla lui evocare îi stârnea fiori de groază chiar şi mai târziu, când, căsătorită şi cu copii, se considera răsfăţată de soartă: cea mai fericită femeie din lume.

Într o ultimă tentativă de a o convinge, doctorul Juvenal Urbino a apelat la serviciile maicii Franca de la Luz, care, în calitate de directoare a colegiului Intrarea Precuratei în Biserică, nu putea refuza solicitarea venită din partea unei familii ce şi arătase de atâtea ori bunăvoinţa faţă de ordi­nul ei monahal încă de pe când acesta se stabilise în America. Şi a făcut apariţia la nouă dimineaţa, însoţită de o novice, şi amândouă au fost nevoite să aştepte o jumătate de oră, privind în tot acest răstimp coliviile cu păsări, până ce Fermina Daza şi a terminat baia. Era o nemţoaică virilă, cu un glas metalic şi o privire autoritară care contrastau cu pasiunile ei puerile. Fermina Daza o ura mai mult decât orice pe lume, aşa cum ura tot ce avea de a face cu ea, iar când se gândea la făţărnicia ei de miro­nosiţă, parcă i trecea un şarpe rece prin sân. I a fost de a­juns s o recunoască din uşa băii, ca să retrăiască într o singură clipă toate chinurile îndurate la colegiu, coşmarul liturghiei de fiecare zi, teroarea examenelor, zelul servil al novicelor, viaţa întreagă, în toată bogăţia ei, denaturată de nişte suflete mărginite. Maica Franca de la Luz, în schimb, a salutat o cu o bucurie ce părea sinceră. Se arătă uimită văzând cât de mult crescuse şi se maturizase, lăudând totodată chibzuinţă cu care gospodărea casa, bu­nul gust cu care aranjase grădina, mireasma învăluitoare a florilor de portocal încinse de soare. Îi porunci apoi novi­cei s o aştepte acolo, dar să nu se apropie prea mult de corbi, care, într o clipă de neatenţie, ar fi fost în stare să i scoată ochii, şi căută din priviri un loc retras unde să poată sta de vorbă între patru ochi cu Fermina. Ea a invi­tat o în salon.

A fost o întrevedere scurtă şi dură. Maica Franca de la Luz a trecut direct la subiect şi i a propus Ferminei Daza o reabilitare onorabilă. Motivul exmatriculării urma să fie şters nu numai din documente, dar chiar şi din memoria comunităţii, ceea ce i ar fi permis să şi termine studiile şi să obţină bacalaureatul în litere. Uluită, Fermina Daza a vrut să afle motivul.

— E vorba de rugămintea unei persoane vrednice de toată stima, care nu şi doreşte altceva în viaţă decât să te facă fericită, spuse călugăriţa. Nu bănuieşti cine poate fi ?

Abia în clipa aceea înţelese totul. Se întrebă în sinea ei cu ce drept acceptase rolul de mesager al iubirii o fe­meie care îi răsturnase temeiurile vieţii din pricina unei scrisori nevinovate, dar nu se încumetă să i o spună în faţă. Răspunse, în schimb, că, într adevăr, îl cunoştea pe bărbatul acela, şi tocmai de aceea ştia că nu avea nici un drept să se amestece în viaţa ei.

— Nu vrea să te roage altceva decât să i acorzi o întrevedere de cinci minute, spuse călugăriţa. Sunt sigură că tatăl tău o să fie de acord.

Furia Ferminei Daza spori numai la gândul că tatăl ei putea fi amestecat în toată povestea.

— Ne am întâlnit doar de două ori, când am fost bol­navă, spuse. Acum nu văd de ce aş face o.

— Pentru orice femeie cu ceva mai multă minte, bărbatul ăsta e un adevărat dar trimis de Pronia Cerească, spuse călugăriţa.

Şi îi povesti despre virtuţile lui, despre pioşenia lui, despre dăruirea cu care îşi închinase viaţa celor suferinzi, în timp ce vorbea , scoase din mânecă un şirag de mătănii din aur, cu un Crist pe cruce cizelat în fildeş, şi i l legănă prin faţa ochilor. Era o bijuterie de familie, veche de peste o sută de ani, lucrată de un orfevru din Siena şi sfinţită de papa Clement IV.

— Ea a ta, spuse.

Fermina Daza îşi simţi tot sângele clocotind de mânie si atunci îndrăzni:

— Nu pot înţelege cum de vă pretaţi la aşa ceva toc­mai dumneavoastră, care credeţi că iubirea e un păcat.

Maica Franca de la Luz se prefăcu a nu lua în seamă observaţia, dar pleoapele i se înroşiră. Continuă să i le­gene prin faţa ochilor mătăniile.

— Cred că ar fi mai înţelept să cazi la învoială cu mine, spuse, pentru că după aceea s ar putea să vină chiar domnul arhiepiscop, şi cu el lucrurile stau altfel.

— N are decât să vină, răspunse Fermina Daza.

Maica Franca de la Luz ascunse mătăniile de aur în mânecă. Apoi scoase din cealaltă o batistă ponosită şi boţită, o strânse în pumn şi o privi pe Fermina de sus, cu un surâs compătimitor.

— Biata mea copilă, suspină, tot te mai gândeşti la bărbatul acela.

Fermina Daza înghiţi obrăznicia, privind o pe călugăriţă în faţă, fără să clipească, rumegându şi în tăcere mânia, până când îi văzu ochii de bărbat înecaţi în lacrimi. Maica Franca de la Luz şi le şterse cu batista făcută ghe­motoc şi se ridică în picioare.

— Are dreptate tatăl tău când spune că eşti mai încăpăţînată decât o catârcă, zise.

Arhiepiscopul nu şi a făcut apariţia. Şi poate că ase­diul s ar fi sfârşit chiar în aceeaşi zi, dacă n ar fi fost Hil­debranda Sánchez, care a venit să petreacă sărbătorile Crăciunului cu verişoara ei, şi astfel, viaţa şi a schimbat pentru amândouă cursul. Au aşteptat o în port la cinci di­mineaţa, când sosea goeleta de Riohacha, şi au zărit o prin mulţimea de pasageri vlăguiţi de răul de mare, dar ea a coborât zâmbitoare, de parcă nu s ar fi întâmplat nimic, arzând de nerăbdare să le povestească dintr o răsuflare despre călătoria pe talazurile înfuriate. Aducea în dar o grămadă de coşuri încărcate cu curcani şi tot soiul de roade de pe mănoasele ei ogoare, pentru ca nimeni să nu le ducă dorul în răstimpul cât avea să rămână acolo. Lisímaco Sánchez, tatăl ei, voia să ştie dacă nu cumva aveau nevoie de muzicanţi pentru sărbători, fiindcă el le putea face rost de cei mai buni, şi le promitea să trimită cât de curând o cantitate suficientă de artificii şi petarde. Îi mai anunţa că nu putea veni să şi ia fata mai înainte de luna martie, aşa că, până atunci, aveau tot timpul să se bucure de viaţă.

Cele două verişoare au început numaidecât. S au îmbăiat împreună încă din prima zi, făcându şi ablaţiuni reciproce cu apa din rezervor. Se săpuneau, se căutau de lindini, îşi comparau fesele, sânii tari, privindu se fiecare în oglinda celeilalte, ca să vadă cât de necruţător fusese timpul cu ele de când nu se mai văzuseră goale. Hilde­branda era înaltă şi robustă, cu pielea aurie, dar părul de pe trupul ei era de mulatră, scurt şi sârmos. Fermina Daza, în schimb, avea o goliciune palidă, cu linii prelungi, cu pielea luminoasă şi părul neted şi moale. Gala Placidia le pregătise în dormitor două paturi identice, dar, uneori, se culcau amândouă într unul din ele şi le prindeau zorii stând de vorbă cu lumina aprinsă. Fumau, ca tâlharii de drumul mare, nişte trabucuri ordinare, aduse de Hilde­branda, care le ascunsese în căptuşeala cufărului, iar după aceea ardeau hârtie de Armenia ca să înlăture mirosul de tavernă din dormitor. Fermina Daza încercase prima ţigară la Valledupar, desăvârşindu şi ucenicia mai întâi la Fonseca, apoi la Riohacha, unde se închideau chiar şi câte zece ve­rişoare într o cameră, ca să vorbească despre bărbaţi şi să fumeze pe ascuns. Învăţase să tragă din ţigară cu capătul aprins în gură, aşa cum făceau bărbaţii în vreme de război ca să nu se dea de gol prin întunericul nopţii. Dar niciodată nu fumase singură. De la venirea Hildebrandei, fumau în fiecare seară, înainte de culcare, şi de atunci, a rămas cu acest obicei, deşi totdeauna o făcea pe ascuns chiar şi de soţ şi de copii, nu numai din pricină că o fe­meie care fuma în public era privită cu ochi răi, dar şi pen­tru că, în felul acesta, clandestinitatea îi sporea plăcerea.

Şi călătoria Hildebrandei fusese aranjată de părinţi, în încercarea de a o îndepărta de iubirea ei imposibilă, deşi o convinseseră că numai ea o putea ajuta pe Fermina să se hotărască pentru o partidă excelentă. Hildebranda accep­tase, cu speranţa că va putea amăgi uitarea, aşa cum făcuse, la vremea respectivă, vara ei, dar se înţelesese cu telegrafistul din Fonseca să transmită cui i se cuvenea şi cu cea mai mare discreţie mesajele primite de la ea. Aşa se face că a fost cumplit de dezamăgită când a aflat că Fermina Daza îl repudiase pe Florentino Ariza. Cu atât mai mult, cu cât Hildebranda se călăuzea în dragoste după o concepţie universalistă, fiind convinsă că cea mai măruntă neînţelegere dintre doi îndrăgostiţi avea reper­cusiuni asupra iubirilor din lumea întreagă. N a renunţat însă la planurile ei. Cu o îndrăzneală care a umplut o de groază pe Fermina Daza, s a dus singură la oficiul de tele­graf, hotărâtă să l câştige de partea ei pe Florentino Ariza.

Nu l ar fi recunoscut, întrucât nimic din înfăţişarea lui nu se potrivea cu imaginea pe care şi o făcuse din re­latările Ferminei Daza. La prima vedere, i s a părut cu ne­putinţă ca verişoara ei să fi fost îndrăgostită, până în pragul nebuniei, de un biet conţopist nebăgat în seamă de nimeni, cu aerul lui de câine hăituit, cu hainele lui de rabin în dizgraţie şi manierele lui ceremonioase, care n aveau cum tulbura inima vreunei fete. A regretat însă această primă impresie, pentru că Florentino Ariza s a oferit ime­diat să i vină în ajutor, fără să i pună nici o condiţie, fără să ştie măcar cine era: şi nici n a aflat vreodată. Nimeni n o putea înţelege mai bine ca el, aşa că nu i a cerut să şi de­cline identitatea şi nici măcar n a vrut să ştie adresa. So­luţia pe care i a propus o era foarte simplă: trebuia să treacă în fiecare miercuri după amiază pe la oficiul de te­legraf să ia de la el răspunsurile, atât şi nimic mai mult. Pe de altă parte, când a citit mesajul scris de Hildebranda, a întrebat o dacă accepta o sugestie, iar ea a răspuns afir­mativ. Florentino Ariza a făcut mai întâi câteva corecturi printre rânduri, le a tăiat, le a scris din nou, iar când a văzut că nu i mai rămâne loc pentru altele, a rupt foaia de hârtie şi a scris alt mesaj, complet diferit, care ei i s a părut înduioşător. Când a ieşit de la telegraf, Hildebranda abia îşi putea stăpâni lacrimile.

— E slut şi nici prea vesel nu pare, i a spus Ferminei Daza, dar e plin de iubire.

Mai mult decât orice, pe Hildebranda a impresionat o singurătatea în care trăia verişoara ei. Se purta, după cum i a spus, ca o fată bătrână, măcar că avea douăzeci de ani. Obişnuită cu o familie numeroasă, răspândită în tot ţinu­tul, prin case în care nimeni nu ştia cu siguranţă câţi lo­cuiau sau de câte tacâmuri era nevoie la masă, Hildebranda nici nu şi imagina că o fată de vârsta ei putea să şi ducă viaţa închisă ca într o mănăstire. Acesta era însă adevărul: de la şase dimineaţa, când se scula, şi până când stingea lumina în dormitor, nu făcea altceva decât să piardă vremea. Viaţa îi era rânduită de alţii. Mai întâi, lăptarul, care o trezea bătând la poartă când ultimii cocoşi anunţau o nouă zi. Veneau la rând vânzătoarea de peşte, cu lada în care grămezile de pargos agonizau pe un strat de alge, negresele somptuoase cu zarzavaturi de la María la Baja şi fructe de la San Jacinto. Şi tot aşa, se perindau de dimineaţa până seara cerşetorii, fetele care vindeau bi­lete de loterie, surorile de caritate, tocilarul cu maşina lui hârâitoare, cel care cumpăra sticle goale, negustorul ambu­lant care cumpăra resturi de aur, cel care cumpăra ziare vechi, ţigăncile făţarnice care se ofereau să citească destinul în cărţi, în liniile palmei, în zaţul de cafea, în apa din ulcele. Gala Placidia îşi pierdea toată săptămâna deschizând şi închizând uşa de la intrare, ca să spună nu, acuma nu, vino altă dată, sau strigând înfuriată de la balcon fir ar să fie, ia nu ne mai bateţi capu' atâta, ce dracu', am cumpărat de toate, nu mai avem nevoie de nimic. O înlocuia cu atâta zel şi cu atâta har pe mătuşa Escolástica, încât Fermina le confunda chiar şi în dragostea pe care le o purta. Avea obsesii de sclavă. Cum găsea o clipă de răgaz, dădea fuga la oficiul de lângă bucătărie şi se apuca să calce rufele până când le lăsa fără nici o cută, apoi le aşeza, cu levănţică printre ele, în dulapuri, dar nu se mulţumea numai cu atât, pe lângă lenjeria abia spălată, o mai călca şi pe cea nefolo­sită, care, de atâta stat, putea să şi piardă strălucirea. Cu aceeaşi râvnă se îngrijea şi de garderoba Ferminei Sán­chez, mama Ferminei, care murise cu paisprezece ani în urmă. Deciziile mai importante le lua însă Fermina Daza. Ea hotăra ce anume aveau să mănânce la masă, ce trebuia cumpărat, ce trebuia făcut în fiecare împrejurare, rostuind în acest fel viaţa unei case în care, de fapt, nu era nimic de ostuit. După ce spăla coliviile, punea mâncare la păsări, şi se convingea că florile nu mai aveau nevoie de nimic, rătăcea la întâmplare prin casă. De când fusese exmatricu­lată, i se întâmpla deseori să se culce după prânz şi să se trezească abia a doua zi. Lecţiile de pictură n au fost alt­ceva decât un mod mai amuzant de a pierde timpul.

De la surghiunul mătuşii Escolástica, relaţiile cu tatăl ei erau lipsite de afecţiune, deşi amândoi găsiseră modali­tatea de a convieţui fără să se stingherească unul pe celălalt. Când ea se scula, el era de mult plecat la treburile lui. Rareori i se întâmpla să lipsească de la ritualul mesei de prânz, deşi aproape niciodată nu mânca, fiindcă se sătu­ra cu aperitivele şi gustările galiciene de la Cafeneaua Pa­rohiei. Nici seara nu mânca acasă: îi lăsau cina pe masă, într o farfurie acoperită, deşi ştiau că el n o să se atingă de ea până a doua zi, când i o încălzeau pentru micul de­jun. O dată pe săptămână îi dădea Ferminei banii necesari pentru cheltuielile casei, calculaţi până la ultima centimă şi administraţi de ea cu scrupulozitate, dar îi satisfăcea orice rugăminte pentru cumpărături neprevăzute. Nici­odată n o refuza, niciodată nu i cerea socoteala, dar ea se comporta ca şi cum ar fi trebuit să dea seama în faţa Tri­bunalului Inchiziţiei. Niciodată nu i vorbise despre aface­rile pe care le învârtea, niciodată n o luase cu el ca să i arate agenţiile din port, aflate într un loc unde domnişoa­relor bine crescute nu le era îngăduit să calce nici chiar însoţite de părinţii lor. Lorenzo Daza nu se întorcea acasă mai devreme de zece seara, ora stingerii în perioadele mai puţin încordate ale războaielor civile. Rămânea până atunci la Cafeneaua Parohiei, jucând ce se nimerea, pentru că era specialist în toate jocurile de cafenea şi, pe deasupra, un un profesor pentru începători. Totdeauna ajungea acasă cu mintea trează, fără să şi scoale din somn fiica, deşi se cinstea cu rachiu de anason îndată ce se dădea jos din pat şi o ţinea aşa, morfolind între dinţi chiştocul stins şi sor­bind pe îndelete pahar după pahar, toată ziua. Într o seară însă, Fermina l a simţit când s a întors. I a auzit paşii de cazac pe scări, răsuflarea uriaşă pe coridorul de la etaj, bătăile în uşa dormitorului. I a deschis şi, pentru prima oară, s a speriat de ochiul zbanghiu şi de vorbele lui împleticite.

— Suntem ruinaţi, i a spus. Am ajuns la fundul sacului, ca să ştii şi tu.

Au fost singurele cuvinte pe care le a spus, dar de atunci nu le a mai repetat niciodată şi nimic din ce s a întâmplat mai târziu nu i a adeverit spusele, dar din seara aceea, Fermina Daza a devenit conştientă că e singură pe lume. Trăia într un adevărat limb social. Fostele ei colege de scoală duceau o altă viată, într un paradis care îi era inaccesibil, cu atât mai mult după acea dezonorantă exma­triculare, dar nici vecina vecinilor ei nu se putea socoti, întrucât, pentru aceştia, era doar o elevă fără trecut, îmbrăcată în uniforma de la colegiul Intrarea Precuratei în Biserică. Lumea în care se învârtea taică său era alcătuită din traficanţi, hamali şi pribegi scăpaţi din cine ştie ce războaie, care se aciuaseră în bârlogul public de la Cafe­neaua Parohiei, într un cuvânt, o lume de burlaci. În ulti­mul an, lecţiile de pictură o ajutaseră întrucâtva să mai uite de claustrarea în care trăia, pentru că profesoara, care prefera lecţiile în grup, aducea şi alte eleve în odaia de cusut. Erau însă fete de condiţii sociale atât de diferite şi îndoielnice, încât pentru Fermina Daza nu puteau fi ecât nişte prietene trecătoare, a căror afecţiune se sfârşea odată cu fiecare lecţie. Hildebranda voia să deschidă larg uşile casei, s o învioreze, să aducă muzicanţii şi petardele şi castelele din praf de puşcă ale tatălui său şi să organi­zeze un bal mascat al cărui iureş să spulbere apatia veri­şoarei, dar şi a dat seama curând că planurile ei erau zadarnice. Dintr un motiv foarte simplu: nu avea cu cine să le pună în aplicare.

În orice caz, ea a fost cea care a aruncat o în vâltoarea vieţii. Spre seară, după ce se terminau lecţiile de pictură, o lua la plimbare, pretextând că vrea să cunoască oraşul. Fermina Daza i a arătat drumul pe care îl străbătea zi de zi împreună cu mătuşa Escolástica, banca din parc unde Florentino Ariza o aştepta prefăcându se că citeşte, străduţele pe unde o urmărea, ascunzătorile pentru scri­sori, palatul lugubru ce adăpostise pe vremuri temniţa In­chiziţiei, restaurat mai apoi şi transformat în colegiul Intrarea Precuratei în Biserică, pe care ea îl ura din tot su­fletul. Au urcat până la cimitirul săracilor, unde, până nu de mult, Florentino Ariza cânta la vioară, atent la direcţia de unde bătea vântul, pentru ca ea să l poată auzi din pat, şi au zăbovit o clipă, îmbrăţişând cu privirea oraşul istoric, acoperişurile sparte, zidurile măcinate de vreme, ruinele fortăreţelor cotropite de bălării, noianul de insule din golf, cocioabele de pe malul mlaştinilor, întregul ţinut nemărginit al Caraibilor.

De Crăciun, s au dus la slujba de la catedrală. Fermina s a aşezat pe banca de unde altă dată putea auzi mai bine muzica tainică a lui Florentino Ariza şi i a arătat verişoarei locul exact în care, într o noapte aidoma aceleia, îi zărise prima dată ochii înspăimântaţi. S au aventurat singure ână la Porticul Copiştilor, au cumpărat dulciuri, s au amuzat în prăvălia cu hârtii multicolore, iar Fermina Daza i a arătat unde anume descoperise dintr o dată că iubirea ei nu era decât un vis amăgitor. Nu şi dădea seama că fie­care pas făcut de acasă până la şcoală, fiecare loc din oraş, fiecare clipă din trecutul ei cel mai recent nu păreau să existe decât prin harul lui Florentino Ariza. Hildebranda a încercat să i amintească toate acestea, dar ea n a vrut să admită, pentru că niciodată n ar fi admis adevărul că iubirea lui Florentino Ariza era singurul lucru, bun sau rău, care i se întâmplase în viaţă.

Nu de mult, un fotograf belgian îşi instalase studioul la etajul clădirii unde se afla Porticul Copiştilor, şi toţi cei care aveau cu ce plăti au profitat de ocazie ca să şi facă o poză. Fermina şi Hildebranda s au numărat printre cei dintâi amatori. Au scos din şifonier lucrurile Ferminei Sánchez, şi au împărţit rochiile cele mai elegante, umbre­luţele de soare, pantofii de sărbătoare, pălăriile şi s au îmbrăcat ca nişte cuconiţe de la mijlocul veacului. Gala Placidia le a ajutat să şi strângă corsetele, le a învăţat cum să se mişte în armăturile de sârmă ale malacoafelor, să şi pună mănuşile, să şi încheie botinele cu tocuri înalte. Hildebranda a ales o pălărie cu boruri mari şi pene de struţ, care i atârnau pe spate. Fermina şi a pus una ceva mai modernă, împodobită cu fructe din ghips vopsit şi flori de etamină. După ce s au îmbrăcat, s au amuzat privin­du se în oglindă, descoperind cât de mult semănau cu pro­priile lor bunici, şi au plecat fericite, moarte de râs, să şi facă fotografia vieţii lor. Gala Placidia, care le a privit din balcon cum traversau parcul sub umbreluţele deschise, abia ţinându se pe tocuri, chinuindu se să şi împingă malacoafele cu tot trupul, ca nişte bebeluşi care învaţă să meargă cu ţarcul pe rotile, le a binecuvântat, rugându se să iasă bine în poze.

În faţa studioului domnea o însufleţire neobişnuită, pentru că belgianul tocmai îl fotografia pe Beny Centeno, care, cu câteva zile în urmă, câştigase campionatul de box din Panama. Era în chiloţi de sport, cu mănuşile în mâini şi coroana pe cap, dar nu reuşea deloc să rămână în po­ziţie de atac timp de un minut, ţinându şi respiraţia, ca să fie fotografiat, pentru că era destul să ridice pumnul, şi toţi suporterii lui izbucneau în urale, iar el nu putea rezista tentaţiei de a le face pe plac, etalându şi măiestria. Când, în sfârşit, le a venit rândul şi celor două verişoare, cerul se înnorase, iar ploaia stătea să înceapă din clipă în clipă, dar ele s au lăsat pudrate cu amidon şi s au sprijinit cu atâta naturaleţe de o coloană de alabastru, încât au reuşit să rămână nemişcate mai mult decât părea cu putinţă. A fost o fotografie eternă. Când Hildebranda a murit, aproape centenară, la ferma din localitatea Flores de María, exemplarul ei a fost găsit în şifonierul din dormitor, prin­tre cearşafurile împăturite şi parfumate, alături de restu­rile unei pansele, ascunse între filele unei scrisori decolorate de trecerea anilor. Fermina şi a păstrat foto­grafia pe prima pagină a unui album de familie, de unde a dispărut mult mai târziu, fără ca nimeni să ştie când anume şi cum, ajungând până la urmă, printr o serie de întâmplări neverosimile, în mâinile lui Florentino Ariza, când amândoi trecuseră de mult pragul celor şaizeci de ani.


Yüklə 1,5 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   34




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin