Dragostea in vremea holerei

Fermina Daza se apucase să facă ordine în dormitorul devastat de pompieri, iar cu puţin timp înainte de ora patru, îi pregăti soţului obişnuitul pahar de limo­nadă cu bucăţele de gheaţă, amintindu i totodată că trebuie să se îmbrace ca să se ducă la înmormântare. Pentru acea după amiază, doctorul Urbino îşi luase din bibliotecă două cărţi: Omul, fiinţă necunoscută de Alexis Carrell, şi Cartea de la San Michele de Axel Munthe. Cea din urmă nu avea încă paginile tăiate, aşa încât a rugat o pe Digna Pardo, bucătăreasa, să i aducă un coup papier de fildeş pe ca­re îl uitase în dormitor. Dar când i l a adus, el tocmai citea Omul, fiinţă necunos­cută, la pagina însemnată cu un plic: mai avea foarte puţin până la sfârşit. Citea fără grabă, croindu şi drum prin meandrele unui început de migrenă pe care a pus o pe seama coniacului băut la sfârşitul mesei. La răstimpuri, îşi întrerupea lectura şi sorbea din limo­nadă sau ronţăia câte o bucăţică de gheaţă. Era în cio­rapi, cu cămaşa fără guler fals, bretelele elastice cu dungi verzi îi atârnau de o parte şi de alta, iar gândul că trebuia să se îmbrace ca să se ducă la înmormân­ta­re devenea tot mai sâcâitor. A renunţat repede la carte, a aşezat o peste cea­laltă şi a început să se legene alene în balansoarul de răchită, contemplând cu ochi îndureraţi tufele de banani pitici din curtea inundată, copacul desfrunzit, furni­cile zburătoare ivite după ploaie, splendoarea efemeră a încă unei după amieze care pierea pentru vecie. Nici nu şi mai amintea că avusese un papagal din Para­maribo, la care ţi­nea ca la un prieten drag, când l a auzit deodată: „Papagal re­gal." L a auzit foarte aproape, chiar lângă el, şi în a­ceeaşi clipă l a zărit pe crean­ga cea mai de jos a copacului.

— Neruşinatule, i a strigat.

Papagalul îi răspunse îngânându l:

— Mai neruşinat eşti tu, doctore.

I a vorbit în continuare, fără să l piardă din ochi, în timp ce şi punea ghetele şi şi trăgea bretelele pe umeri, cu multă băgare de seamă, ca să nu l sperie, apoi s a îndrep­tat spre curtea plină de noroi, pipăind pardoseala cu bas­tonul, ca să nu se împiedice de cele trei trepte ale terasei. Papagalul nici nu s a clintit din loc. Era aşa de aproape, încât i a întins bastonul, ca să se aşeze pe măciulia de ar­gint, cum făcea de obicei, dar papagalul s a ferit. A sărit pe creanga de alături, ceva mai înaltă, dar mai uşor de ajuns, de care era rezemată o scară încă înainte de sosirea pompierilor. Doctorul Urbino calculă înălţimea şi se gândi că de pe a doua stinghie putea să l prindă mai uşor. Se urcă pe prima, fredonând în tot a­cest răstimp un cântec vesel pentru a păcăli pasărea îndărătnică şi sperioasă, care îl îngâna, repetând însă numai cuvintele, şi se depărta pe creangă cu paşi laterali. S a suit pe a doua stinghie fără nici o greutate, ţinându se cu amândouă mâinile de scară, iar papagalul a început să cânte şi el, fără a se mai mişca din loc. A urcat pe a treia stinghie şi imediat pe a patra, fiindcă socotise greşit înălţi­mea la care se afla creanga, a­poi, apucându se cu mâna stângă de scară, încercă să prindă papagalul cu dreapta. Digna Pardo, bătrâna servi­toare, care venea să i amintească de înmormântare, a văzut bărbatul urcat pe scară şi parcă nu i venea să şi creadă ochilor că era cine era, de n ar fi recunoscut dungile verzi ale brete­le­lor elastice.

— Sfinte Isuse Cristoase! ţipă ea. O să vă frângeţi gâtul.

Doctorul Urbino a înşfăcat papagalul cu un oftat bi­ruitor: ça y est. Dar i a dat drumul numaidecât, pentru că scara i a alunecat de sub picioare, iar el a ră­mas o clipă suspendat în aer, dându şi seama, abia atunci, că murise neîmpărtă­şit, fără să aibă răgaz să se căiască de ceva sau să şi ia rămas bun de la cineva, la ceasurile patru şi şapte minute după amiază, în Duminica Rusaliilor.

Fermina Daza era în bucătărie şi tocmai gusta supa pentru cină, când a au­zit ţipătul îngrozit al Dignei Pardo şi gălăgia servitorilor din casă, urmată imediat de zarva din vecini. A aruncat lingura şi s a grăbit într acolo atât cât îi îngăduia povara de neînvins a anilor, ţipând ca o dispe­rată, deşi nu ştia ce se întâmplase sub ramurile arborelui mango, iar inima i s a frânt de durere când şi a văzut băr­batul întins pe spate în noroi, un mort încă în viaţă, încercând să se împotriveas­că o ultimă clipă loviturii de pe urmă a morţii, pentru ca ea să aibă timp să ajun­gă până la el. A izbutit s o recunoască în învălmăşeala din jur, prin perdeaua de lacrimi stârnite de durerea irepetabilă de a muri fără ea, şi atunci, dăruindu i pentru ultima oară şi pe vecie privirea cea mai luminoasă, mai tristă şi mai recu­noscătoare din câte îşi amintea ea să i fi văzut vreodată într o jumătate de veac de trai împreună, a mai apucat să i spună cu o ultimă suflare:

— Numai Cel de Sus ştie cât de mult te am iubit.

A fost o moarte care a stârnit vâlvă, şi nu fără temei. Îndată ce şi a terminat studiile de specialitate în Franţa, doctorul Juvenal Urbino s a făcut remarcat în ţară dato­rită metodelor moderne şi drastice prin care a reuşit să stăvilească ulti­ma epidemie de holeră asiatică abătută asupra ţinutului. Cea precedentă, izbuc­nită pe când el se mai afla în Europa, secerase în mai puţin de trei luni un sfert din populaţia urbană, doborându l chiar şi pe tatăl său, un medic deosebit de a­preciat. Datorită prestigiului dobândit aşa de repede şi, în bună parte, graţie unei sub­stanţiale contribuţii a patrimoniului familiei, a reuşit să înfiinţeze Societatea Medicală, prima şi, vreme de mulţi ani, singura din regiunea Caraibilor, fiind tot­odată preşedintele ei pe viaţă. Mulţumită strădaniilor sale, au fost construite pri­mul apeduct, primul sistem de canali­zare şi halele acoperite ale pieţei, ceea ce a făcut posibilă salubrizarea haznalei din Golful Sufletelor. A fost, tot­odată, preşe­dintele Academiei de Limbi şi al Academiei de Istorie. Patriarhul latin al Ierusali­mului l a învestit cu titlul de cavaler al ordinului Sfântului Mormânt pentru ser­viciile aduse Bisericii, iar guvernul Franţei i a acordat Legiunea de Onoare cu gra­dul de comandor. A fost un animator neobosit al tuturor asociaţiilor religioase şi ci­vice existente în oraş şi, în mod deosebit, al Uniunii Pa­triotice, alcătuită din cetăţeni influenţi, lipsiţi de orice interese politice, care exercitau presiuni asupra guverne­lor şi a comercianţilor, promovând idei progresiste mai mult decât îndrăz­neţe pentru vremea aceea. Dintre toate, cea mai răsunătoare a fost testarea unui aerostat, care, în zborul inaugural, a dus o scrisoare până la San Juan de Ciéna­ga, cu mult înainte ca poşta aeriană să fie luată în considerare ca o posibilitate raţională. Tot de la el a pornit şi ideea Centrului Artistic, care a înfiinţat Şcoala de Belle Arte, în aceeaşi clădire unde funcţionează şi astăzi, şi care a patronat mulţi ani la rând Jocurile Florale din aprilie.

Numai datorită lui a fost posibilă împlinirea unui vis ce păruse irealizabil vreme de un secol: restaurarea Tea­trului de Comedie, transformat încă de pe vre­mea stăpânirii spaniole în arenă pentru luptele de cocoşi. A fost încununa­rea u­nei spectaculoase campanii civice, care a angrenat, fără excepţie, toate categoriile sociale, într o mobilizare de masă, considerată de mulţi demnă de o cauză mai bună. Cu toate acestea, inaugurarea a avut loc înainte ca noul teatru să dispună de fotolii şi de un sistem de ilumi­nat, astfel încât spectatorii erau nevoiţi să şi a­ducă de a­casă scaune şi lămpi. A fost impusă eticheta de la marile premiere din Europa, prilej pentru doamne să şi etaleze rochiile lungi şi hainele de blană în ca­nicula din regiunea Caraibilor, dar, totodată, a trebuit să fie autorizat şi acce­sul servitorilor, care cărau scaunele, lămpile, precum şi mâncarea necesară pentru a putea rezista la programele interminabile, prelungite uneori până la ceasul litur­ghiei din zori. Stagiunea a fost deschisă de o companie franceză de operă, care a stârnit senzaţie pentru că orchestra cu­prindea, pe lângă instrumentele obişnuite, şi o harfă. Dar faima de neuitat a trupei se datora glasului cristalin şi ta­lentului dramatic al unei soprane din Turcia, care apărea desculţă pe scenă şi purta inele incrustate cu pietre preţioase la degetele de la picioare. După primul act, sce­na a­bia se mai putea zări, iar cântăreţii au răguşit din pri­cina lămpilor cu ulei de pal­mier care fumegau, dar cronicarii oraşului au avut grijă să treacă peste aceste ne­a­junsuri, elogiind doar clipele de neuitat. A fost, fără îndoială, iniţiativa cea mai contagioasă a doctorului Urbi­no, căci febra operei a cuprins chiar şi zonele cele mai neaşteptate ale oraşului, dând naştere unei întregi gene­raţii de Isolde, Othello, de Aide şi Sigfrizi. Niciodată însă nu s a ajuns până ntr acolo încât admi­ratorii operei italiene şi wagnerienii să se încaiere cu bastoanele în pauze, aşa cum şi ar fi dorit doctorul Urbino.

Deşi i au fost propuse de nenumărate ori şi fără nici o condiţie, doctorul Urbino n a acceptat niciodată funcţii oficiale, fiind un critic necruţător al medi­cilor care profi­tau de prestigiul lor profesional pentru a şi asigura ascen­siunea politică. În ochii multora trecea drept liberal, iar la alegeri îi vota pe candidaţii acestui partid, deşi o făcea mai degrabă din tradiţie decât din convingere, fiind, poate, ultimul reprezentant al marilor familii care îngenunchea în plină stradă la trecerea caleştii arhiepiscopului. Se defi­nea pe sine însuşi ca pe un pacifist înnăs­cut, adept al re­concilierii definitive dintre liberali şi conservatori, întru binele pa­triei. Atitudinea sa în viaţa publică era atât de in­dependentă, încât nici o grupare nu şi l revendica: liberalii îl considerau un troglodit de reacţionar, conservatorii spuneau că nu mai lipsea decât să fie mason, iar masonii îl repudiau ca pe un popă aflat în solda Sfântului Scaun. Criticii lui cei mai înverşunaţi credeau că nu era altceva decât un aristocrat care se delecta cu Jocurile Florale, în timp ce naţi­unea sângera într un necurmat război civil.

Existau totuşi două episoade în viaţa sa care păreau să dezmintă aceste im­presii. Mai întâi, faptul că se mutase într o casă nouă dintr un cartier de parve­niţi, renunţând la vechiul palat al Marchizului de Casalduero, care fusese reşe­dinţa familiei vreme de peste un secol. Celălalt a fost căsătoria cu o frumuseţe din popor, fără nume şi avere, de care şi au tot bătut joc pe la spate doamnele cu tit­luri multe şi răsunătoare, până când, vrând nevrând, s au convins că le întrecea cu mult în distincţie şi caracter. Conştient că era ultimul protagonist al unui nu­me pe cale de a se stinge, doctorul Urbino a ţinut întotdeauna seama de aceste şi multe alte neajunsuri pe care le avea de înfruntat imaginea sa publică. Copiii lui, lipsiţi de orice strălucire, erau cele din urmă vlăstare ale neamului. Marco Aure­lio, medic ca şi el şi ca toţi întâii născuţi din fiecare generaţie, nu fusese în stare să facă nimic deosebit, nici măcar un copil, deşi trecuse de cincizeci de ani. Ajun­să la vârsta menopauzei, Ofelia, singura lui fiică, măritată cu un înalt funcţionar de la banca din New Orleans, avea trei fete, dar nici un băiat. Oricât l ar fi mâh­nit gândul că seminţia avea să i se piardă în şuvoiul istoriei, când cugeta la pro­pria i moarte, pe doctorul Urbino îl preocupa mai mult viaţa însingurată a Fer­mi­nei Daza fără el.

În orice caz, tragica întâmplare i a cutremurat nu nu­mai pe cei apropiaţi, afectându i prin contagiune pe toţi muritorii de rând, care au ieşit pe străzi cu speranţa că vor putea cunoaşte îndeaproape fie şi numai strălucirea le­gendei. Au fost proclamate trei zile de doliu, instituţiile publice au coborât drapelul în bernă, iar clopotele de la toate bisericile au bătut fără încetare până în clipa în care a fost pecetluită cripta din cavoul familiei. Un grup de elevi de la Şcoala de Belle Arte a realizat o mască mor­tuară care urma să fie folosită drept model pentru un bust în mărime naturală, dar până la urmă s a renunţat la proiect, întrucât ni­mă­nui nu i s a părut decentă fidelitatea cu care rămăsese întipărită spaima ulti­mei clipe. Un artist celebru, aflat din întâmplare în oraş, în drum spre Europa, a pictat un tablou uriaş, de un realism patetic, în care doc­torul Urbino putea fi vă­zut urcat pe scară, în clipa fatală când a întins mâna să apuce papagalul. Singu­rul amănunt ce contravenea crudului adevăr era că în tablou nu purta cămaşa fără guler şi bretelele cu dungi verzi, ci pălăria melon şi redingota de stofă neagră cu care apăruse într o litografie publicată de un ziar în anii holerei. La câteva luni după tragedie, tabloul a fost expus, ca să nu rămână nimeni fără să l vadă, în vasta galerie de la Sârma de Aur, un magazin cu articole de import, pe unde se perinda de obicei oraşul întreg. A poposit pe pereţii tuturor instituţiilor pu­blice şi particulare care s au simţit datoare să aducă un omagiu memoriei concetăţeanu­lui ilustru, iar în cele din urmă, a fost atârnat, în ziua când s a făcut şi o slujbă de pomenire, la Şcoala de Belle Arte, de unde, mulţi ani mai târziu, l au azvârlit în stradă chiar studenţii de la pictură, ca să l ardă în Piaţa Universităţii ca pe un simbol al unei estetici şi al unor vremuri detestate.

Încă din prima clipă a văduviei, s a văzut limpede că Fermina Daza nu era chiar atât de neajutorată pe cât se te­muse doctorul Urbino. S a arătat neînduple­cată, neîngăduind ca rămăşiţele pământeşti ale soţului ei să fie folosite în slujba vreunei cauze anume, şi tot astfel a reacţionat la telegrama oficială de condolean­ţe din partea Preşedintelui Republicii, care hotărâse ca trupul neînsu­fleţit să fie expus pe catafalc în salonul de ceremonii al guvernului provincial. Cu acelaşi calm s a împotrivit rugăminţii personale a arhiepiscopului de a depune si­criul la catedrală, acceptând să l lase acolo numai în tim­pul serviciului divin ce urma să fie oficiat în memoria defunctului. Chiar şi în faţa insistenţelor fiului ei, năucit de atâtea solicitări venite din cele mai diverse părţi, Fer­mina Daza şi a păstrat neş­tir­bită credinţa, atât de răspândită în popor, că morţii nu aparţin nimănui altcui­va decât familiei, drept care răposatul avea să fie privegheat acasă, cu cafea şi go­goşi, după datină, fiecare fiind liber să l plângă aşa cum credea el de cuviinţă. Nici vorbă de priveghiul tradiţional de pomenire, care ţinea nouă seri la rând: uşi­le s au închis după înmormântare şi nu s au mai deschis decât pentru prietenii foarte apropiaţi.

Casa a rămas sub stăpânirea morţii. Toate obiectele de valoare au fost as­cun­se vederii, iar pe pereţii dezgoliţi se mai puteau zări, ici colo, urmele tablouri­lor date jos. Scaunele din casă şi cele împrumutate de la vecini se înşi­ruiau pe lângă ziduri din salon până în dormitoare, spaţiile goale păreau imense, iar gla­surile căpătau rezonanţe spectrale, căci toate mobilele voluminoase fuseseră scoa­se afară, doar pianul de concert veghea în colţul lui dintot­deauna, acoperit cu un cearşaf alb. În mijlocul bibliotecii, întins pe biroul tatălui său, zăcea cel care fusese Juvenal Urbino de la Calle, cu spaima de pe urmă întipărită pe chip, cu mantia neagră şi spada de război a cavalerilor Sfântului Mormânt. La căpătâ­iul lui, îmbrăcată în mare doliu, cutremurată de durere, dar păstrându şi cumpă­tul, Fermina Daza a primit condoleanţele fără dramatism, fără să se mişte aproa­pe, până a doua zi, la ceasurile unsprezece di­mineaţa, când şi a petrecut soţul până la portic şi şi a luat rămas bun de la el fluturând o batistă.

Nu i a fost deloc uşor să şi recapete acea stăpânire de sine din clipa în care a auzit o ţipând pe Digna Pardo în curte şi l a găsit pe bătrânul vieţii ei agoni­zând în noroi. A crezut pentru o clipă că nu era totul pierdut, fiindcă avea ochii deschişi, iar în pupile îi juca un licăr de lumină pe care nu i l mai văzuse nicioda­tă până atunci. S a rugat lui Dumnezeu să i l mai lase măcar o clipă, ca să i poa­tă spune cât de mult îl iubise, dincolo de îndoielile care i încercaseră pe amândoi, şi a simţit nevoia de nestăvilit de a lua viaţa de la capăt alături de el, ca să şi poa­tă mărturisi tot ceea ce rămăsese nerostit şi să înfăptuiască din nou, aşa cum se cuvenea, tot ceea ce le ieşise prost în trecut. A trebuit însă să se plece în faţa intransigenţei morţii. Dure­rea i s a topit, făcând loc unei furii oarbe împotriva lumii întregi şi chiar împotriva propriei sale persoane, ceea ce i a redat stăpânirea de sine şi curajul de care avea nevoie pen­tru a şi putea înfrunta de una singură singurătatea. De atunci n a mai avut nici o clipă de linişte, dar s a ferit de orice gest ce putea fi interpretat ca o manifestare exage­rată a durerii. Singurul moment de oarecare patetism, de altfel involuntar, s a petrecut în seara de duminică, la ora unsprezece, când a fost adus sicriul episcopal, încă miro­sind a grund de va­por, cu mânere de aramă şi căptuşii cu mătase matlasată. Doctorul Urbino Daza a hotărât să fie închis numaidecât, căci aerul greu din casă, amestecai cu mirosul răspândit de atâtea flori în căldura înăbuşitoare, devenise de nerespirat, iar el a­vea impresia că desluşise primele umbre vineţii pe gâtul tatălui său. O voce dis­tra­tă răsună în tăcerea din jur: „La vârsta asta începi să pu­trezeşti de viu." Îna­inte ca sicriul să fie acoperit, Fermina Daza şi a scos verigheta şi i a pus o în de­get răposatului ei soţ, apoi şi a lăsat mâna peste a lui, aşa cum făcea de câte ori îl surprindea divagând de faţă cu alţii, şi i a spus:

— O să ne revedem foarte curând.

Pierdut undeva, în mulţimea atâtor notabilităţi, Flo­rentino Ariza a simţit un fier roşu în inimă. Fermina Daza nu l remarcase în învălmăşeala primelor condo­leanţe, deşi nimeni nu avea să se dovedească mai săritor şi mai util în si­tuaţiile neprevăzute din noaptea aceea. El a fost cel care a pus capăt harababurii din bu­cătărie, astfel încât pe plitele unde se îngrămădeau de a valma tot felul de oale să poată fi pregătită cafea suficientă pentru cei veniţi la priveghi. Tot el a făcut rost de alte scaune când cele din vecini n au mai fost de ajuns şi a pus să fie scoase în curte coroanele care nu mai aveau loc înăuntru. A avut grijă să nu lip­sească nici coniacul pentru invitaţii doctorului Lácides Olivella, care, aflând trista veste când nunta de argint era în toi, se grăbiseră să continue bairamul aşezaţi roată sub mango. A fost singurul care a reacţionat la timp când pa­pagalul fugar şi a făcut apariţia la miezul nopţii în sufra­gerie, cu capul înălţat şi aripile întinse, ca într un legământ de penitenţă, stârnind un fior de groază printre cei prezenţi. Flo­rentino Ariza l a înşfăcat de gât, fără a i mai lăsa răgaz să şi turuie lozincile nesăbuite, l a băgat în colivia acoperită cu o pânză şi l a dus în grajd. Aşa a pro­cedat de fiecare dată, cu atâta discreţie şi eficacitate, încât nimănui nu i a trecut prin cap să l acuze că se amesteca în treburile altora, socotind cu toţii că, dimpo­trivă, un astfel de ajutor era de nepreţuit la ceasul de restrişte prin care treceau ai casei.

Era întocmai aşa cum îl arăta înfăţişarea: un bătrânel îndatoritor şi sobru. Uscăţiv şi osos, încă drept pentru anii lui, avea o faţă smeadă şi spână, privirea scrutătoare în spatele ochelarilor cu ramă de metal alb şi o mustaţă cu vârfurile pomădate, romantică, dar cam desuetă pentru acele timpuri. Rarele şuviţe de păr ce i mai creşteau pe tâmple şi le pieptăna în sus, lipindu le cu briantină pe creş­tetul lucios, singura soluţie pe care o mai avea la îndemână pentru a şi ascunde calviţia absolută. Gentileţea lui înnăscută şi gesturile molatece te cucereau pe loc, deşi unii le socoteau cam suspecte la un burlac convins ca el. Irosise mulţi bani, multă ingeniozitate şi multă voinţă ca să şi ascundă cei şaptezeci şi şase de ani împliniţi în luna martie a aceluiaşi an, iar în singurătatea sufletului nutrea convingerea că iubise în tăcere mult mai mult decât o făcuse cineva pe lumea asta.

În seara morţii doctorului Urbino era îmbrăcat aşa cum îl surprinsese vestea şi cum umbla mereu, în pofida căldurilor infernale din iunie: în costum de stofă de cu­loare închisă, cu jiletcă, o lavalieră de mătase la gulerul de celuloid, o pălă­rie de fetru şi o umbrelă de atlaz negru, care ţinea loc şi de baston. Dar când afa­ră a început să se lumineze de ziuă, a dispărut de la priveghi şi s a întors după două ore, fercheş şi proaspăt ca primele raze de soare, bărbierit şi mirosind a lo­ţiuni de toaletă. Îşi pusese o redingotă de stofă neagră, cum se mai purtau doar la înmormântări şi la slujbele din Săptămâna Patimilor, un guler înalt cu colţurile răsfrânte, lavaliera de artist în chip de cravată şi o pălărie melon. Îşi luase şi um­brela, de data aceasta nu doar din obişnuinţă, ci pentru că era sigur că o să plo­uă înainte de prânz, convingere pe care i a împărtăşit o şi doctorului Urbino Da­za, sfătuindu l să grăbească înmormântarea. Au încercat, e drept, pentru că Flo­rentino Ariza aparţinea unei familii de armatori, fiind el însuşi preşedintele Com­paniei Fluviale a Caraibilor, ceea ce presupunea că se pricepea la prognoze mete­o­rolo­gice. Le a fost însă cu neputinţă să prevină la timp auto­rităţile civile şi mili­tare, organizaţiile publice şi particulare, fanfara militară şi cea de la Belle Arte, şcolile şi congregaţiile religioase, care fuseseră anunţate pentru ora unsprezece, aşa încât înmormântarea, prevăzută a fi un adevărat eveniment istoric, s a sfârşit într o debandadă to­tală. Puţini s au mai încumetat să înoate prin noroaie până la cavoul familiei, adăpostit sub un arbore bătrân de ceiba, de pe vremea stăpânirii spaniole, ale cărui ramuri se întindeau dincolo de zidul cimitirului. La umbra a­ce­luiaşi copac, dar în parcela exterioară, destinată sinucigaşilor, refugiaţii din regiunea Caraibilor îl înmormântaseră în ajun pe Jeremiah de Saint Amour, cu câinele alături, conform ultimei sale dorinţe.

Florentino Ariza s a numărat printre puţinii care au rezistat până la capăt. Când, ud leoarcă, a ajuns acasă, a fost cuprins de spaimă la gândul că ar putea face o pneu­monie după atâţia ani de îngrijiri minuţioase şi precauţii excesive. A cerut să i se pregătească o limonadă fierbinte, cu un strop de coniac în ea, pe ca­re a băut o în pat, a înghiţit două tablete de fenaspirină şi a transpirat din bel­şug, înfofolit într o pătură de lână, până ce şi a regăsit temperatura plăcută a cor­pului. Când s a întors la priveghi, se simţea plin de vigoare. Fermina Daza lu­ase din nou frâiele gospodăriei în mână, casa era măturată şi pregătită să pri­mească oaspeţi, iar pe altarul improvizat în biblio­tecă, se afla un portret pictat în pastel al soţului mort, cu o banderolă neagră prinsă pe ramă. La ora opt, se strân­sese tot atâta lume ca şi în seara precedentă, iar căldura era la fel de înăbu­şi­toare, dar după ce s au rostit rugăciunile rozariului, cineva le a sugerat discret celor a­flaţi de faţă să se retragă mai devreme, pentru ca văduva să se poată odih­ni, în sfârşit, după nenorocirea din după a­miaza zilei de duminică.

Fermina Daza şi a luat rămas bun de la cei mai mulţi stând în picioare lângă altar, doar la sfârşit şi a însoţit câţiva prieteni buni până la ieşire, ca să închidă uşa cu mână ei, aşa cum avea obiceiul. Tocmai se pregătea s o facă şi de data a­ceasta, cu ultimele puteri, când l a zărit în mijlocul salonului pustiu pe Florenti­no Ariza, îmbrăcat în doliu. S a bucurat, pentru că trecuseră mulţi ani de când îl alungase pentru totdeauna din viaţa ei şi pentru prima oară îi apărea în altă lu­mi­nă, parcă purificat de uitare. Însă înainte de a i putea mulţumi pentru vizită, el îşi puse pălăria în dreptul inimii şi, înfrigurat, dar plin de demni­tate, sparse buba al cărei venin îi hrănise întreaga exis­tenţă.

— Fermina, îi spuse, am aşteptat prilejul acesta mai bine de o jumătate de veac, ca să ţi pot jura din nou fideli­tate eternă şi iubire de a pururi vie.

Fermina Daza şi ar fi putut închipui că bărbatul din faţa ei se smintise de a binelea, de n ar fi avut motive sufi­ciente să creadă că, în clipa aceea, prin gura lui Florenti­no Ariza vorbea însuşi Sfântul Duh. Era gata să l blesteme pentru că îi pângărea casa când trupul neînsufleţit al soţu­lui ei nici nu se răcise bine în groapă, dar a oprit o demni­tatea mâniei. „Pleacă, i a spus. Şi să nu te mai arăţi în faţa mea câţi ani o să ţi mai rămână de trăit." Apoi, deschizând din nou uşa pe care tocmai se pregătea s o închidă, adăugă: