Dragostea in vremea holerei

— Dacă aş muri în clipa asta, i a spus, nici n o să ţi mai poţi aminti de mine când o să ai vârsta mea de acum.

A spus o fără vreun motiv anume, iar îngerul morţii a fâlfâit pentru o clipă în penumbra răcoroasă a încăperii şi a zburat din nou pe fereastră, lăsând în urma lui o trâmbă de fulgi, pe care însă copilul nu i a zărit. Trecuseră peste douăzeci de ani de atunci, iar doctorul Juvenal Urbino ur­ma să împlinească foarte curând vârsta tatălui său din acea după amiază. Ştia că i semăna întru totul, iar la această convingere se adăugase acum senzaţia înspăimântătoare că era, ca şi el, muritor.

Interesul lui pentru holeră deveni foarte curând o ade­vărată obsesie. Nu ştia prea multe despre această boală, doar atât cât se putea învăţa la câte un curs marginal, şi i se părea de necrezut faptul că, doar cu treizeci de ani în urmă, ucisese în Franţa şi chiar la Paris, peste o sută pa­truzeci de mii de oameni. După moartea tatălui său însă, a învăţat, ca un fel de penitenţă pentru a şi linişti conştiinţa, tot ce se putea învăţa despre diversele forme de holeră, fiind elevul celui mai renumit epidemiolog al vremii şi creator al cordoanelor sanitare, profesorul Adrien Proust, tatăl marelui romancier. Astfel încât atunci când, întorcându se în ţinuturile natale, a simţit încă din largul mării, duhoarea ce răzbătea dinspre piaţă şi a văzut şobolanii colcăind prin şanţuri, iar copiii tăvălindu se goi în băltoacele de pe străzi, nu numai că a înţeles cum de s a întâmplat nenorocirea, dar a fost sigur că se putea repeta oricând.

N a trecut prea mult timp. Nici nu se împlinise un an, când elevii lui de la Spitalul Filantropiei l au rugat să i ajute în stabilirea diagnosticului unui amărât de pribeag, internat acolo din milă, care prezenta o ciudată coloraţie albăstruie a pielii. Doctorului Juvenal Urbino i a fost de ajuns să l vadă din prag ca să recunoască duşmanul. Au avut noroc însă. Sosit cu trei zile în urmă la bordul unei goelete din Curaçao, bolnavul ajunsese la camera de gardă a spitalu­lui pe propriile picioare şi, după toate probabilităţile, nu molipsise pe nimeni. Doctorul şi a prevenit, pentru orice eventualitate, colegii, a convins autorităţile să dea alarma în porturile vecine, ca să fie localizată şi pusă în carantină goeleta contaminată, şi a potolit zelul comandantului fortăreţei, care voia să decreteze legea marţială şi să aplice imediat terapia bubuiturilor de tun din sfert în sfert de ceas.

— Păstraţi praful de puşcă pentru ziua când o să vină liberalii, i a spus amuzat. Nu mai suntem în evul mediu.

Bolnavul a murit după patru zile, sufocat de o vomă albă şi grunjoasă, dar în cursul săptămânilor următoare, n a mai fost depistat nici un alt caz, deşi starea de alertă s a menţinut în continuare. Nu mult după aceea, Jurnalul Co­merţului a publicat ştirea că doi copii din zone diferite ale oraşului muriseră de holeră. S a constatat că unul din ei avusese dizenterie, dar celălalt, o fetiţă de cinci ani, părea să fi fost, într adevăr, victima holerei. Părinţii şi cei trei fraţi ai ei au fost izolaţi şi puşi în carantină, iar cartierul a fost ţinut sub strictă supraveghere medicală. Unul din co­pii s a îmbolnăvit de holeră, dar s a însănătoşit foarte repede, iar când pericolul a trecut, familia a revenit acasă. Au mai fost înregistrate alte unsprezece cazuri în decurs de trei luni, iar într a cincea a avut loc o recrudescenţă a­larmantă a bolii, dar la sfârşitul anului s a considerat că pericolul unei epidemii fusese înlăturat. Nimeni nu s a mai îndoit că minunea se datora mai degrabă măsurilor riguroase ale doctorului Juvenal Urbino decât nenumăra­telor rugăciuni ale tuturor. De atunci şi până târziu, în se­colul nostru, holera a fost endemică nu numai în oraş, ci aproape pe tot litoralul Mării Caraibilor şi în bazinul flu­viului Magdalena, dar n a mai izbucnit ca epidemie. Peri­colul a făcut ca avertismentele doctorului Juvenal Urbino să fie privite cu mai multă seriozitate de către autorităţi. A fost introdus un curs obligatoriu de holeră şi febră galbenă la Şcoala de Medicină, dar mai ales, s a convenit asupra necesităţii urgente de a reface canalizarea şi de a construi o nouă piaţă, cât mai departe de groapa de gunoi. Doctorul Juvenal Urbino însă nu s a mai preocupat să şi reclame victoria, dar nici să persevereze în misiunile sale sociale nu s a mai simţit în stare, pentru că exact atunci, derutat şi cu o aripă frântă, luase hotărârea să şi schimbe viaţa şi să uite de orice altceva în schimbul iubirii Ferminei Daza. Într adevăr, totul a pornit de la un diagnostic greşit. Convins că a desluşit simptomele premonitorii ale holerei la o pacientă de optsprezece ani, un prieten, medic ca şi el, l a rugat pe doctorul Juvenal Urbino să treacă pe la ea pe acasă şi s o consulte. S a dus chiar în aceeaşi după a­miază, îngrijorat de posibilitatea ca molima să fi pătruns în sanctuarul oraşului vechi, căci toate cazurile de până atunci fuseseră depistate în mahalalele mărginaşe şi aproape toate în rândul populaţiei de culoare. A dat peste alte surprize mai puţin neplăcute. Pe dinafară, casa adăpostită la umbra migdalilor din părculeţul Evangheliilor părea la fel de părăginită ca şi celelalte din cartierul colo­nial, dar înăuntru domnea o lumină buimacă şi o fru­museţe ca dintr o altă vârstă a lumii. Vestibulul lung dădea direct într o curte interioară pătrată, aidoma celor din Sevilla, proaspăt văruită, cu portocali înfloriţi şi par­doseala din cahle azulejos, ca şi pereţii. Stăruia în aer un susur nevăzut ca de izvor, de streşini erau agăţate ghivece cu muşcate, iar sub arcade atârnau colivii cu păsări ciu­date. Cele mai ciudate dintre toate, într o colivie foarte mare, erau trei corbi care, când fâlfâiau din aripi, umpleau curtea cu un parfum echivoc. Undeva, în casă, câţiva câini legaţi au început să latre înnebuniţi de mirosul străinului, dar ţipătul unei femei i a făcut să amuţească pe loc, în timp ce o droaie de pisici au sărit de peste tot şi s au as­cuns printre flori, speriate de autoritatea glasului. Atunci s a aşternut o tăcere atât de diafană încât dincolo de larma păsărilor şi de silabele apei pe piatră, se putea desluşi răsuflarea zbuciumată a mării.

Înfiorat de certitudinea prezenţei fizice a lui Dumne­zeu, doctorul Juvenal Urbino şi a spus că într o casă ca aceea molima nu putea pătrunde. A urmat o pe Gala Pla­cidia prin galeria boltită, a trecut prin dreptul ferestrei ca­merei de cusut unde Florentino Ariza o văzuse prima oară pe Fermina Daza, când curtea era încă în ruine, a ur­cat la etaj pe scara placată cu marmură nouă şi a aşteptat să fie anunţat înainte de a intra în dormitorul bolnavei. Dar Gala Placidia s a întors aducând un mesaj:

— Domnişoara zice că nu puteţi intra acuma, fiindcă taică său nu e acasă.

Când s a întors la cinci, aşa cum îl sfătuise servitoarea, Lorenzo Daza în persoană i a deschis uşa şi l a condus până la dormitorul fiicei, după care s a aşezat într un un­gher întunecos, cu braţele încrucişate, făcând eforturi za­darnice să şi stăpânească respiraţia şuierătoare în timpul consultului. Era greu de spus cine părea mai stânjenit, doctorul cu tuşeul lui pudic sau bolnava cu sfiiciunea i fe­ciorelnică, în cămaşa de noapte din mătase. Nici unul însă n a privit în ochii celuilalt, el punând întrebările cu o voce impersonală, iar ea răspunzând cu glas sugrumat, preocu­paţi amândoi mai degrabă de prezenţa bărbatului aşezat în penumbră. La sfârşit, doctorul Juvenal Urbino a rugat o să se aşeze pe marginea patului şi, cu o neasemuită deli­cateţe, i a desfăcut cămaşa de noapte până la brâu: sânii neprihăniţi şi semeţi, cu sfârcuri de copil, au fulgerat o clipă în umbra iatacului, mai înainte ca ea să şi i ascundă în grabă cu mâinile încrucişate. Medicul n a luat o în seamă, i a dat la o parte braţele, fără s o privească, şi a ascultat o cu urechea lipită de piept, iar apoi de spate.

Doctorul Juvenal Urbino povestea că n a simţit nici o emoţie când a cunoscut o pe femeia alături de care avea să trăiască până în ziua morţii. Îşi amintea cămaşa de noapte bleu, cu dantelă pe margini, ochii înfriguraţi, părul lung, răsfirat pe umeri, dar era prea îngrijorat de posibilitatea izbucnirii epidemiei în sectorul colonial al oraşului ca să mai remarce şi altceva la acea adolescentă florală în afară de eventualele semne ale contagiunii. Ea a fost mai expli­cită: tânărul medic despre care auzise vorbindu se atâta în legătură cu holera i se păruse un pedant incapabil să iu­bească pe altcineva decât pe sine însuşi. Diagnosticul a fost o infecţie intestinală de origine alimentară, care a cedat după numai trei zile de tratament cu leacuri băbeşti. Bucuros că fata lui nu avea holeră, Lorenzo Daza l a condus pe doctorul Juvenal Urbino până la scara trăsurii, i a plătit un peso de aur pentru vizită, onorariu care i s a părut exagerat chiar şi pentru un medic al bogătaşilor, dar şi a luat rămas bun de la el cu dovezi nemăsurate de recu­noştinţă. Impresionat de un nume atât de răsunător, nu numai că nu şi ascundea admiraţia, dar ar fi făcut orice ca să l poată întâlni din nou, în împrejurări mai puţin proto­colare.

Lucrurile ar fi trebuit să se încheie aici. Dar marţea următoare, doctorul Juvenal Urbino a revenit pe ne­anunţate şi fără să fie solicitat, la trei după amiază, oră cu totul nepotrivită. Fermina Daza se afla în camera de cu­sut, la lecţia de pictură în ulei, împreună cu două prie­tene, când el a apărut la fereastră, în redingota albă, impecabilă cu jobenul lui alb, şi i a făcut semn să se apro­pie. Ea şi a lăsat pe scaun tabloul la care tocmai lucra şi s a îndreptat spre fereastră pe vârful picioarelor, cu fusta plină de volane ridicată până la glezne, ca să n o târască pe jos. Purta o diademă cu un fel de pandantiv pe frunte, în a cărui piatră strălucitoare se răsfrângea culoarea rece, ne­prietenoasă a ochilor, şi întreaga ei făptură răspândea în jur un aer de prospeţime. Medicul a rămas intrigat de fap­tul că. pentru o lecţie obişnuită de pictură, se îmbrăcase ca pentru o petrecere. I a luat pulsul prin fereastra des­chisă, a pus o să scoată limba, i a examinat gâtul cu o spa­tulă din aluminiu, i a privit pe dinăuntru pleoapa inferioară, schiţând de fiecare dată un gest satisfăcut. Se purta mai degajat decât la vizita precedentă, dar ea se simţea mai stingherită, pentru că nu înţelegea motivul acelui consult neaşteptat, după ce el însuşi îi asigurase că nu va mai reveni decât dacá va fi chemat pentru ceva ne­prevăzut. Mai mult chiar: nu mai voia să l vadă în viaţa ei. După ce şi a terminat consultul, doctorul băgă spatula în trusa burduşită cu instrumente şi flacoane de medica­mente, pe care o închise cu un zgomot sec, şi spuse:

— Arătaţi ca o roză abia înflorită.

— Mulţumesc.

— Să i mulţumim Domnului. Şi continuă, citându l greşit pe Sfântul Toma: Să nu uităm că, de oriunde ar veni, tot binele pogoară de la Sfântul Duh. Vă place muzica ?

I a pus cu totul întâmplător întrebarea, însoţind o cu un zâmbet fermecător, dar n a primit răspunsul aşteptat:

— Ce rost are întrebarea asta ? întrebă ea, la rândul ei.

— Muzica e foarte importantă pentru sănătate.

Credea cu adevărat acest lucru, iar ea avea să afle foarte curând şi pentru tot restul vieţii că muzica era su­biectul pe care îl folosea aproape ca pe o formulă magică atunci când dorea să lege cu cineva o prietenie, dar în acel moment, a avut impresia că îşi bătea joc de ea. Pe deasu­pra, cele două prietene, care până atunci se prefăcuseră că pictează, în timp ce ei stăteau de vorbă, chiţăiră ca nişte guzgani, acoperindu şi faţa cu tablourile la care lucrau, şi asta a înfuriat o de a binelea pe Fermina Daza. Fierbând de mânie, trânti fereastra cu un zgomot sec. Doctorul rămase o clipă descumpănit în faţa ferestrei, apoi încercă să găsească ieşirea, dar greşi drumul şi, în tulburarea lui, se lovi de colivia corbilor parfumaţi. Păsările scoaseră un ţipăt sordid, bătând din aripi, iar hainele doctorului răma­seră impregnate cu un parfum de femeie. Vocea tunătoare a lui Lorenzo Daza îl ţintui locului.

— Domnule doctor, vă rog să mă aşteptaţi puţin.

Văzuse toată scena de la etaj şi cobora scările încheindu se la cămaşă, buhăit şi vânăt la faţă, cu perciunii zbur­liţi de un vis urât ce i tulburase siesta. Doctorul încercă să şi ascundă stânjeneala.

— I am spus fiicei dumneavoastră că arată ca un tran­dafir.

— Aşa e, spuse Lorenzo Daza, dar cu prea mulţi spini.

Trecu pe lângă doctorul Urbino fără să l salute. Împinse cele două canaturi ale ferestrei de la odaia de cu­sut şi i porunci fiicei cu un răcnet sălbatic:

— Vino să i ceri scuze domnului doctor.

Doctorul încercă să intervină împăciuitor, dar Lorenzo Daza nici nu l băgă în seamă. Insistă: „Hai mai repede." Ea îşi privi prietenele, cerşindu le parcă înţelegere, şi răspunse că nu avea de ce să se scuze, pentru că nu făcuse altceva decât să închidă fereastra, ca să nu mai intre soa­rele. Doctorul Urbino se declară mulţumit cu explicaţiile ei, dar Lorenzo Daza stăruia să i fie respectat ordinul. Atunci Fermina Daza se întoarse la fereastră palidă de furie şi, ridicându şi fusta cu vârful degetelor, îi făcu docto­rului o reverenţă teatrală:

— Vă rog să primiţi scuzele mele cele mai umile, sti­mate domn, spuse.

Doctorul Juvenal Urbino o imită amuzat, schiţând cu jobenul un gest graţios de muşchetar, dar nu primi drept răspuns surâsul binevoitor la care se aştepta. Lorenzo Daza îl invită apoi în birou, oferindu i o cafea drept reparaţie a ofensei aduse, iar el acceptă bucuros, ca să risipească orice bănuială că mai păstra în suflet vreo urmă de resen­timent.

De fapt, doctorul Urbino nu era obişnuit să bea decât o singură ceaşcă de cafea pe zi, şi numai pe stomacul gol. Nici alcool nu avea obicei să bea, doar un pahar de vin la ocazii solemne, dar de data aceasta, nu numai că a băut cafeaua oferită de Lorenzo Daza, dar a acceptat şi un pa­har de rachiu de anason. Apoi, a acceptat încă un rând de cafea şi de rachiu, şi după aceea altul, deşi mai avea de consultat câţiva bolnavi. La început, a ascultat cu atenţie scuzele prezentate de Lorenzo Daza în numele fiicei sale, pe care a descris o ca pe o fată inteligentă şi serioasă, vrednică de un adevărat prinţ, de aici sau de aiurea, dar al cărei unic defect, după cum a ţinut să sublinieze, era firea ei îndărătnică de catâr. După al doilea pahar însă, a avut impresia că desluşeşte vocea Ferminei Daza în fundul curţii şi imaginaţia i a fugit pe urmele ei, prin întunericul care tocmai se lăsase asupra casei, însoţind o în timp ce aprindea luminile în coridor, stropea prin dormitoare cu pompa de insecticid, lua capacul de pe oala care fierbea pe foc şi se uita să vadă dacă e gata supa pentru seara aceea, când ea şi tatăl ei, singuri la masă, vor mânca fără să şi ridice ochii din farfurie, fără să soarbă din lingură, ca să nu destrame vraja supărării, până când, într un târziu, el o să se dea bătut şi o să i ceară iertare pentru severitatea cu care se purtase mai înainte.

Doctorul Urbino cunoştea destul de bine femeile ca să şi dea seama că Fermina Daza nu se va mai arăta prin birou atâta timp cât el va rămâne acolo, şi totuşi, nu se îndura să plece, simţind că, după afrontul din seara aceea, orgoliul său rănit nu i va mai da pace. Lorenzo Daza, ameţit de băutură, nu părea să ia în seamă lipsa lui de atenţie, era fericit că putea flecări în voie. Vorbea ca o moară stricată, molfăia între buze trabucul stins, tuşind tare, hârâind ca să şi dreagă glasul, foindu se ca să şi găsească locul în fotoliul giratoriu ale cărui arcuri chelălăiau ca un animal în călduri. Băuse de trei ori mai mult decât invitatul său şi nu s a oprit decât atunci când, dându şi seama că nu se mai vedeau unul pe altul prin întuneric, s a ridicat să aprindă lampa. Când doctorul Ju­venal Urbino l a privit în noua lumină, a văzut că avea un ochi zbanghiu, ca de peşte mort, iar vorbele care i ieşeau din gură nu se potriveau deloc cu mişcările buzelor şi se gândi că avea halucinaţii din cauza abuzului de alcool. Atunci s a ridicat cu senzaţia fascinantă că se afla în trupul unui străin care continua să stea pe locul lui şi a trebuit să facă un mare efort ca să nu şi piardă minţile.

Trecuse de ora şapte când a ieşit din birou precedat de Lorenzo Daza. Era o noapte cu lună plină. Curtea ideali­zată de rachiul de anason plutea pe fundul unui acvariu, iar coliviile acoperite cu pânze păreau nişte fantome aţipite în mireasma învăluitoare a portocalilor abia înflo­riţi. Fereastra de la camera de cusut era deschisă, pe masă veghea o lampă aprinsă, iar tablourile neterminate erau aşezate pe şevalete ca într o expoziţie. „Unde eşti de nu apari nicăieri", spuse doctorul Urbino trecând mai de­parte, dar Fermina Daza nu l a auzit, nu l putea auzi, pentru că ea plângea de ciudă, trântită cu faţa în jos pe pat, aşteptându şi tatăl, ca să şi poată lua revanşa pentru umi­linţa din acea zi. Doctorul încă mai spera s o poată vedea înainte de plecare, dar Lorenzo Daza n a pomenit nimic despre aşa ceva. I se făcuse dor de pulsul ei, de limba ei de pisică, de amigdalele ei gingaşe, deşi ştia că ea n o să mai vrea să l vadă în veci si nici n o să i mai îngăduie s o caute. Când Lorenzo Daza pătrunse în vestibul, corbii treji sub cearşafuri sloboziră un ţipăt funebru. „O să ţi scoată ochii", rosti doctorul cu glas tare, gândindu se la ea, şi Lorenzo Daza se întoarse să l întrebe ce a spus.

— N am vorbit eu, răspunse el. A fost rachiul de anason.

Lorenzo Daza l a condus până la trăsură, insistând să primească alt peso de aur pentru a doua vizită, dar el n a acceptat. I a dat vizitiului adresele exacte ale celor doi bolnavi pe care îi mai avea de consultat şi s a urcat în trăsură singur, fără să fie ajutat. Dar când trăsura a înce­put să se hurducăie pe caldarâm, a simţit că i se face rău şi i a cerut vizitiului să întoarcă. Când s a privit în oglindă, a văzut că până şi imaginea lui se gândea tot la Fermina Daza. A ridicat din umeri. Într un târziu, a scos un râgâit nisipos, şi a lăsat capul în piept şi a adormit, iar în somn, a înce­put să audă clopotele trăgând a mort. Le a auzit mai întâi pe cele de la catedrală, urmate, rând pe rând, de toate cele­lalte, chiar şi de hârburile hodorogite de la Sfântul Julián Ospitalierul.

— Ei drăcia dracului, mormăi el în somn, au murit morţii.

Mama şi surorile lui tocmai îşi luau cafeaua cu lapte şi nelipsitele gogoşi la masa mare din sufragerie, când l au zărit în prag, cu chipul răvăşit şi întreaga făptură dezono­rată de parfumul de cocote al corbilor. Clopotul cel mare al catedralei din preajmă răsună în aerul neclintit al casei. Maică sa îl întrebă îngrijorată unde dispăruse, fiindcă îl căutaseră peste tot ca să se ducă la căpătâiul generalului Ignacio María, ultimul nepot al Marchizului de Jaraíz de la Vera, doborât în acea după amiază de o congestie cere­brală: pentru el trăgeau clopotele. Doctorul Juvenal Urbino o ascultă fără s o audă, ţinându se strâns de tocul uşii, apoi se răsuci pe călcâie, cu intenţia să ajungă în dormitor, dar se prăbuşi pe brânci, într o explozie de vomă de anason înstelat.

— Sfântă Fecioară, ţipă maică sa. Trebuie că s a întâmplat ceva cu totul neobişnuit de ai venit acasă în halul ăsta.

Şi totuşi, lucrul cel mai neobişnuit nu se întâmplase încă. Profitând de prezenţa renumitului pianist Romeo Lussich, care a interpretat un ciclu de sonate de Mozart îndată ce oraşul şi a mai revenit după doliul pricinuit de moartea generalului Ignacio María, doctorul Juvenal Ur­bino a pus să fie urcat pianul de la Şcoala de Muzică într o teleagă trasă de doi catâri şi i a oferit Ferminei Daza o se­renadă care a făcut mare vâlvă. Ea s a trezit încă de la pri­mele măsuri şi n a avut nevoie să se uite prin perdelele de dantelă de la balcon ca să ştie cine era promotorul acelui omagiu insolit. A regretat doar că i lipsea curajul altor codane furioase, care îşi goliseră oala de noapte în capul pretendentului nedorit. Lorenzo Daza, în schimb, s a îmbrăcat în grabă, iar când serenada a luat sfârşit, i a invi­tat în salon pe doctorul Juvenal Urbino şi pe pianist, care veniseră direct de la concert, îmbrăcaţi în ţinută de seară, şi le a mulţumit pentru serenadă oferindu le un pahar de coniac bun.

Fermina Daza a înţeles foarte curând că tatăl ei încer­ca să i înmoaie inima şi s o facă să şi schimbe gândurile. A doua zi după serenadă, îi spusese ca din întâmplare: „Ia gândeşte te ce ar simţi maică ta dacă ar şti că un Urbino de la Calle îţi face curte." Ea i a răspuns scurt: „S ar răsu­ci în groapă." Prietenele care pictau cu ea i au povestit că Lorenzo Daza fusese invitat să ia masa la Clubul Social de doctorul Juvenal Urbino, care, în urma acestui gest ne­chibzuit, primise un sever avertisment pentru încălcarea regulamentului. Şi tot atunci a mai aflat că tatăl ei solici­tase în repetate rânduri să fie primit în Clubul Social, dar de fiecare dată fusese respins cu atât de multe bile negre, încât, pentru altcineva, o nouă încercare ar fi părut cu ne­putinţă. Lorenzo Daza însă, care avea stomac de bun bău­tor, înghiţea afronturile fără să i pese, neştiind ce să mai inventeze ca să l poată întâlni pe Juvenal Urbino ca din întâmplare, fără să şi dea seama că, la rândul său, însuşi Juvenal Urbino făcea pe dracu n patru ca să se lase întâlnit. Îşi petreceau câteodată ore în şir în birou, stând de vorbă, iar casa rămânea parcă suspendată în afara timpu­lui, pentru că Fermina Daza n ar fi îngăduit ca lucrurile să şi urmeze cursul lor firesc atâta vreme cât el se afla acolo. Uneori, făceau câte o escală la Cafeneaua Parohiei. Acolo i a dat Lorenzo Daza primele lecţii de şah lui Juvenal Urbino, iar acesta s a dovedit un elev atât de silitor, încât şahul a devenit pentru el o adevărată obsesie, care l a urmărit până în ziua morţii.

Într o seară, la scurt timp după serenada de piano solo, Lorenzo Daza a găsit în vestibulul casei un plic sigilat, cu monograma J.U.C. imprimată în ceară roşie, adresat fiicei sale. L a strecurat pe sub uşă când a trecut prin dreptul dormitorului Ferminei, iar ea n a putut înţelege cum de ajunsese acolo, fiindcă i se părea de neconceput ca tatăl ei să se fi schimbat într atâta încât să i aducă o scrisoare de la un pretendent. Neştiind ce să facă, a lăsat plicul pe nop­tieră, unde a rămas nedeschis mai multe zile, până într o după amiază ploioasă, când a visat că Juvenal Urbino venise din nou, aducându i în dar spatula cu care îi exami­nase gâtul. Spatula nu era din aluminiu, ci dintr un metal apetisant pe care ea îl mai savurase şi în alte vise, astfel că a rupt o în două bucăţi inegale şi i a dat o lui pe cea mai mică.

Când s a trezit, a deschis plicul. Era o scrisoare scurtă şi politicoasă, cuprinzând o singură rugăminte: să i per­mită să i ceară tatălui ei permisiunea de a o vizita. A im­presionat o sobrietatea şi seriozitatea lui, iar înverşunarea cultivată cu atâta dragoste timp de atâtea zile i s a spulbe­rat dintr o dată. A băgat scrisoarea într o casetă şi s a gândit s o ascundă pe fundul cufărului, dar şi a adus aminte că tot acolo păstrase scrisorile parfumate de la Florentino Ariza şi, cuprinsă de un val de ruşine, a scos o ca s o pună într altă parte. I s a părut mai înţelept să considere că nici n o primise, aşa că a ars o la flacăra lămpii, privind în tot acest răstimp cum se umflau picătu­rile de ceară şi plesneau de căldură. Suspină: „Bietul de el." Brusc, dându şi seama că era a doua oară, într un an şi ceva, când rostea aceste cuvinte, gândul îi zbură la Florentino Ariza şi rămase uimită cât de străin i se părea bietul de el.

În octombrie, când ploile erau pe sfârşite, au mai sosit încă trei scrisori, cea dintâi, însoţită şi de o cutiuţă cu pas­tile de violete de la abaţia din Flavigny. Două din ele fuse­seră aduse la poarta casei chiar de vizitiul doctorului Juvenal Urbino, iar acesta o salutase intenţionat pe Gala Placidia de la fereastra trăsurii, pe de o parte, ca să nu mai existe nici un dubiu că el era autorul scrisorilor, iar pe de alta, pentru ca nimeni să nu i poată spune vreodată că se rătăciseră pe drum. În plus, amândouă purtau sigiliul de ceară roşie cu monogramă şi erau scrise cu mâzgăliturile acelea criptice pe care Fermina Daza le cunoştea prea bine: scris de medic. Amândouă cuprindeau, în esenţă, a­celaşi lucru ca şi prima, fiind redactate în acelaşi stil reve­renţios, dar în spatele tonului prevenitor se simţea o nerăbdare nicicând desluşită în scrisorile atât de rezervate ale lui Florentino Ariza. Fermina Daza le a citit imediat ce le a primit, la un interval de două săptămâni una după alta, dar în clipa în care a vrut să le arunce pe foc, fără să ştie de ce, s a răzgândit. Nici o clipă însă nu i a trecut prin minte să răspundă la ele.