Dragostea in vremea holerei

Erau reflecţii despre viaţă şi dragoste, despre bătrâneţe şi moarte: idei care trecuseră de multe ori, bătând din aripi ca nişte păsări de noapte, pe deasupra ca­pului ei, dar care se destrămau într o trâmbă de pene când încerca să le prindă. Acum le avea în faţa ochilor, clare, simple, întocmai cum şi ar fi dorit şi ea să le rostească, şi încă o dată regretă că soţul ei nu mai trăia, ca să le co­menteze împreună, aşa cum făceau înainte de culcare cu unele întâmplări ale zilei. Descoperea în ele un Florentino Ariza necunoscut, înzestrat cu o clarviziune care nu avea nimic în comun cu bileţelele pătimaşe din tinereţe, nici cu purtarea lui ursuză dintotdeauna. Erau mai degrabă cu­vintele bărbatului prin gura căruia mătuşa Escolástica credea că vorbea chiar Duhul Sfânt, iar acest gând a spe­riat o la fel ca prima dată. A liniştit o însă certitudinea că scrisoarea aceea de bătrân înţelept nu era o încercare de a repeta impertinenţa din seara înmormântării, ci o manieră elegantă de a face uitat trecutul.

Scrisorile următoare au linişti i o definitiv. Le a ars to­tuşi, nu fără a le citi mai înainte, dar, pe măsură ce le ar­dea, rămânea cu o senzaţie de culpabilitate de care nu reuşea să scape. Când au început să sosească numerotate, a găsit justificarea morală de care avea nevoie ca să nu le distrugă. În orice caz, nu avea intenţia să le păstreze, i le ar fi înapoiat lui Florentino Ariza cu primul prilej, ca să nu se piardă ceva atât de util pentru omenire. Din păcate, tim­pul a trecut, scrisorile au continuat să sosească tot anul, câte una la fiecare trei, patru zile, iar ea n a ştiut cum să facă să le înapoieze fără să l jignească, dar în acelaşi timp fără să şi explice gestul printr o scrisoare pe care orgoliul ei refuza s o scrie.

Fusese suficient acel prim an ca să se obişnuiască pe deplin cu situaţia de văduvă. Amintirea purificată a soţu­lui a încetat să mai fie un obstacol în viaţa ei, în gândurile ei cele mai intime, în intenţiile cele mai simple, devenind o prezenţă ocrotitoare care o călăuzea fără s o stinghe­rească. Uneori îl descoperea, nu ca pe o nălucă, ci în carne şi oase acolo unde avea cu adevărat nevoie de el. Şi căpăta curaj ştiindu l în preajmă, încă în viaţă, dar fără ca­priciile lui de bărbat, fără exigenţele lui de patriarh, fără pretenţia epuizantă ca ea să l iubească cu acelaşi ritual de sărutări inoportune şi cuvinte tandre cu care o iubea el. Acum îl înţelegea mai bine decât atunci când trăia, îi înţe­legea nerăbdarea cu care o iubea, nevoia imperioasă de a şi afla în ea siguranţa pe care părea să se întemeieze viaţa lui publică, dar pe care, de fapt, n o avusese niciodată. Într o zi, exasperată, ea îi strigase: „Nici nu ţi dai seama cât sunt de nefericită." El şi a scos ochelarii cu gestul lui atât de cunoscut, fără să se înfurie, şi. revărsându şi asupra ei apele limpezi ale ochilor de copil. Îi aruncă pe umeri, într o singură frază, întreaga povară a înţelepciunii lui in­suportabile: „Să nu uiţi niciodată că cel mai important lu­cru într o căsnicie reuşită nu e fericirea, ci stabilitatea." în solitudinea văduviei, ea a înţeles încă de la început că fra­za aceea nu ascundea ameninţarea meschină pe care i o atribuise atunci, ci piatra lunară care le prilejuise atâtea ceasuri fericite petrecute împreună.

În nenumăratele ei călătorii prin lume, Fermina Daza avea obiceiul să cumpere toate lucrurile care o atrăgeau prin noutatea lor. Şi le dorea dintr un impuls primar pe care soţul ei se amuza să l tempereze, dar obiectele ace­lea, frumoase şi utile atâta timp cât se aflau în mediul lor natural, în vitrinele din Roma, de la Paris şi Londra sau din trepidantul New York al charlestonului, unde înce­peau să se înalţe primii zgârie nori, nu rezistau confruntării cu Strauss şi jumările de porc sau cu bătăile cu flori la patruzeci de grade la umbră. Se întorcea acasă cu câteva cufere înalte, uriaşe, din metal lăcuit, cu încuie­tori şi colţare de aramă, ca nişte sicrie ornamentale, tronând în chip de suverană peste ultimele minunăţii ale lumii, care nu şi justificau preţul în aur decât în clipa trecătoare când cineva din lumea ei restrânsă le vedea pen­tru prima oară. Căci tocmai în acest scop fuseseră cumpărate: pentru ca ceilalţi să le poată vedea o singură dată. Devenise conştientă de frivolitatea propriei imagini publice cu mult înainte de a îmbătrâni şi deseori putea fi auzită spunând: „Nici nu ne mai putem mişca prin casă de atâtea boarfe, ar trebui să scăpăm de ele cumva." Doctorul Urbino râdea de planurile ei inutile, ştiind că, foarte curând, spaţiile eliberate aveau să fie ocupate din nou. Dar ea nu capitula, pentru că, într adevăr, casa era înţe­sată de lucruri inutile, de la cămăşile atârnate de clanţele uşilor, până la paltoanele europene înghesuite prin dulapurile din bucătărie. În câte o dimineaţă, când se scula mai plină de elan, răvăşea şifonierele, răsturna cu fundul în sus cuferele, golea podurile, stârnind un tărăboi ca după o bătălie, îngrămădind de a valma hainele văzute de atâtea ori de cine trebuia să le vadă, pălăriile pe care. nu le pur­tase niciodată pentru că nu i se ivise prilejul cât timp fuse­seră la modă, pantofii confecţionaţi de artiştii Europei după modelul celor purtaţi de împărătese la încoronare, dar pe care. aici, domnişoarele de familie bună nici nu i luau în seamă, pentru că erau la fel cu papucii cumpăraţi de negrese din piaţă. Toată dimineaţa terasa interioară rămânea în stare de asediu, iar în casă nu se mai putea respira din cauza mirosului înţepător de naftalină. Pacea se aşternea însă din nou după numai câteva ore, pentru că, până la urmă, ei i se făcea milă de atâta mătase aruncată pe jos, de atâtea brocarturi de prisos şi resturi de pasmanterie, de atâtea cozi de vulpe argintie condamnate să fie arse pe rug.

— Ar fi păcat să le ard, spunea, când atâta lume n are nici măcar după ce să bea apă.

Aşa încât arderea pe rug era amânată, a fost amânată mereu, iar lucrurile nu făceau altceva decât să şi părăsească locurile privilegiate de până atunci şi să treacă în vechile grajduri, transformate în depozite de solduri, în timp ce spaţiile eliberate, aşa cum spunea şi el, începeau să se umple din nou, să se reverse de obiecte care trăiau doar o clipă, ca mai apoi să moară prin şifoniere: până la următoarea ardere pe rug. Ea spunea: „Ar trebui găsită o soluţie pentru lucrurile care nu mai sunt bune la nimic, dar pe care nici să le arunci pe foc nu poţi." Aşa era: o îngrozea voracitatea cu care obiectele invadau treptat spaţiile vitale, dându i la o parte pe oameni, înghesuindu i prin colţuri, până când Fermina Daza catadicsea să le pună pe undeva ca să nu mai poată fi văzute. Căci nu era chiar aşa de ordonată pe cât se credea, avea, în schimb, o me­todă personală şi disperată de a părea astfel: ascundea de­zordinea. În ziua morţii lui Juvenal Urbino, de pildă, au fost nevoiţi să scoată din birou jumătate din lucruri şi să le îngrămădească prin dormitoare ca să aibă unde l ve­ghea.

O dată cu trecerea morţii prin casă a fost găsită şi so­luţia. După ce a ars hainele soţului, Fermina Daza şi a dat seama că nu i tremurase mâna şi, încurajată de această constatare, a continuat să aprindă când şi când rugul, aruncând tot, fie că erau lucruri noi sau vechi, fără să se mai sinchisească de invidia bogătaşilor sau de răzbunarea săracilor care mureau de foame. În cele din urmă, a hotărât să fie tăiat din rădăcină arborele mango, ca să nu mai rămână nici o urmă a nenorocirii în casă, şi a donat papagalul viu noului Muzeu al Oraşului. Doar atunci a putut respira în voie într o casă aşa cum şi o visase: spaţioasă, comodă şi numai a ei.

Fiica ei, Ofelia, a rămas să i ţină tovărăşie trei luni, după care s a întors la New Orleans. Fiul venea cu soţia, ca să mănânce în familie, duminica şi chiar în cursul săptămânii când avea timp. Odată depăşită perioada critică a doliului, au început s o viziteze şi prietenele mai apro­piate, jucau cărţi pe terasă, în faţa curţii golaşe, încercau reţete noi la bucătărie, o puneau la curent cu viaţa secretă a lumii nesăţioase care continua să existe fără ea. Una din cele mai constante era Lucrecia del Real del Obispo, o aristocrată de modă veche cu care fusese totdeauna prie­tenă, dar care îi devenise şi mai apropiată după moartea lui Juvenal Urbino. Înţepenită de artrită şi spăşită de viaţa dezordonată de până atunci, Lucrecia del Real nu numai că îi ţinea de urât, dar o şi consulta în privinţa proiectelor civice şi mondene care se puneau la cale în oraş. dându i astfel prilejul să se simtă utilă prin ea însăşi şi nu datorită umbrei protectoare a soţului. Cu toate acestea, tocmai a­tunci a fost identificată cu el mai mult ca oricând, căci şi a pierdut dreptul de a purta numele de domnişoară sub care fusese totdeauna cunoscută, devenind văduva lui Urbino.

Deşi i se părea de neconceput, pe măsură ce se apro­pia prima comemorare a morţii soţului, Fermina Daza simţea cum se afundă într o zonă umbrită, de răcoare şi pace: dumbrava ireparabilului. Nu şi dădea seama, şi au trecut multe luni până când a înţeles, cât de mult o ajutau să şi redobândească liniştea sufletească reflecţiile din scri­sorile lui Florentino Ariza. Numai datorită lor a putut să şi înţeleagă propria viaţă şi să aştepte cu seninătate hotărârile bătrâneţii. Întâlnirea de la parastas a fost împre­jurarea providenţială care i a permis să i dea de înţeles lui Florentino Ariza că şi ea, graţie scrisorilor lui de încura­jare, era dispusă să uite trecutul.

Două zile mai târziu, a primit de la el o cu totul altă e­pistolă: scrisă de mână şi cu numele expeditorului trecut foarte clar pe spatele plicului. Era acelaşi stil înflorit din primele lui scrisori, aceeaşi voinţă lirică, dar aplicate unui simplu paragraf de gratitudine pentru deferenţa salutului de la catedrală. Fermina Daza a continuat multe zile să se gândească la ea cu nostalgie şi cu conştiinţa atât de împăcată, încât joia următoare, în timp ce vorbea cu Lu­crecia del Real del Obispo, a întrebat o din senin dacă îl cunoştea din întâmplare pe Florentino Ariza, proprietarul navelor de pe fluviu. Lucrecia i a răspuns că da şi a adău­gat: „Se pare că e un pederast înrăit." Şi i povesti tot ce se zvonea prin oraş, anume că nu i se cunoştea nici o legătură cu vreo femeie şi că avea un birou secret unde aducea copii găsiţi noaptea pe chei. Fermina Daza auzise povestea asta de când se ştia, dar niciodată nu i dăduse crezare şi nici importanţă. Dar auzind o repetată cu atâta convingere de Lucrecia del Real del Obispo, despre care se zvonise într o vreme că ar avea gusturi cam îndoielnice, n a mai putut rezista nevoii imperioase de a pune lucru­rile la punct. l a povestit că îl cunoştea pe Florentino Ariza încă din copilărie. I a reamintit că maică sa ţinea o mercerie pe Strada Ferestrelor, iar pe vremea războaielor civile, cumpăra cămăşi şi cearşafuri vechi, pe care le destrăma şi le vindea în chip de vată. În încheiere, i a declarat foarte convinsă: „E un om cinstit, care şi a croit drum în viaţă singur." A fost atât de vehementă, încât Lucrecia şi a re­tras spusele: „La urma urmelor, şi despre mine umblă cam aceleaşi zvonuri." Fermina Daza n a avut curiozita­tea să se întrebe de ce îi lua apărarea cu atâta patimă unui bărbat care nu fusese decât o umbră în viaţa ei. Se gândea mereu la el, îndeosebi când venea poşta şi nu mai primea scrisori din partea lui. Trecuseră două săptămâni, când, într o după amiază, o servitoare o trezi din somn cu o şoaptă speriată:

— Doamnă, a venit don Florentino.

Era, aşadar, acolo. În primul moment, cuprinsă de pa­nică, s a gândit să i spună că nu putea, să vină altă dată, la o oră mai potrivită, sau că nu era în stare deocamdată să primească vizite, ori, mai bine, că nu aveau nimic de vor­bit. Dar şi a revenit imediat şi i a cerut servitoarei să l in­vite în salon şi să i aducă o cafea până când se îmbrăca ea ca să l primească. În faţa uşii, sub soarele infernal de la ora trei, Florentino Ariza aştepta, fără să şi piardă cumpătul. Era pregătit să nu fie primit, fie chiar şi cu o scuză amabilă, iar această certitudine îl liniştea. Mesajul însă l a cutremurat până în măduva oaselor, iar când a pătruns în umbra răcoroasă a salonului, n a mai avut timp să se gândească la miracolul pe care îl trăia, pentru că o explozie de spumă dureroasă i s a revărsat pe neaşteptate în măruntaie. S a aşezat pe un scaun, ţinându şi respiraţia, asaltat de blestemata amintire a găinaţului de pe prima lui scrisoare de dragoste, şi a rămas nemişcat în pe­numbră, aşteptând să i treacă primul val de frisoane, hotărât să îndure în acel moment orice altă năpastă în a­fară de accidentul acela nenorocit.

Se cunoştea bine: în ciuda constipaţiei congenitale de care suferea, afurisita de burtă îi făcuse festa în public de vreo trei, patru ori şi de fiecare dată se văzuse nevoit să capituleze. Numai în atare împrejurări îşi dădea seama cât de mult adevăr cuprindea fraza pe care o repeta în glumă: „Nu cred în Dumnezeu, dar mă tem de el." N a mai avut timp s o pună la îndoială: încercă să şi amintească o rugăciune oarecare, dar n a fost în stare. Pe când era copil, un tovarăş de joacă îl învăţase câteva cuvinte magice, ca să poată doborî cu piatra o pasăre: „Păsărică, rică, ri, de oi ţinti, te oi nimeri." Când s a dus prima dată la pădure, i a încercat puterea folosind o praştie nouă, iar pasărea s a prăbuşit ca fulgerată. Îi trecu vag prin minte că între una şi alta există o oarecare legătură şi repetă formula, fără să obţină însă rezultatul scontat. O durere ca un sfredel îi răsuci măruntaiele, obligându l să se ridice de pe scaun, spuma tot mai densă şi dureroasă din burtă scoase un vaiet, iar el se trezi scăldat într o sudoare îngheţată. Servi­toarea, care tocmai îi aducea cafeaua, s a speriat când i a văzut faţa ca de mort. El suspină: „Căldura e de vină." Ea deschise fereastra, crezând că aşa o să se simtă mai bine, dar cum soarele îi cădea chiar pe faţă, o închise repede la loc. Simţea că n o să mai poată rezista nici măcar un minut, când, deodată, aproape invizibilă în penumbră, îşi făcu apariţia Fermina Daza, care se sperie când îl văzu în ce hal arăta.

— De ce nu vă scoateţi haina? spuse ea.

El se gândea că durerea ar fi fost şi mai mare decât sfredelul ucigător dacă ea ar fi auzit cum îi bolboroseau măruntaiele. Izbuti totuşi să supravieţuiască o clipă, atâta cât să i poată spune nu, trecuse numai ca s o întrebe când îl putea primi în vizită. Ea, în picioare, nedumerită, îi spuse: „Chiar acum, dacă tot sunteţi aici." Şi l invită pe te­rasa din curte, unde probabil nu era aşa de cald. El refuză cu o voce care ei i se păru un oftat de durere:

— V aş ruga, dacă se poate, mâine.

Ea îşi aminti că mâine era joi, ziua în care venea s o vadă Lucrecia del Real del Obispo, dar îi oferi o soluţie fără drept de apel: „Poimâine, la ora cinci." Florentino Ariza i a mulţumit, a schiţat cu pălăria un gest de salut şi a plecat fără să se atingă de cafea. Ea a rămas împietrită în mijlocul salonului, incapabilă să priceapă ceva din cele întâmplate, până când pocnetele automobilului s au stins în celălalt capăt al străzii. Florentino Ariza încercă să şi găsească o poziţie cât mai puţin dureroasă pe bancheta din spate, închise ochii, îşi destinse muşchii şi se lăsă în voia propriului corp. Se simţi dintr o dată ca renăscut. Şoferul, care după atâţia ani în slujba lui nu se mai mira de nimic, rămase impasibil. Dar odată ajunşi în faţa casei, când îi deschise portiera, îi spuse:

— Aveţi grijă, don Floro, să nu fie cumva holeră.

Totul se petrecea, aşadar, ca de obicei. Vineri, la cinci fix, Florentino Ariza i a mulţumit în gând lui Dumnezeu când servitoarea l a condus prin semiîntunericul salonului până la terasa din curte, unde Fermina Daza îl aştepta lângă o măsuţă pregătită pentru două persoane. Îl întrebă dacă dorea ceai, ciocolată sau cafea. Florentino Ariza ceru cafea, tare şi fierbinte, iar ea îi spuse servitoarei: „Pentru mine, ca de obicei." Ca de obicei însemna o infuzie din tot felul de plante orientale, care o înviora după siestă. Când ea a ajuns la fundul ceainicului, iar el şi a terminat cana cu cafea, vorbiseră despre cele mai diverse subiecte, în afară de cele care îi interesau cu adevărat şi pe care nici unul nu îndrăznea să le abordeze. Amândoi erau intimidaţi şi se întrebau nedumeriţi în sinea lor ce făceau atât de departe de tinereţea lor, pe o terasă ca o tablă de şah, într o casă a nimănui, încă mirosind a flori de cimitir. Pentru prima oară după o jumătate de veac, se aflau faţă în faţă şi atât de aproape, putând să se privească în voie, ca să se vadă aşa cum erau: doi bătrâni pe care îi pândea moartea, neavând altceva în comun decât amintirea unui trecut efe­mer ce nu le mai aparţinea lor, ci unor tineri de mult dispăruţi în negura vremii şi care le ar fi putut fi nepoţi. Ea îşi spunea că, până la urmă, el o să şi dea seama şi sin­gur cât de zadarnic îi era visul şi astfel îşi va putea răscumpăra impertinenţa comisă.

Încercând să evite tăceri stânjenitoare sau subiecte ne­dorite, i a cerut mai multe amănunte despre vapoarele fluviale. Nu i venea să creadă că, deşi era proprietarul lor, călătorise pe valea fluviului o singură dată, cu mulţi ani în urmă, când n avea nimic de a face cu compania. Ignora adevăratul motiv, iar el ar fi fost în stare să şi vândă sufle­tul ca să i l poată spune. Nici ea nu cunoştea locurile străbătute de apele fluviului. Întocmai ca mulţi alţii, soţul ei nutrea pentru ţinuturile andine o adevărată aversiune, pe care încerca să şi o disimuleze folosindu se de cele mai diverse argumente: cât de primejdios era pentru inimă aerul tare al înălţimilor, riscul unei pneumonii, făţărnicia local­nicilor, samavolniciile comise de guvern în numele cen­tralismului. Cunoşteau jumătate din lume, dar nu şi cunoşteau propria ţară. De câtva timp, un hidroavion Jun­kers zbura de a lungul fluviului, dintr o localitate într alta, ca o lăcustă de aluminiu, având la bord, în afara celor doi membri ai echipajului, şase pasageri şi sacii poştei. Flo­rentino Ariza comentă: „Parcă ar fi un coşciug zburător." Ea, care pe vremuri luase parte fără nici un fel de teamă la primul zbor în balon, se minuna singură că avusese cu­rajul să se lanseze într o asemenea aventură. Spuse: „Da. dar acum e cu totul altceva." De fapt, voia să spună că nu mijloacele de transport se schimbaseră, ci ea.

De multe ori rămânea uluită când auzea huruitul a­vioanelor care treceau pe deasupra casei. Le văzuse zburând foarte jos, executând acrobaţii la centenarul Eli­beratorului. Unul dintre ele, negru, ca un vultur uriaş, a trecut atât de aproape de acoperişurile caselor din La Manga, încât şi a lăsat o bucată din aripă într un copac din vecinătate şi, până la urmă, a rămas agăţat de cablurile electrice. Cu toate acestea, Fermina Daza nu se putea obişnui cu existenţa avioanelor. Nici măcar nu avusese cu­riozitatea să facă o plimbare până la golful Manzanillo, unde amerizau hidroavioanele, nu mai înainte ca şalupele pazei de coastă să alunge din preajmă luntrile pescăreşti şi bărcile de agrement, tot mai numeroase în ultimii ani. Aşa bătrână cum era, îi revenise cinstea de a l întâmpina cu un buchet de trandafiri pe Charles Lindbergh când a­cesta ne a vizitat într un zbor de curtoazie, dar tot n a fost în stare să înţeleagă cum de era cu putinţă ca un bărbat atât de robust, de blond şi de frumos să se înalţe în văzduh într o maşinărie făcută parcă din staniol mototolit, pe care doi mecanici au împins o de la spate când a fost să şi ia zborul. Ideea că nişte avioane nu cu mult mai mari pu­teau transporta opt persoane nu i intra cu nici un chip în cap. În schimb, auzise că era o adevărată plăcere să călătoreşti cu vapoarele fluviale, care nu aveau ruliu, ca cele de pe mare, deşi erau pândite de primejdii şi mai mari, ca de pildă, bancurile de nisip sau atacurile bandiţilor.

Florentino Ariza i a explicat că toate acestea erau poveşti de mult uitate: vapoarele din vremea lor aveau un salon de dans, cabine mari şi luxoase, ca nişte camere de hotel, cu baie proprie şi ventilatoare electrice, iar odată cu ultimul război civil, se sfârşiseră şi atacurile armate. I a mai explicat, cu satisfacţia unei victorii personale, că aceste progrese se datorau în mare parte dreptului la li­beră navigaţie, pe care el însuşi îl susţinuse şi care stimu­lase concurenţa: în loc de o singură companie, acum existau trei, deosebit de active şi prospere. Cu toate aces­tea, progresul rapid al aviaţiei reprezenta un pericol real pentru toţi. Ea încercă să l consoleze: vapoarele n aveau să dispară niciodată, pentru că nu erau mulţi nebuni dis­puşi să se vâre singuri într o maşinărie care părea să încalce toate legile firii. Florentino Ariza a profitat şi a a­dus vorba de progresele înregistrate de poştă în transpor­tul şi distribuirea corespondenţei, încercând s o determine să spună ceva şi despre scrisorile lui. Dar încercarea n a avut sorţi de izbândă.

Până la urmă însă, prilejul s a ivit singur. Se îndepărta­seră mult de subiect, când servitoarea i a întrerupt ca să i înmâneze Ferminei Daza o scrisoare primită chiar atunci prin serviciul special al poştei urbane, o inovaţie de dată recentă care utiliza sistemul de distribuire a telegramelor. Ca de obicei, ea nu şi a putut găsi ochelarii. Florentino Ariza nici măcar n a clipit.

— S ar putea să nici n aveţi nevoie de ei, spuse. Cred că e chiar scrisoarea pe care v am trimis o eu.

Nu se înşela. O scrisese în ajun, într o cumplită stare de deprimare, cu gândul la păţania ruşinoasă din timpul primei sale vizite ratate. Îşi cerea scuze pentru îndrăzneala de a fi venit s o vadă fără s o anunţe în prealabil şi renunţa la vizita proiectată. O pusese la cutie fără să stea pe gânduri, iar când a chibzuit mai bine, era prea târziu ca s o mai recupereze. N a găsit de cuviinţă să dea prea multe explicaţii, a rugat o însă pe Fermina Daza să nu citească scrisoarea.

— Bineînţeles, spuse ea. La urma urmei, scrisorile aparţin celui care le trimite.

El se aventură şi mai făcu un pas apăsat înainte:

— Aveţi dreptate. Tocmai de aceea sunt înapoiate când are loc o ruptură.

Ea s a prefăcut că nu înţelege aluzia şi i a întins scri­soarea spunând: „Ce păcat că n o pot citi, pentru că cele­lalte mi au fost de mare ajutor." El respiră adânc, uluit că ea mărturisise cu un aer atât de firesc mai mult decât nădăjduia, şi i spuse: „Nici nu vă imaginaţi cât sunt de feri­cit s o aflu." Dar ea a schimbat imediat subiectul, iar el n a izbutit să l mai reia până la sfârşitul vizitei.

Când şi a luat rămas bun, trecuse de şase, iar în casă începuseră să se aprindă luminile. Se simţea mai încrezător, dar nu şi făcea prea multe iluzii, pentru că nu uitase cât de schimbătoare era firea Ferminei Daza şi cât de imprevizibile reacţiile ei la douăzeci de ani, iar. pe de altă parte, nu avea nici un motiv să creadă că se schimbase între timp. Abia a îndrăznit s o întrebe cu o umilinţă sin­ceră dacă mai putea veni şi altă dată, iar răspunsul primit l a uluit din nou.

— Veniţi când doriţi, i a spus ea. Aproape totdeauna sunt singură.

Patru zile mai târziu, era într o marţi, a revenit pe nea­nunţate, iar ea n a mai aşteptat să fie servit ceaiul ca să I vorbească despre scrisori. El îi mărturisi că nu erau scrisori în sensul strict al cuvântului, ci file răzleţe dintr o carte pe care i ar fi plăcut s o scrie. Şi ea le interpretase la fel. Chiar se gândea, dacă el nu i o lua în nume de rău, să i le înapoieze, ca să le poată da o mai bună întrebuinţare. I a vorbit mai departe despre alinarea pe care i o aduseseră în cumpăna grea prin care trecea şi a pus atâta entuziasm, atâta recunoştinţă şi poate chiar afecţiune în spusele ei, încât Florentino Ariza a îndrăznit să mai facă un pas: un salt mortal.

— Altădată ne tutuiam, spuse.

Rostise un cuvânt interzis: altădată. Ea simţi cum fâlfâia prin preajmă îngerul himeric al trecutului şi încercă să l ocolească. Dar el merse şi mai departe: „Vreau să spun, în scrisorile noastre de altădată." Ea s a enervat şi a trebuit să facă un mare efort ca să şi ascundă supărarea. El însă a simţit şi şi a dat seama că trebuie să înainteze cu mai multă prudenţă, pentru că ea nu se schimbase, era la fel de reticentă şi neprietenoasă ca în tinereţe, deşi, între timp, învăţase să se poarte cu mai multă amabilitate.

— Vreau să spun, continuă el, că aceste scrisori sunt cu totul altceva.