Drept civil

1. Ordonanţă preşedinţială. Competenţă. Reclamantul tinde să-şi valorifice dreptul izvorât dintr-un contract de arendă. Competenţă.
Potrivit art.11 din Legea nr. 16/1994, arendaşul este considerat agricultor, producător agricol, fiind unanim acceptat că între arendaş şi arendator se încheie un contract civil, indiferent că una din părţi este persoană juridică-societate comercială.

Dacă în conformitate cu art.5 C.com., arendaşul care vinde productele sale, nu face acte de comerţ, cu atât mai mult nu intră în această categorie nici fapta de cultivare, de efectuare a lucrărilor agricole, astfel că fapta pârâtei, considerată de reclamantă ca fiind delictuală, nu este în legătură cu comerţul acesteia. Scoaterea acestor fapte de sub incidenţa legii comerciale a fost concepută ca mijloc de protecţie pentru agricultură, aceasta fiind raţiunea pentru care nici societăţile agricole nu au caracter comercial ( art.5 alin.2 din Legea nr.36/1991).
Prin sentinţa nr. 589 din 24 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Olt – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, în dosarul nr. 1377/104/2009, a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC ALINDAS SRL SLATINA astfel cum a fost precizată la termenul din 2l.04.2009, în contradictoriu cu pârâta SC LORI-STAR SRL prin administrator IACOB NICHITA. A fost obligată pârâta ca, pe cale de ordonanţă preşedinţială, să sisteze lucrările agricole pe suprafaţa de teren arabil de 72,24 ha situată în extravilanul comunei Bălteni - T36/l până la soluţionarea pe fond a litigiului dintre părţi, ce formează obiectul dosarului nr. l376/l04/2009, având ca obiect evacuarea pârâtei.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut, în raport de normele legale incidente în cauză, înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, că acţiunea reclamantei este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art.58l C.pr.civ., două sunt condiţiile specifice exercitării procedurii ordonanţei preşedinţiale, respectiv urgenţa şi caracterul vremelnic al măsurii ce se ia pe această cale.

Din caracterul vremelnic decurge şi o a treia condiţie, şi anume ca prin măsura luată să nu se prejudece fondul cauzei.

De regulă, se recunoaşte titularului unui drept real posibilitatea de a recurge la procedura ordonanţei preşedinţiale pentru apărare a dreptului său care fiind ameninţat, are nevoie de protecţie urgentă din partea instanţei judecătoreşti.

În speţă, din analiza înscrisurilor depuse la dosar respectiv a contractelor de arendă, Tribunalul Olt a reţinut că societatea reclamantă a preluat în arendă pe o perioadă de 5 ani ( 2004- 2009) suprafaţa de 72,24 ha situată în extravilanul comunei Bălteni, de la diverşi proprietari, pe care a lucrat-o începând cu anul agricol 2004 şi până în luna noiembrie 2008. De la această dată, pârâta prin administrator a efectuat lucrări agricole, invocând ca temei legal contractele de arendă pe care le-a încheiat în vara anului 2008 cu aceeaşi proprietari de terenuri, contracte care însă nu sunt opozabile reclamantei, având in vedere că au fost înregistrate la Primăria comunei Bălteni, în cursul lunii martie 2009.

Tribunalul Olt a apreciat că există aparenţa de drept în favoarea societăţii reclamante care deţine calitatea de arendaş asupra întregii suprafeţe de teren, conform contractelor depuse la dosar şi a tabelului nominal cu arendatorii, pe o perioadă de 5 ani ( l.09.2004 – l.09.2009 ), contracte care au fost înregistrate la Primăria Bălteni şi care nu au fost desfiinţate ori reziliate prin acordul părţilor ori prin instanţă, astfel că a considerat că cererea privind obligarea pârâtei să sisteze lucrările pe acest teren, pe cale de ordonanţă preşedinţiale, apare ca întemeiată, urgenţa luării acestei măsuri fiind pe deplin justificată, având în vedere că reclamanta se află în imposibilitate să înfiinţeze culturile agricole de floarea soarelui, această măsură având caracter vremelnic şi nefiind de natură să prejudece fondul cauzei, respectiv litigiul ce formează obiectul dosarului nr. l376/l04/2009, vând ca obiect evacuarea pârâtei de pe acest teren.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC LORI STAR SRL BĂLTENI, prin administrator Iacob Nichita, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recurenta a arătat că în vara anului 2008 a încheiat cu proprietarii de terenuri din comuna Bălteni, contractul de arendă în formă scrisă, înregistrat la Consiliul Local al localităţii, iar potrivit art.6 din Legea 16/1994, sunt valabile şi opozabile numai contractele de arendare încheiate în scris şi înregistrate la Consiliul Local în raza căruia se află bunurile arendate.

Prin urmare, lucrările agricole s-au executat cu bună credinţă în baza unor contracte de arendare valabil încheiate, iar o parte din proprietarii de terenuri care au avut contracte de arendare cu intimata reclamantă le-au reziliat, a mai arătat recurenta.

Faţă de criticile formulate, recurenta a susţinut că cererea nu întruneşte caracterul urgent, dimpotrivă prin neefectuarea lucrărilor agricole se produce un prejudiciu de nerecuperat atât proprietarilor, cât şi arendaşilor.

Curtea din oficiu a pus în discuţia părţilor motivul de ordine publică privind competenţa instanţei de fond, motiv prevăzut de art.304 pct.3.C.pr.civ.

Prin decizia nr. 952/2 iulie 2009, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza instanţei competente – Judecătoria Slatina. pentru următoarele considerente:

Potrivit art.581 alin.2, cererea de ordonanţă preşedinţială se judecă de instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului, astfel că problema ce se ridică este dacă litigiul aparţine jurisdicţiei comerciale ori civile şi care este instanţa competentă să judece fondul dreptului dedus judecăţii. Aparţin jurisdicţiei comerciale toate acţiunile referitoare la fapte de comerţ obiective ori subiective, între orice persoane.

Reclamanta din prezenta cauză-societate comercială - tinde să-şi valorifice dreptul izvorât dintr-un contract de arendă, iar potrivit art.11 din Legea nr. 16/1994, arendaşul este considerat agricultor, producător agricol, fiind unanim acceptat că între arendaş şi arendator se încheie un contract civil, indiferent că una din părţi este persoană juridică-societate comercială.

Aşadar, din punctul de vedere al reclamantei (ce invocă un drept izvorât dintr-un contract civil), litigiul nu aparţine jurisdicţiei comerciale, ci celei civile.

Pârâta din cererea de ordonanţă preşedinţială este tot societate comercială, aceasta considerându-se arendaş al aceleiaşi suprafeţe, iar reclamanta invocă săvârşirea unei fapte delictuale de către pârâtă - ocuparea terenului şi efectuarea lucrărilor agricole .

Potrivit art.5 C.com., nu se consideră faptă de comerţ vânzarea productelor pe care cultivatorul le are de pe pământul cultivat de acesta. Dispoziţia legală enunţată se justifică pe considerentul că, deşi agricultorul speculează asupra produselor şi asupra bogăţiei pământului şi muncii, el face aceasta fără să dobândească productele de la cineva, mărginindu-se să pună în valoare produsele naturii sau pământului cultivat.

Prin urmare, potrivit art.5 C.com., arendaşul care vinde productele sale, nu face acte de comerţ, cu atât mai mult nu intră în această categorie nici fapta de cultivare, de efectuare a lucrărilor agricole, astfel că fapta pârâtei, considerată de reclamantă ca fiind delictuală, nu este în legătură cu comerţul acesteia. Scoaterea acestor fapte de sub incidenţa legii comerciale a fost concepută ca mijloc de protecţie pentru agricultură, aceasta fiind raţiunea pentru care nici societăţile agricole nu au caracter comercial ( art.5 alin2 din Legea nr.36/1991).

Cererea arendaşului formulată împotriva unei alte persoane, care se consideră deopotrivă arendaş, în legătură cu cultivarea terenului, nu aparţine jurisdicţiei comerciale, deşi ambele părţi sunt societăţi comerciale, întrucât fapta respectivă este considerată de lege ca faptă civilă, fiind exclusă din categoria faptelor obiective de comerţ, situaţie în care nu mai operează nici prezumţia instituită de art.4 C.com.

Competenţa soluţionării cererii de ordonanţă preşedinţială aparţine instanţei civile, respectiv Judecătoria Slatina, potrivit art.10 pct.8 C.pr.civ. care este şi instanţa sediului principal al pârâtei (art.7 alin.1 C.pr,.civ.), căreia îi revine competenţa soluţionării fondului dreptului.

Faţă de aceste considerente, Curtea a constatat că cererea de ordonanţă preşedinţială a fost soluţionată de o instanţă necompetentă şi în temeiul art.581 alin.2 şi art.304 pct.3 coroborate cu art.312 alin.1,3 şi 6 C.pr.civ. a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis spre judecare, instanţei competente, Judecătoria Slatina ca instanţă civilă. (Decizia nr. 952 din 2 iulie 2009 - Secţia Comercială.)

2. Competenţa materială. Acţiune în răspundere contractuală. Contract în participaţiune, în care una dintre părţi este autoritate administrativă şi are ca obiect administrarea bunurilor domeniului public.
Legea nr. 554/2004 a asimilat actelor administrative şi „contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică.

Litigiul dintre părţi s-a declanşat înaintea intrării în vigoare a legii când competenţa soluţionării aparţinea instanţei comerciale care şi-a păstrat competenţa şi după intrarea în vigoare a Legii 554/2004 în virtutea dispoziţiilor art.27 din Legea 554/2004 potrivit căruia „Cauzele aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanţei.”

Prin sentinţa nr. 178/3.02.2009 a Tribunalului Mehedinţi stată în dosarul nr. 43/101/2004 s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei SC H SRL împotriva pârâtelor SC TTE SRL, Mun. Tg. Mureş şi SCL Tg . Mureş , s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SCL Tg Mureş şi SC TTE SRL şi au fost obligate în solidar la plata unor sume ce reprezintă cotă parte ce-i revenea reclamantei din asociere pe perioada 01.01.2002 – 31.07.2008 cu dobânzile legale.

Pârâţii au declarat recurs şi printre motivele de nelegalitate au invocat încălcarea competenţei materiale, reţinând că, deşi litigiul era de natura contenciosului administrativ a fost soluţionat de către instanţa comercială.

Curtea a respins această excepţie prin decizia nr. 189/6.10.2009 stată în dosarul nr. 43/101/2004 cu următoarea motivare:

Acţiunea reclamantei intimate este o acţiune în răspundere contractuală, având ca temei contractul de colaborare în participaţie cu valabilitate de 8 ani începând cu data de 1.08.2000.

Contractele de colaborare de genul celui din litigiu, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, chiar dacă priveau administrarea domeniului public şi aveau ca parte autoritatea administrativă, au fost considerate ca fiind contracte comerciale, aşa cum de altfel au precizat părţile în art. 10 din contract că „a fost încheiat în baza art. 251 şi următoarele din Codul Comercial Român”.

Legea nr. 554/2004 definind actul administrativ ca „act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice” a asimilat actelor administrative şi „contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice şi le-a supus competenţei instanţelor de contencios administrativ.

Dar, litigiul dintre părţi s-a declanşat înaintea intrării în vigoare a legii precizate, respectiv la data de 22.08.2003, când competenţa soluţionării aparţinea instanţei comerciale care a fost astfel legal investită cu soluţionarea pricinii şi şi-a păstrat competenţa şi după intrarea în vigoare a Legii 554/2004 în virtutea dispoziţiilor art.27 din Legea 554/2004 potrivit căruia „Cauzele aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanţei.”

Obiectul pricinii este antrenarea răspunderii contractuale a celor două apelante pârâte şi nicidecum anularea unor acte administrative respectiv procesul verbal nr.284/27.12.2001 al primarului Municipiului Tg Mureş şi HCL Tg.Mureş nr.187/21.12.2000, care să atragă competenţa în soluţionare a instanţei de contencios administrativ în temeiul L.29/1990 sau L.554/2004 cum au susţinut apelantele.

A invocat apelanta MUNICIPIUL TÎRGU MUREŞ că precizării de acţiune din 26.02.2008 îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii 554/2004 pentru că raporturile procesuale dintre reclamantă şi unitatea administrativ teritorială s-au născut la acea dată, la care Municipalitatea a fost introdusă în cauză, însă această susţinere nu poate fi primită, pentru că la aceea dată, nu s-a produs nici o modificare cu privire la părţi, cauză, obiect. În contractul părţilor, încheiat în anul 2000 înaintea promulgării Legii nr. 215/2001, apare ca parte Primăria Mun. Tg.Mureş prin primar, astfel că la termenul din 26.02.2008 s-a clarificat doar cadrul procesual în conformitate cu dispoziţiile art.21 din Legea nr. 215/2001, fiind conceptat în calitate de parte MUNICIPIUL TÎRGU MUREŞ, reprezentat de primar, ca titular al drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public.

Deci, în mod corect instanţa de fond a judecat litigiul ca instanţă comercială, în momentul sesizării sale natura acestuia era comercială şi nu de contencios administrativ, iar Legea nr. 554/2004 a permis continuarea judecării litigiilor potrivit legii aplicabile în momentul sesizării. (Decizia nr. 189 din 6.10.2009 - Secţia Comercială.)
3. Distincţia dintre soluţionare pe fond sau pe excepţie. Revenirea asupra unei probe încuviinţate.
Nu se pune problema unei desfiinţări a soluţiei cu trimitere pentru rejudecare cât timp instanţa de fond nu a soluţionat acţiunea pe cale de excepţie, ci pe fond. Folosirea expresiei cererea reclamantei „este inadmisibilă” nu are semnificaţia unei soluţionări a acţiunii pe calea excepţiei de inadmisibilitate cât timp, din analiza conţinutului considerentelor rezultă că prima instanţă, de fapt, a comparat titlurile părţilor asupra terenului pe care este amplasat stâlpul, această constatare stând la baza soluţiei, ceea ce reprezintă o soluţionare pe fond a cauzei.

Potrivit art. 167 cod procedură civilă, expertiza trebuie să conducă la dezlegarea pricinii, ori, cât timp, faţă de noile apărări expertiza nu mai este de natură a conduce la dezlegarea pricinii, instanţa poate reveni asupra ei. Pe de altă parte, numai o probă administrată devine câştigată cauzei, asupra încheierii prin care se încuviinţează o probă instanţa putând reveni motivat, potrivit art.268 cod procedură civilă.

Prin revenirea motivată asupra unei probe încuviinţate nu se încalcă dreptul la un proces echitabil garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În conţinutul dreptului la un proces echitabil intră dreptul părţii la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei, de o instanţă independentă şi imparţială. Încuviinţarea şi administrarea probelor este atributul exclusiv al instanţei care are în vedere norma de procedură internă aplicabilă. Instanţa a analizat apărările ambelor părţi, luând în discuţie titlurile invocate de ele asupra terenului aferent stâlpului.
Prin sentinţa nr. 1104 din 16 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Dolj s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta TE împotriva CEZ DISTRIBUŢIE SA Craiova prin care a solicitat obligarea pârâtei să ridice stâlpul de înaltă tensiune aflat pe terenul din Craiova, tarlaua 81, parcela 5 sau autorizarea reclamantei să ridice acest stâlp pe cheltuiala pârâtei precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 3879 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat în ultimii 3 ani pentru lipsa de folosinţă a terenului.

Instanţa de fond a reţinut că pe terenul reconstituit în proprietate reclamantei se află amplasat un stâlp de înaltă tensiune aflat în administrarea CEZ DISTRIBUŢIE SA, obiectiv dat în folosinţă la 1.12.1966. A mai reţinut că, potrivit art. 41 alin.4 din Legea nr. 13/2007, terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la data intrării în vioare a acestei legi sunt şi rămân în proprietatea publică a statului. În consecinţă, suprafaţa ocupată de stâlp nu-i aparţine reclamantei iar pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii energetice pârâta, ca titulară de licenţă pentru activitatea de distribuţie de interes public, este titulara unui drept de uz conform art. 16 alin.2 lit. b din Legea nr. 13/2007.

Astfel, pretenţia reclamantei de ridicare a stâlpului este inadmisibilă, oricât de vexatorie ar fi situaţia pentru aceasta, fiind ţinută să-şi exercite dreptul de proprietate asupra imobilului în limitele fixate de lege.

Împotriva sentinţei a formulat apel reclamanta, criticând-o ca netemeinică şi nelegală.

Apelul este nefondat.

Analizând conţinutul sentinţei apelate, Curtea apreciază că instanţa de fond nu a soluţionat acţiunea pe cale de excepţie, ci pe fond. Folosirea expresiei cererea reclamantei de ridicare a stâlpului sau de autorizare a sa pentru ridicare pe cheltuiala pârâtei „este inadmisibilă” nu are semnificaţia unei soluţionări a acţiunii pe calea excepţiei de inadmisibilitate. Din analiza conţinutului considerentelor rezultă că prima instanţă, de fapt, a comparat titlurile părţilor asupra terenului pe care este amplasat stâlpul, această constatare stând la baza soluţiei, ceea ce reprezintă o soluţionare pe fond a cauzei, stabilindu-se că stâlpul este situat pe un teren proprietate publică.

În aceste condiţii, nu se pune problema unei desfiinţări a soluţiei cu trimitere pentru rejudecare.

În ce priveşte probatoriul administrat, Curtea reţine că instanţa a revenit asupra probei cu expertiză faţă de apărarea pârâtei referitoare la dreptul de proprietate publică al statului asupra terenului pe care este amplasat stâlpul de înaltă tensiune, apărare bazată pe Legea nr. 13/2007 şi pe fişa mijlocului fix din care rezultă data înfiinţării obiectivului. În aceste condiţii, corect s-a apreciat că proba devine inutilă cauzei, dezlegarea fiind determinată de alte elemente, faţă de noile apărări şi probe administrate ( proba cu înscrisuri reprezentând fişa mijlocului fix) şi s-a revenit asupra ei. Potrivit art. 167 cod procedură civilă, expertiza trebuie să conducă la dezlegarea pricinii, ori, faţă de noile apărări expertiza nu mai este de natură a conduce la dezlegarea pricinii. Pe de altă parte, numai o probă administrată devine câştigată cauzei, asupra încheierii prin care se încuviinţează o probă instanţa putând reveni motivat, aşa cum corect s-a procedat, potrivit art.268 cod procedură civilă.

Prin revenirea motivată asupra unei probe încuviinţate nu se încalcă dreptul la un proces echitabil garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În conţinutul dreptului la un proces echitabil intră dreptul părţii la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei, de o instanţă independentă şi imparţială. Încuviinţarea şi administrarea probelor este atributul exclusiv al instanţei care are în vedere norma de procedură internă aplicabilă. Instanţa a analizat apărările ambelor părţi, luând în discuţie titlurile invocate de ele asupra terenului aferent stâlpului.

În ce priveşte fondul, Curtea apreciază că în mod temeinic şi legal instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe prevederile art. 41 alin.4 din Legea nr. 13/2007 potrivit căruia terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la data intrării în vioare a acestei legi sunt şi rămân în proprietatea publică a statului. De asemenea, potrivit art. 136 alin.3 din Constituţia României, fac exclusiv obiectul proprietăţii publice bunurile stabilite a avea acest regim de legi organice, cum este şi legea energiei electrice.

Pentru stabilirea regimului terenului pe care se află stâlpul în litigiu trebuie se determine data înfiinţării obiectivului energetic. Din fişa mijlocului fix cu nr. de inventar 181501, reiese că data dării în folosinţă a obiectivului este 1.12.1966. Cum la data intrării în vigoare a Legii energiei electrice nr.13/2007 obiectivul era dat în folosinţă, terenul aferent este proprietatea publică a statului. Comparând titlul statului cu titlul emis reclamatei în baza Legii nr.18/1991, Curtea reţine că prima instanţă a apreciat corect că terenul pe care este amplasat stâlpul nu aparţine reclamantei, chiar Legea nr.18/1991 excluzând de la reconstituirea dreptului de proprietate privată terenurile aparţinând domeniului public, afectate unor destinaţii speciale, care, potrivit art.5 sunt inalienabile şi insesizabile. Astfel, reclamanta nu poate pretinde mutarea stâlpului de pe terenul afectat obiectivului de utilitate publică şi nici despăgubiri pentru teren. Chiar dacă titlul reclamantei nu a fost expres anulat, nulitatea parţială poate fi analizată pe cale de excepţie. Asupra terenurilor aflate în proprietatea terţilor, cuprinse în zonele de protecţie şi de siguranţă Legea nr.13/2007 stabileşte prin art. 20 alin.3 un drept de servitute legală, dreptul de proprietate privată putând să fie limitat potrivit art. 44 alin.7 din Constituţia României. Ca atare, restrângerea dreptului reclamantei este una legală, dictată de interese publice şi nu contravine Constituţiei.

Faţă de considerentele expuse, Curtea apreciază că instanţa e fond a pronunţat o soluţie temeinică şi legală, întemeiată pe aprecierea corectă a situaţiei de fapt şi pe aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, va respinge ca nefondat apelul reclamantei.

(Decizia nr. 217 din 27 octombrie 2009 - Secţia comercială.)
4. Competenţa de soluţionare a ordonanţei preşedinţiale având ca obiect evacuarea.
Competenţa de soluţionare a ordonanţei preşedinţiale prin care se solicită evacuarea sau reintegrarea într-un spaţiu comercial aparţine, potrivit dispoziţiilor art.581 alin.2 Cod procedură civilă, instanţei competente să soluţioneze acţiunea referitoare la executarea ori rezilierea contractului de închiriere şi care se determină prin raportare la criteriul obiectiv, aplicabil oricărei speţe, al preţului locaţiunii curente (lunare).
Prin decizia nr. 32 /09.06.2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite în recurs în interesul legii, s-a stabilit că dispoziţiile art.1 pct. 1, art.2 pct. 1 lit. a şi b şi art. 282 indice 1 alin. 1 Cod procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

În considerentele deciziei pronunţate în recursul în interesul legii s-a arătat că ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară.

Potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. 3 Cod de procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursul în interesul legii este obligatorie.

În consecinţă, în practică, s-a reţinut că dreptul de folosinţă este un drept personal patrimonial şi se evaluează prin raportare la preţul locaţiunii curente.

Preţul locaţiunii curente este, în speţă, sub 100.000 lei, astfel încât competenţa materială de a soluţiona în primă instanţă acţiunea în executarea ori acţiunea în rezilierea contractului de închiriere invocat în cauză revine judecătoriei şi aceleiaşi instanţe îi revine şi competenţa de soluţionare a ordonanţei preşedinţiale, potrivit dispoziţiilor art.581 alin. 2 Cod procedură civilă.

În consecinţă, hotărârea atacată în cauză este lovită de nulitate, potrivit art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, fiind pronunţată de o instanţă necompetentă material.

Faţă de considerentele expuse, se impune admiterea recursului şi casarea sentinţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 6 Cod procedură civilă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre soluţionare instanţei competente, respectiv Judecătoria Târgu - Jiu, ca instanţă comercială.

Curtea a apreciat că soluţia adoptată face inutilă examinarea celorlalte motive de recurs, care se vor analiza în rejudecare, ca apărări referitoare la fondul litigiului. (Decizia nr. 1292 din 27.10.2009 - Secţia Comercială.)