Drept civil

Posesie. Dreptul de a culege fructele în cazul constructorului de bună-credinţă.


În cazul în care un terţ edifică cu bună-credinţă o construcţie pe un teren proprietatea unei alte persoane, terţul este proprietarul construcţiei până la preluarea ei, prin accesiune, de către proprietarul terenului. În calitate de proprietar, terţul are dreptul să folosească construcţia dar şi terenul aferent acesteia până la preluarea construcţiei pe calea accesiunii imobiliare artificiale de către proprietarul terenului, sau chiar până la plata despăgubirii care i se cuvine, conform legii, dacă solicită un drept de retenţie. Pentru această perioadă terţul care a construit cu bună-credinţă nu datorează despăgubiri proprietarului terenului, reprezentând lipsa de folosinţă terenului.
Reclamanta M. F. a chemat în judecată IPJ şi M.A.I., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 2.200.000.000 lei, cu titlu de chirie neachitată pe perioada ultimelor trei ani, respectiv iunie 2002-iunie 2005.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că prin hotărâre definitivă şi irevocabilă a fost constatat dreptul de proprietate al autoarei reclamantei, T. C., în contradictoriu cu M.F. şi C. J., asupra unui teren în suprafaţă de 2.563 m.p.. Din cei 2.563 m.p., pe 370 m.p. I.P.J. a reedificat o construcţie, respectiv un garaj. Prin decizie pronunţată la 02.02.2004 de Curtea de Apel Craiova reclamanta a dobândit dreptul de proprietate şi pe acest teren, iar pârâţii în mod nejustificat au refuzat să-l elibereze, sau să plătească chirie. Prin altă hotărâre judecătorească, din 22.03.2005, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate şi asupra garajului, iar pârâţii au refuzat să-l elibereze.

Judecătoria Tg-Jiu prin sentinţa civilă nr. 2058/2008, a admis acţiunea cu completările ulterioare şi a obligat I.P.J. la plata către reclamantă a sumei de 193.675 lei despăgubiri civile, reprezentând chiria pe ultimii trei ani 2002-2005, precum şi a sumei de 20.799,50 lei, despăgubiri civile reprezentând chiria pe perioada 01.01.2006-28.04.2006. A fost respinsă acţiunea, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, faţă de M.A.I.

S-a reţinut că acţiunea reclamantei este întemeiată cu privire la plata chiriei pentru perioada 2002-2005 şi în continuare până la data de 28.04.2006, întrucât aceasta a fost lipsită de folosinţa terenului, ceea ce constituie o atingere adusă dreptului de proprietate.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul I.P.J., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie cu următoarea motivarea că reclamanta a solicitat chirie pentru 370 m.p., teren ocupat în totalitate de construcţii, fără a preciza temeiul juridic al acesteia; având în vedere că demolarea imobilului nu era posibilă, I.P.J. a fost de acord cu propunerea reclamantei de a prelua construcţia prin accesiune, cu plata unor despăgubiri în condiţiile art. 494 alin.3 Cod Civil.

Deşi s-a reţinut buna-credinţă a pârâtului, aceeaşi instanţă a considerat, în mod greşit, că I.P.J. nu este exonerat de plata chiriei, întrucât reclamanta a fost lipsită de folosinţa terenului, măsură contrară dispoziţiilor legale cu privire la constructorul de bună-credinţă, pârâtul nefiind în culpă, întrucât apelanta reclamantă a dorit să preia imobilul. Motivul doi de apel l-a constituit faptul că reclamanta apelantă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti despăgubirile în cuantum de 516,2 milioane lei, cu toate că I.P.J. a predat construcţia, astfel cum rezultă din procesul-verbal de punere în posesie.

Prin apelul declarat de apelanta M.F., s-a criticat hotărârea în sensul că suma datorată de pârâtul I.P.J. cu titlu de chirie ar fi de 63.303,50 lei, conform suplimentului raportului de expertiză (nu de 20.799,50 lei), iar cheltuielile de judecată privesc suma de 715 lei şi nu de 2.300 lei.

Prin decizia nr. 294 din 4 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Gorj a fost admis apelul declarat de I.P.J. A fost schimbată sentinţa în sensul că s-a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată. S-a respins apelul declarat de apelanta reclamanta.

S-a reţinut că litigiul a fost soluţionat irevocabil între părţi prin sentinţa civilă din 20.12.2005 prin care s-a statuat că reclamanta a devenit proprietara construcţiei prin accesiune, fiind obligată la plata sumei de 516,2 milioane lei, hotărâre care a fost pusă în executare în ce priveşte predarea construcţiei. Art. 494 Cod civil nu vorbeşte despre chirie. Chiria la care a fost obligat pârâtul are alt temei juridic, respectiv cel al locaţiei, reglementat prin disp. art. 1410 şi urm. Cod Civil. Ori, în cazul de faţă, nu s-a dovedit existenţa locaţiei, sau cel mult al unei convenţii între părţi cu privire la plata chiriei. Dacă reclamanta a fi suferit o pagubă ca urmare a nefolosirii terenului respectiv, aceasta urma să precizeze în ce constă şi s-o dovedească.

Dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr.1 al CEDO şi prevederile constituţionale nu au relevanţă în cauză atâta vreme cât reclamantei i s-a reconstituit dreptul de proprietate şi i-au fost restituite bunurile în natură, devenind proprietara terenului pentru care urmează să plătească suma de 516,2 milioane lei.

Motivele de apel ale reclamantei M.F. s-au constatat a fi neîntemeiate pentru considerentul că aceasta a devenit proprietara bunurilor în cauză, dimpotrivă statuându-se prin hotărâre irevocabilă obligaţia acesteia de a plăti apelantului pârât suma de 516,2 milioane lei.

În termenul legal reglementat de art. 302 Cod pr. civilă a declarat recurs în cauză reclamanta M.F. solicitând modificarea deciziei în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost completată.

În motivarea recursului recurenta a susţinut că obiectul prezentei cauze îl reprezintă obligarea IPJ şi a MAI la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 370 mp. în perioada iunie 2002 – aprilie 2006, şi nu stabilirea incidenţei prevederilor art. 494 alin. 2 Cod civil, la care face trimitere instanţa de apel. Greşit tribunalul a recalificat obiectul acţiunii cu care a fost investită instanţa de fond, reţinând că ar fi incidente dispoziţiile art.1410 şi următoarele din Codul civil. În cauză temeiul de drept îl constituie dispoziţiile art. 998 Cod civil, pârâta fiind ţinută să repare prejudiciul creat prin lipsirea reclamantei de dreptul de folosinţă asupra terenului.

Motivarea instanţei de apel în sensul că recurenta nu a suferit nici o pagubă, a fost apreciată de asemenea ca fiind greşită. S-a arătat că intimatul IPJ nu a contestat nicicând că a folosit clădirea edificată pe terenul recurentei deşi avea cunoştinţă, în perioada supusă atenţiei în litigiul de faţă, că recurenta este proprietara terenului. Faptul că intimatul a fost de bună-credinţă la momentul edificării construcţiei nu înlătură obligaţia acestuia de a plăti despăgubiri (chirie) pentru terenul pe care îl ocupă fără drept. Cuantumul prejudiciului a fost individualizat prin rapoartele de expertiză întocmite în cauză.

Un ultim aspect criticat în motivarea recursului este faptul că instanţa de apel nu a analizat apelul declarat de reclamantă. Argumentul că reclamanta a devenit proprietara bunurilor în cauză şi că urmează să plătească o sumă de 516 milioane lei este străin în raport cu natura pricinii ceea ce face ca decizia să fie nemotivată.

Recurenta a mai formulat critici care vizează sentinţa, critici care reprezintă o reiterare a motivelor de apel.

Recursul este nefondat.

În cazul în care un terţ edifică cu bună-credinţă o construcţie pe un teren proprietatea unei alte persoane, terţul este proprietarul construcţiei până la preluarea ei, prin accesiune, de către proprietarul terenului. În calitate de proprietar, terţul are dreptul să folosească construcţia dar şi terenul aferent acesteia până la preluării construcţiei pe calea accesiunii imobiliare artificiale de către proprietarul terenului, sau chiar până la plata despăgubirii care i se cuvine conform legii (despăgubire ce reprezintă contravaloarea materialelor şi a manoperei ori a sporului de valoare adus terenului), dacă solicită un drept de retenţie. Pentru această perioadă terţul care a construit cu bună-credinţă nu datorează despăgubiri proprietarului terenului, reprezentând lipsa de folosinţă terenului.

În litigiul dedus judecăţii, recurenta reclamantă invocă faptul că, în calitate de proprietară a terenului în suprafaţă de 370 mp, avea dreptul de a folosi bunul în mod efectiv şi de a-i culege fructele; că aceste atribute ale dreptului de proprietate nu au putut fi exercitate în perioada 2002 – aprilie 2006 din culpa intimatului pârât IPJ, care a refuzat să elibereze terenul.

Curtea apreciază că în cauză nu poate fi reţinută culpa intimatului menţionat, în producerea vreunui eventual prejudiciu recurentei (nefiind astfel îndeplinite cerinţele art. 998 Cod civil, invocate în motivarea recursului), câtă vreme pe terenul menţionat mai sus era edificată o construcţie, iar prin sentinţa civilă din 20.03.2003 a Judecătoriei Tg. Jiu, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost respins capătul de cerere privind demolarea acesteia, recunoscându-i-se intimatului pârât IPJ calitatea de constructor de bună-credinţă.

Intimatul pârât, în calitate de constructor de bună-credinţă, a fost proprietar al construcţiei până în momentul în care a pierdut acest drept în favoarea recurentei, care l-a dobândit prin sentinţa civilă din 20.12.2005 a Judecătoriei Tg. Jiu, pe calea accesiunii imobiliare artificiale. Până la pronunţarea acestei hotărâri Curtea apreciază că intimatul pârât a folosit cu bună-credinţă terenul. Intimatul pârât nu putea ceda recurentei reclamante folosinţa terenului pentru că aceasta, în fapt, presupunea ca intimatul pârât să demoleze (să ridice) construcţia de pe teren; o astfel de obligaţie nu a fost stabilită în sarcina sa, ci – dimpotrivă - cererea de chemare în judecată ce a avut un asemenea obiect (formulată de recurenta reclamantă) a fost respinsă, reţinându-se buna credinţă a intimatului pârât la edificarea imobilului.

Ca urmare a pronunţării sentinţei civile din 20.12.2005, în aprilie 2006 intimatul IPJ a predat recurentei posesia imobilului, teren şi construcţie, deşi recurenta nu a achitat despăgubirile stabilite în sarcina sa. În condiţiile în care în perioada decembrie 2005 – aprilie 2006 nu a mai fost întreprins nici un alt demers judiciar (respectiv somaţie sau cerere de chemare în judecată) de către recurenta reclamantă, care să fi avut drept efect punerea în întârziere a intimatului pârât în legătură cu obligaţia de predare a imobilului, nu poate fi reţinută în sarcina acestuia obligaţia de a achita despăgubiri recurentei reclamante pentru eventualul prejudiciu produs prin nefolosirea bunului (teren şi construcţie) în această perioadă.

Considerentele de mai sus dovedesc fără putinţă de tăgadă că pentru soluţionarea litigiului s-au impus a fi lămurite efectele pe care le produce în cauză calitatea de constructor de bună-credinţă a intimatului IPJ. Astfel fiind, Curtea consideră că în mod corect tribunalul a apreciat că prezintă relevanţă în cauză prevederile art. 494 Cod civil, atunci când a respins acţiunea în pretenţii formulată de recurenta reclamantă. Aceste dispoziţii, împreună cu prevederile art 485 – 497 Cod civil, sunt relevante - în litigiul de faţă - numai pentru stabilirea momentului până la care constructorul de bună-credinţă nu datorează fructele aferente terenului pe care a fost edificată construcţia.

În ce priveşte prevederile art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi normele constituţionale care garantează dreptul de proprietate, Curtea apreciază că acestea nu au fost încălcate în speţă.

Dreptul de proprietate este un drept absolut (în sensul de drept complet, care conferă titularului exerciţiul tuturor prerogativelor sale – posesia, folosinţa şi dispoziţia). În condiţiile legii, însă, fără a-i afecta substanţa, acest drept poate cunoaşte unele îngrădiri. Dispoziţiile art. 485 – 487 şi ale art. 494 Cod civil, în măsura în care ocrotesc buna-credinţă, constituie o îngrădire legală adusă dreptului de proprietate. Dobândirea de către posesorul de bună credinţă a fructelor, în temeiul art. 485, 486 şi 487 din Codul civil, a fost supusă atenţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului; în cauza Weissman şi alţii contra României (hotărârea din 24 mai 2006) s-a statuat că prin aplicarea acestor dispoziţii nu se aduce atingere prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Argumentele din decizia recurată, cum că prin acţiune s-a cerut chirie pentru teren şi că nu s-a făcut dovada vreunui contract de locaţie, sunt străine în raport cu litigiul dedus judecăţii. Instanţa de fond a calificat corect acţiunea ca fiind una în despăgubiri, ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, fiind invocată culpa intimatului pârât IPJ. Această calificare a fost avută, însă, în vedere şi de tribunal atunci când a reţinut că reclamanta nu face dovada vreunui prejudiciu produs din culpa intimatului pârât; astfel fiind nu există motive de casare a deciziei şi trimitere a cauzei spre rejudecare (pentru că nu ar fi fost analizată cererea prin prisma temeiului juridic invocat).

Cât priveşte criticile din apelul declarat de reclamantă, reiterate şi în recurs, acestea au fost analizate sumar de către tribunal. Întrucât aceste critici vizează cuantumul despăgubirilor şi al cheltuielilor de judecată, analiza lor este lipsită de interes în condiţiile în care acţiunea promovată de recurenta reclamantă nu poate fi primită, deoarece intimatul pârât IPJ a folosit terenul cu bună-credinţă până la data la care recurenta reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei prin accesiune, iar ulterior nu a fost pus în întârziere în vederea predării imobilului (anterior predării, care a avut loc în aprilie 2006). (Decizia nr. 91/ 29 ianuarie 2009 - Secţia Civilă pentru Cauze cu Minori şi Familie)

4. 
   Servitute de trecere. Loc înfundat rezultat ca urmare a conduitei proprietarului însuşi. Neaplicarea art.616 Cod civil.
   

Art.616-619 Cod civil, stabilesc dreptul proprietarului al cărui loc este înfundat, fără ieşire la calea publică, să ceară trecerea pe locul vecinului său, cu îndatorirea de a-l despăgubi în raport de pagubele ce i le-ar putea cauza. Este esenţi

al însă ca originea înfundării sau fie naturală sau provenită dintr-un caz fortuit sau forţă majoră, străină de fapta proprietarului locului înfundat, iar dacă proprietarul locului înfundat, prin fapta sa, face ca terenul său să devină înfundat fără să mai aibă ieşire la calea publică, el nu are dreptul să ceară drum de trecere pe terenul vecinului.
Reclamantul M.T. a chemat în judecată pe pârâtele E.C. şi C.S. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se acorde servitute de trecere la proprietatea reclamantului din Craiova, str.Păltiniş.

Prin sentinţa civilă nr.10797/13 decembrie 2006, pronunţată de Judecătoria Craiova, a fost respinsă acţiunea, instanţa reţinând că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 616-619 Cod Civil.

Împotriva sentinţei a formulat apel reclamantul M.T arătând că în mod greşit s-a apreciat de către instanţă că inexistenţa unei căi de acces la imobilul său i s-ar datora exclusiv, singurul drum la calea publică fiind pe terenul pârâţilor.

Prin decizia nr.189 din 18 martie 2009 Tribunalul Dolj a respins apelul, soluţie menţinută prin decizia civilă nr.1048/2009 a Curţii de Apel Craiova prin care s-a respins recursul cu următoarea argumentare.

Potrivit art.616 Cod civil, proprietarul locului înfundat poate să ceară vecinului său dreptul de trecere spre calea publică pentru folosirea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi pentru pagubele ce i le-ar produce. Loc înfundat este cel ce nu are nici o ieşire la calea publică, deci imposibilitate absolută, sau care are o ieşire cu inconveniente grave sau periculoase.

Trebuie subliniat că pentru a se putea pretinde un drept de trecere peste fondul vecin, înfundarea fondului dominant nu trebuie să fie opera autorului, proprietarului acesteia, cu alte cuvinte să fie străină de orice activitate a sa.

În cazul în care însă, înfundarea este rezultatul unei anume conduite sau neprevederea în acest sens a proprietarului însuşi, el nu mai este îndreptăţit să solicite dreptul de trecere peste terenul vecinului său.

În speţa dată, chiar proprietarul locului înfundat a săvârşit acte care au condus spre această stare. Reclamanta a înstrăinat prin acte autentice, terenul care îi asigura accesul la calea publică, fără a-şi asigura posibilitatea ca şi pentru viitor să uzeze de acelaşi drum, prin urmare nu a precizat în acte posibilitatea ca atunci când a înstrăinat terenul , de a-şi asigura accesul la calea publică. Aşadar, prin fapta sa a reclamantului imobilul a devenit imobil înfundat fără ieşire la calea publică.

Art.616-619 Cod civil, stabilesc dreptul proprietarului al cărui loc este înfundat, fără ieşire la calea publică, să ceară trecerea pe locul vecinului său, cu îndatorirea de a-l despăgubi în raport de pagubele ce i le-ar putea cauza. Este esenţial însă ca originea înfundării sau fie naturală sau provenită dintr-un caz fortuit sau forţă majoră, străină de fapta proprietarului locului înfundat, iar dacă proprietarul locului înfundat, prin fapta sa, face ca terenul său să devină înfundat fără să mai aibă ieşire la calea publică, el nu are dreptul să ceară drum de trecere pe terenul vecinului. (Decizia civilă nr.1048/14.10.2009 - Secţia Civilă pentru Cauze cu Minori şi Familie).

5. 
   Grăniţuire. Soluţia ce trebuie adoptată atunci când amplasamentul liniei de hotar coincide cu amplasamentul actual al gardului despărţitor.
   

Constatarea că linia de hotar dintre proprietăţile părţilor aflate în litigiu se situează pe amplasamentul actual al gardurilor, zidurilor (respectiv că este bine delimitată în fapt), nu poate duce la respingerea acţiunii în grăniţuire dacă nu există un titlu care să ateste, respectiv să individualizeze - prin indicarea unor puncte bine stabilite - care este amplasamentul acesteia. Adoptarea unei soluţii contrare echivalează cu refuzul de a judeca, respectiv de a crea părţilor un astfel de titlu, necesar pentru a fi evitate sau simplificate eventuale litigii viitoare.
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 495/313/2008, reclamanţii B. V.si Z. M. C. au chemat in judecata pe pârâţii R. M. si C. D. şi au solicitat obligarea acestora să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 10 mp teren şi să se stabilească linia de hotar care desparte cele doua proprietăţi.

Prin sentinţa civilă nr. 1190/25.09.2008 a Judecătoriei Strehaia a fost admisă acţiunea; s-a dispus obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei B.V. suprafaţa de 9,3 mp teren, individualizată prin indicarea vecinătăţilor. A fost stabilită linia de hotar între proprietatea reclamantei şi cea a pârâţilor pe aliniamentul punctelor 1,2,6^,,6,7,8 stabilit de expert în schiţa anexă la raportul de expertiză.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, în suprafaţă de 9,4 mp, cu contractul de vânzare cumpărare cu clauză de întreţinere încheiat la data de 29 iulie 1999, precum şi a faptului că terenul este ocupat de către pârâţi, care nu opun nici un titlu de proprietate cu privire la acesta.

De asemenea, s-a mai reţinut că linia de hotar dintre cele două proprietăţi trebuie să fie pe aliniamentul punctelor 1,2,6’,6,7,8, conform schiţei anexă la raportul de expertiză.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta R. M., cale de atac ce a fost calificată ca fiind apel.

In motivarea apelului s-a susţinut că sentinţa a fost dată cu încălcarea greşită a legii şi cu analizarea necorespunzătoare a probatoriului administrat în cauză. Instanţa din oficiu a luat interogatoriu intimatei reclamante B. V.

Prin decizia civilă nr. 94/A din 5 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, s-a admis apelul. A fost schimbată sentinţa în sensul că s-a respins acţiunea.

S-a reţinut, în esenţă, că posesia este o stare de fapt protejată de legiuitor, în sensul că ea este de natură să creeze prezumţia de proprietate (art. 1854 c.civ.) în favoarea celui ce posedă. Pârâtul posesor este presupus proprietar, nefiind obligat să aducă probe, cel care trebuie să răstoarne prezumţia de proprietate asupra bunului nemişcător fiind reclamantul, într-o acţiune în revendicare imobiliară.

Din interogatoriul luat intimatei reclamante B. V. a rezultat că pârâţii nu au exercitat acte de deposedare nici faţă de ea nici faţă de mama sa de la care a dobândit terenul, acesta fiind stăpânit în aceeaşi configuraţie şi în aceleaşi limite de hotar. Reclamanta, în acţiunea în revendicare imobiliară, trebuie să facă dovada momentului deposedării pentru a putea răsturna prezumţia instituită de art. 1854 c.civ., probă care nu a fost făcută de aceasta; astfel fiind s-a apreciat că acţiunea în revendicare este nefondată şi a fost respinsă.

Nefondată a fost considerată şi cererea privind grăniţuirea celor două proprietăţi, faţă de constatările făcute de către expert în sensul că liniile de hotar sunt bine delimitate şi marcate de garduri şi pereţi pe toate laturile.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta B.V., solicitând modificarea deciziei în sensul respingerii apelului şi menţinerii sentinţei.

Recurenta reclamantă a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoz. art.480, 481 şi 1854 Cod civil. Astfel, s-a susţinut că deposedarea de suprafaţa de teren revendicată s-a făcut de către pârâţi permanent prin folosirea acestui teren şi prin interzicerea construirii gardului despărţitor pe hotarul dintre proprietăţi. Nu era necesar să se dovedească momentul deposedării ci doar faptul că pârâţii, în calitate de posesori neproprietari ocupă din terenul său o suprafaţă de teren care îi aparţine reclamantei. Nu are relevanţă momentul deposedării ci doar faptul ocupaţiunii fără drept.

În ce priveşte respingerea capătului de cerere în grăniţuire instanţa a reţinut greşit că linia de hotar este bine delimitată şi marcată de garduri şi pereţi pe toate laturile. S-a apreciat că această susţinere dovedeşte că instanţa de apel nu a analizat raportul de expertiză, din care rezultă că expertul a stabilit linia de hotar pe aliniamentul punctelor 1,2,6,6,7,8.

Recursul este fondat, fiind incidente în cauză prevederile art. 312 Cod pr. civilă, raportate la art. 304 pct. 7 şi 9 din Codul de pr.civilă.

Tribunalul a interpretat şi a aplicat greşit prevederile art.480 şi 1854 Cod civil.

Potrivit art.480 Cod civil proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut. Dreptul de proprietate poate fi apărat pe calea acţiunii în revendicare, în principal.

În speţă recurenta reclamantă a investit instanţa de fond cu acţiune în revendicare susţinând că prin act de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere a dobândit de la mama sa dreptul de proprietate cu privire la o suprafaţă de teren de 285,11 mp. situată în localitatea Strehaia. Din acest teren o suprafaţă de aprox. 10 mp. este ocupată fără drept de către pârâţii C. D. şi R. M. Conform expertizei, reclamantei îi lipseşte o suprafaţă de 9,3 mp teren.

Tribunalul, fără a combate cele reţinute la fond (cum că terenul în litigiu este proprietatea reclamantei), a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea cu motivarea greşită că reclamanta avea obligaţia de a face dovada momentului în care a fost deposedată de pârâţi, pentru a putea răsturna prezumţia instituită de art. 1854 Cod civil.

Momentul deposedării unui proprietar de terenul său prezintă relevanţă atunci când apărarea dreptului are loc pe calea acţiunii posesorii; în cadrul acţiunii în revendicare acest moment este important şi este necesar a fi stabilit numai în măsura în care pârâţii se apără invocând prescripţia achizitivă (respectiv dobândirea dreptului de proprietate cu privire la terenul în litigiu ca urmare a unei posesii utile ce a fost exercitată vreme îndelungată). Această excepţie nu a fost invocată în cauză de intimaţii pârâţi.

În speţă, reclamanta face dovada dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de teren mai mare decât cea pe care o posedă în prezent. Intimaţii pârâţi nu au dovedit un drept de proprietate cu privire la suprafaţa de teren de 9,3 mp. pe care o posedă în plus faţă de suprafaţa pe care au dobândit-o pe cale succesorală (520 mp., conform certificatului de moştenitor nr.118/1999 şi stăpânesc 529,5 mp). Pe de altă parte starea de fapt reţinută de tribunal, în sensul că linia de hotar este situată pe amplasamentul care permite păstrarea situaţiei de fapt actuale, este contestată şi de intimata pârâtă R. M. Aceasta, prin motivele de apel, a învederat instanţei că în partea de la stradă intimaţii reclamanţi au construit pe proprietatea sa un gard de 4,10 m lungime şi lat de 0,28 m, având fundaţie de beton şi cărămidă.

Având în vedere suprafeţele din actele de proprietate ale părţilor şi expertiza (probe din care rezultă că pârâţii posedă mai mult teren în fapt, fără a justifica în vreun mod acest lucru), faptul că linia de hotar stabilită la fond este o linie dreaptă (în timp ce linia rezultată din modul actual de stăpânire a terenurilor de către părţi este o linie frântă, intrând în formă de U în interiorul proprietăţii recurentei), precum şi aspectul că pârâta R. M. contestă că starea de fapt actuală corespunde situaţiei juridice a terenurilor, Curtea apreciază că terenul în litigiu este proprietatea reclamantei, că acest teren este stăpânit fără drept de intimaţii pârâţi, situaţie în care va fi admis recursul.

Capătul de cerere în grăniţuire a fost respins de instanţa de apel cu o motivare greşită. S-a reţinut că linia de hotar este bine delimitată şi marcată de garduri şi pereţi pe toate laturile, situaţie în care a schimbat sentinţa şi a respins capătul de cerere în grăniţuire.

Constatarea că linia de hotar dintre proprietăţile părţilor aflate în litigiu se situează pe amplasamentul actual al gardurilor, zidurilor (respectiv că este bine delimitată în fapt), nu poate duce la respingerea acţiunii în grăniţuire dacă nu există un titlu care să ateste, respectiv să individualizeze - prin indicarea unor puncte bine stabilite - care este amplasamentul liniei de hotar. Adoptarea unei soluţii contrare echivalează cu refuzul de a judeca, respectiv de a crea părţilor un astfel de titlu, necesar pentru a fi evitate sau simplificate eventuale litigii viitoare.

În litigiul de faţă, câtă vreme cererea în revendicare formulată de reclamanţi este întemeiată, este indiscutabil că linia de hotar dintre proprietăţile părţilor este cea stabilită la fond, respectiv punctele 1,2,6¹,6,7,8, conform raportului de expertiză. (Decizie nr.787 din 18 iunie 2009 - Secţia Civilă pentru Cauze cu Minori şi Familie).

6.