Drept civil

Acţiune pentru constatarea nulităţii absolute a unor contracte de vânzare cumpărare încheiate cu privire la imobil supus Legii 10/2001. Domeniul de aplicaţie. Prescripţia dreptului la acţiune. Cererea fostului proprietar de a se constata nevalabilitatea preluării imobilului de către stat. Lipsă de interes.


Art. 45 din Legea 10/2001 a reglementat un regim juridic special cu privire la actele juridice de înstrăinare care au avut ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor legii de restituire, încheiate până la data intrării în vigoare a actului normativ. Specialitatea normei juridice aplicabile este dată de includerea imobilelor ce au făcut obiectul vânzărilor în categoriile prevăzute de art. 1 şi 2 din Legea 10/2001 iar din punct de vedere material, acţiunea pentru constatarea nulităţii înstrăinărilor se soluţionează după normele impuse de art. 45 şi 46 legea 10/2001, iar nu după normele dreptului comun, astfel că restituirea în natură a unui imobil ce a fost vândut înainte de intrarea în vigoare a legii este condiţionată de anularea vânzării.

Textul art. 45 include toate categoriile de imobile ce au fost înstrăinate, fără a face o diferenţiere cu privire la temeiul de drept al vânzării, aşa încât unde legea nu distinge nu este permis nici celui ce o aplică să facă distincţii, mai ales că art. 45 alin 1 din Legea 10/2001 se referă la toate imobilele ce fac obiectul legii iar alin 5 stabileşte un termen de prescripţie special indiferent de cauza de nulitate invocată, ceea ce justifică aplicarea textului la orice tip de vânzare, indiferent de destinaţia imobilului ce a făcut obiectul vânzării.

Pentru imobilele ce au fost legal înstrăinate, legea stabileşte ( art. 7, art. 9, art. 18, art. 20, art.29) că nu pot fi restituite în natură, iar legalitatea înstrăinării se constată numai în condiţiile art. 45 din Legea 10/2001. În ipoteza în care acţiunea în constatarea nulităţii vânzării nu mai poate fi promovată ( fiind respinsă ca prescris introdusă) distincţia asupra valabilităţii sau nevalabilităţii titlului statului nu mai are relevanţă, o acţiune pentru constatarea nevalabilităţii titlului statului fiind lipsită de interes deoarece reclamanţii nu pot pretinde că un anumit drept ar putea fi câştigat după ce s-ar constata lipsa titlului valabil al statului asupra imobilului.

Prin acţiunea înregistrată la 25.11.2005 reclamanţii F.M., F.V.I., F.A.G., F.L. şi F.C. au chemat în judecată pârâţii Consiliul Local la Municipiului Caracal, Primăria Municipiului Caracal, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Bucureşti, C.V.R., S.L., B.P.I.Gh., M.F., SC C. SRL Caracal, SC G. SRL Caracal, SC M.Gh. SNC Caracal, D.D., Cooperativa U.M.Caracal , solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare nr. 7973 din 14.04.2000, nr.7921 din 14.04.2000, nr. 7975 din 14.04.2000, nr.7971 din 14.04.2000 , nr.8999 din 09.05.2000, nr.7980 din 14.04.2000, 8106 din 09.05.2000, nr.7976 din 14.04.2000 şi nr. 4096 din 23.10.2001, încheiate între reprezentanţii autorităţii locale administrative şi persoanele fizice pârâte şi să se constate lipsa titlului statului asupra imobilului ce a aparţinut autorilor reclamanţilor.

La data de 8. 02.2006 a formulat cerere de intervenţie în interes propriu Î.Ş.V., susţinând că a cumpărat la data de 23.10.2001, de la pârâtul C.V.R., un spaţiu comercial din imobilul în litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 4755 din data de 18 noiembrie 2008, pronunţată de Judecătoria Caracal, s-a admis în partea acţiunea precizată, s-a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea lipsei valabilităţii titlului statului.

S-a constatat lipsa vreunui titlu de preluare de către stat a imobilului situat în Caracal, str. C.B., nr.1, judeţul Olt.

S-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare şi s-a respins acest capăt de cerere.

S-a respins cererea de intervenţie în interes propriu, ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţa a reţinut că imobilul a aparţinut autorului reclamanţilor, F.A., fiind preluat abuziv de stat, care nu are un titlu valabil asupra imobilului deoarece autorului nu îi erau aplicabile dispoziţiile Decretului 92/1950, întrucât nu se încadra în categoriile socio-profesionale menţionate în actul de naţionalizare.

Imobilul a fost vândut pârâţilor chiriaşi, iar acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare a fost considerată prescrisă, nefiind formulată în termenul prevăzut la art. 45 al.5 din Legea 10/2001.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Olt, considerând-o netemeinică şi nelegală.

Reclamanţii au criticat hotărârea sub aspectul modului de rezolvare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune raportat la dispoziţiile art. 45(46) din Legea 10/2001, considerând că legiuitorul a stabilit un termen special de prescripţie numai cu privire la imobilele spaţii de locuit, această dispoziţie neputând fi aplicată în speţa de faţă, întrucât imobilul are destinaţia de spaţiu comercial .

S-a arătat că dreptul la acţiune se naşte din momentul emiterii dispoziţiei Primarului de respingere a cererii de restituire în natură, aceasta fiind emisă la 26.09.2005, în culpă fiind pârâta care nu a respectat termenul de 60 de zile de la notificare.

Direcţia Generală a Finanţelor Publice, în numele şi pentru Ministerul Economiei şi Finanţelor, a motivat apelul susţinând că sentinţa este netemeinică şi nelegală sub aspectul rezolvării capătului de cerere privind preluarea imobilului proprietatea autorului reclamanţilor. S-a arătat că titlul Statului există şi este valabil, preluarea făcându-se cu respectarea Constituţiei şi legilor în vigoare în momentul preluării.

Prin decizia civilă 103 din 19 martie 2009 a Tribunalului Olt s-au respins ambele apeluri.

Tribunalul a reţinut că prima instanţă a rezolvat cele două capete ale cererii introductive la instanţă în conformitate cu prevederile speciale ale Legii 10/2001, termenul prevăzut de art. 45 al.5 din Legea 10/2001 fiind calculat de la data de la care reclamanţii i-au notificat pe pârâţi, respectiv 29 martie 2001.

S-a arătat că legiuitorul nu a făcut nicio distincţie între imobilele spaţii de locuit şi imobilele spaţii comerciale, aşa cum pretind apelanţii reclamanţi, ci a stabilit un termen de prescripţie special, prin derogare de la dispoziţiile dreptului comun.

Apelul statului a fost considerat nefondat, atâta timp cât din actele depuse la fond rezultă că imobilul a trecut în proprietatea Statului în baza Decretului 92/1950 , iar din adresa nr. 77/A din 24.02.2005, rezultă faptul că F.A. şi autorul acestuia, F.I., nu sunt cuprinşi în listele anexă ale Decretului 92/1950, ceea ce duce la concluzia că imobilul nu era în proprietatea unei persoane ce aparţinea unei categorii socio-profesionale ale cărei bunuri să fi fost supuse naţionalizării.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi Statul Român.

În motivarea recursului declarat de reclamanţi s-a descris pe larg situaţia juridică a imobilului şi cererile formulate de reclamanţi pentru restituirea acestuia şi s-a arătat că dispoziţiile art. 46, actual art. 45 din Legea 10/2001 au în vedere actele juridice de înstrăinare efectuate în temeiul Legii 112/1995 sau cele efectuate în cadrul procesului de privatizare, ori imobilul în litigiu are destinaţia de spaţiu comercial iar contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate în temeiul legii administraţiei publice locale, acţiunea în constatarea nulităţii lor fiind imprescriptibilă.

S-a susţinut că art. 46 din legea 10/2001 nu include cazurile în care vânzarea se face cu fraudarea dispoziţiilor legale, ori în speţă Primăria Caracal, în calitate de vânzător, a încălcat toate dispoziţiile legale.

O altă teză susţinută de recurenţi a fost aceea că reclamanţii nu au pierdut niciodată proprietatea bunului, potrivit art. 2 alin. 2 din legea 10/2001, însă îşi pot exercita acest drept doar după parcurgerea procedurii administrative cerută de lege.

Cu privire al prescripţia specială de un an reglementată de Legea 10/2001, s-a arătat că acest termen nu curge de la notificarea pârâţilor de către reclamanţi, cum s-a reţinut la fond, că instanţele aveau obligaţia să stabilească data naşterii dreptului la acţiune, însă nu s-a expus punctul de vedere al reclamanţilor cu privire la această dată.

Recurenţii reclamanţi au arătat că acţiunea pentru constatarea nulităţii vânzărilor nu are caracter accesoriu faţă de acţiunile pentru restituirea imobilului, întemeiate pe dispoziţiile Legii 10/2001, caz în care nu poate fi analizat modul în care s-au respectat termenele administrative din această lege şi că este deschisă reclamanţilor calea acţiunii în revendicare de drept comun.

Statul Român, prin reprezentanţii legali, a criticat soluţia dată asupra cererii privind constatarea lipsei unui titlu valabil al statului asupra imobilului.

S-a arătat că instanţele nu au avut în vedere dispoziţiile legale aplicabile la momentul preluării imobilului şi faptul că au fost respectate condiţiile de fond şi de formă impuse de Decretul 92/1950. S-au invocat prevederile HG 20/1996, care defineau ca fiind preluate cu titlu acele imobile ce au fost trecute în proprietatea statului cu respectarea legilor în vigoare, inclusiv cele preluate prin naţionalizare.

Recursul declarat de reclamanţi nu este fondat, iar recursul declarat de Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al statului, este fondat pentru următoarele considerente.

Reclamanţii au invocat şi au dovedit că sunt moştenitorii persoanelor fizice de la care a fost preluat, prin naţionalizare, imobilul din Caracal, cu privire la care au formulat notificare conform Legii 10/2001, către primăria din localitate. Prin Dispoziţia 3569 din 26.09.2005 s-a stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor, reţinându-se că imobilul, având mai multe spaţii comerciale, a fost înstrăinat pârâţilor în cursul anului 2000.

Contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate de Primăria Caracal, în urma adoptării HCL 14 din 29.02.2000 şi HCL 16 din 24.03.2000, în temeiul art. 84 din legea 60/1991, după organizarea unei licitaţii publice.

Art. 45 din Legea 10/2001 (în numerotarea actuală a legii) a reglementat un regim juridic special cu privire la actele juridice de înstrăinare care au avut ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor legii de restituire, încheiate până la data intrării în vigoare a actului normativ.

Caracterul special al acestui regim juridic a privit , pe de o parte, motivele de constatare a nulităţii înstrăinărilor iar, pe de altă parte, termenul în care pot fi formulate aceste acţiuni. Instanţa supremă s-a pronunţat în mod constant în sensul că acţiunea având ca obiect desfiinţarea înstrăinărilor este de competenţa, în primă instanţă, a judecătoriei, ca instanţă cu plenitudine de competenţă, sau a tribunalului, după cum valoarea obiectului material al litigiului depăşeşte sau nu suma de 500 000 lei, pentru că un astfel de demers judiciar nu are caracter accesoriu faţă de acţiunile întemeiate pe dispoziţiile Legii 10/2001 şi care urmăresc acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul ce a făcut obiectul înstrăinării.

Accesorialitatea acţiunii este astfel privită din perspectiva dispoz. art. 17 c.p.c., şi are în vedere numai sensul procesual civil al noţiunii, însă, din punct de vedere material, acţiunea pentru constatarea nulităţii înstrăinărilor se soluţionează după normele impuse de art. 45 şi 46 Legea 10/2001, iar nu după normele dreptului comun.

Specialitatea normei juridice aplicabile este dată de includerea imobilelor ce au făcut obiectul vânzărilor în categoriile prevăzute de art. 1 şi 2 din Legea 10/2001. În aceste condiţii, este nefondată susţinerea recurenţilor reclamanţi că acţiunea a fost greşit calificată de instanţe şi, în consecinţă, greşit aplicate normele prescripţiei speciale, cât timp reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii vânzării ce a privit un imobil preluat abuziv de stat şi cu privire la care au demarat procedura de acordare a măsurilor reparatorii prevăzută de Legea 10/2001.

Susţinerea acestora referitoare la calitatea lor de proprietari în condiţiile art. 2 alin 2 al Legii 10/2001, text care a fost abrogat prin Legea 1/2009, nu poate fi, astfel, primită, din întreaga reglementare a legii rezultând că restituirea în natură a unui imobil ce a fost vândut înainte de intrarea în vigoare a legii este condiţionată de anularea vânzării.

Este nefondat şi argumentul că textul art. 45 se referă doar la imobile ce au fost înstrăinate fie în procesul de privatizare, fie potrivit Legii 112/1995, nu şi vânzărilor de spaţii comerciale, deoarece legea specială reparatorie include toate categoriile de imobile ce au fost înstrăinate, fără a face o diferenţiere cu privire la temeiul de drept al vânzării, aşa încât unde legea nu distinge nu este permis nici celui ce o aplică să facă distincţii. Este de observat că art. 45 alin 1 din Legea 10/2001 se referă la toate imobilele ce fac obiectul legii, iar alin 5 stabileşte un termen de prescripţie special indiferent de cauza de nulitate invocată, ceea ce justifică aplicarea textului la orice tip de vânzare, indiferent de destinaţia imobilului ce a făcut obiectul vânzării.

Nulitatea absolută a unui contract de vânzare cumpărare, constatată prin hotărâre judecătorească, are ca sancţiune de drept civil lipsirea actului juridic de efectele în vederea cărora a fost încheiat, din cauza nesocotirii dispoziţiilor legale edictate pentru realizarea sa valabilă. Persoana îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii poate promova acţiune pentru constatarea nulităţii vânzării, atunci când pretinde restituirea imobilului în natură, însă eventuala nulitate este supusă cerinţei ca aceasta să fie invocată în termenul de 18 luni prevăzut de Legea 10/2001.

Potrivit art. 45 alin 5 din Legea 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an şi 6 luni de la data intrării în vigoare a legii. Legea 10/2001 a intrat în vigoare la 14 febr. 2001, iar termenul prevăzut de art. 45 alin 5, stabilit în forma iniţială a legii la un an, a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni prin OUG 109/2001 şi OUG 45/2001 şi s-a împlinit la 14. august 1002. Textul constituie o normă specială cu caracter imperativ, care prevalează asupra dispoziţiilor de drept comun din materia prescripţiei extinctive.

Asupra constituţionalităţii acestui text s-a pronunţat, prin mai multe decizii Curtea Constituţională, (decizia 428/2005, decizia 612/2005, decizia 78/2006, decizia 46/2006, nr. 296/2003, decizia 104/2007, decizia 115/2007), considerând că legiuitorul este îndreptăţit să stabilească limitele exercitării dreptului de proprietate, în temeiul art. 44 alin 1 teza II şi art. 136 alin 5 din Constituţie, deoarece exercitarea unui drept de către titularul său trebuie să aibă loc într-un cadru stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene după expirarea cărora nu mai este posibilă valorificarea dreptului.

Curtea a reţinut că instituţia prescripţiei şi termenele în raport de care aceasta îşi produce efecte nu pot fi considerate îngrădiri ale accesului liber la justiţie, deoarece prin stabilirea lor se asigură un climat indispensabil exercitării în condiţii optime a unui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele negative asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice. Exercitarea dreptului la acţiune în termenul stabilit de lege nu îngrădeşte dreptul de acces la justiţie, dată fiind şi durata rezonabilă a termenului prelungit.

Termenul privind introducerea acţiunii pentru constatarea nulităţii actelor de înstrăinare prevăzut de art. 45 alin 5 din Legea 10/2001 este un termen de prescripţie, care poate fi supus întreruperii şi suspendării, în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 13 şi 16 din Decretul 167/1958. Nerespectarea termenului atrage decăderea din dreptul de a mai obţine o cercetare pe fond asupra legalităţii actului juridic a cărui desfiinţare se cere pe calea nulităţii absolute.

Unul din motivele întreruperii prescripţiei prevăzut de decret este acela vizând introducerea unei cereri de chemare în judecată, însă formularea notificării nu poate fi asimilată unei cereri de chemare în judecată şi nici cu celelalte motive legale de întrerupere a prescripţiei.

Reclamanţii aveau posibilitatea ca, până la soluţionarea notificării adresate unităţii deţinătoare, să formuleze o acţiune prin care să solicite, în termenul legal, anularea înstrăinărilor, procedura de soluţionare a notificării nefiind de natură să întrerupă termenul de prescripţie. Reclamanţii au cunoscut înainte de data de 14 aug. 2002 că imobilul a fost vândut, în acest sens fiind adresa Primăriei Caracal, care a răspuns încă din anul 2001 autoarei reclamanţilor că imobilul a fost înstrăinat societăţilor comerciale care-l ocupă în prezent precum şi notificarea înaintată de autoare pârâţilor la 29 martie 2001.

Concluzia care se impune este aceea că instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a prev. art. 45 alin 5 din Legea 10/2001 şi au respins primul capăt al acţiunii ca fiind prescris, criticile aduse de reclamanţi în recurs nefiind întemeiate, în sensul art. 304 c.p.c., astfel că recursul acestora urmează a fi respins.

Este fondat, însă, recursul pârâtului, care priveşte soluţionarea cererii privind constatarea caracterului nelegal al preluării imobilului de către stat.

În sensul art. 1 şi art. 2 din Legea 10/2001 toate imobilele preluate de stat în perioada 1945- 1989 sunt considerate ca fiind preluate cu titlu abuziv, foştii proprietari având dreptul la măsuri reparatorii. Noţiunea de preluare abuzivă este una generică şi include atât imobilele preluate fără titlu valabil, aşa cum a fost definit prin modificările aduse Legii 112/1995 şi prin Legea 213/1998, cât şi preluările cu titlu valabil.

Persoanele îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii nu sunt obligate să formuleze separat acţiuni prin care să se constate caracterul nelegal al preluării sau lipsa unui titlu valabil al statului, pentru că valabilitatea titlului se analizează implicit de instanţa de judecată investită cu plângerea formulată împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de restituire în natură şi are incidenţă doar în anumite cazuri particulare, prevăzute expres de Legea 10/2001, cum este situaţia dipoz. art. 45 alin 2 din lege.

Pentru imobilele ce au fost legal înstrăinate, legea stabileşte ( art. 7, art. 9, art. 18, art. 20, art.29) că nu pot fi restituite în natură, iar legalitatea înstrăinării se constată numai în condiţiile art. 45, aşa cum a fost deja analizat. În ipoteza în care acţiunea în constatarea nulităţii vânzării nu mai poate fi promovată ( fiind respinsă ca prescris introdusă, cum este cazul în speţă) distincţia asupra valabilităţii sau nevalabilităţii titlului statului nu mai are relevanţă.

O astfel de calificare a titlului de preluare nu prezintă importanţă nici chiar dacă s-ar promova o acţiune în revendicare de drept comun, deoarece, potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, în concursul dintre legea specială şi dreptul comun prevalează dispoziţiile Legii 10/2001, care reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, iar pentru respectarea practicii instanţei europene de contencios al drepturilor omului este necesar ca prin promovarea acţiunii în revendicare să nu se aducă atingere unor drepturi deja câştigate de terţi, drepturi protejate de art. 1 din protocolul adiţional nr. 1 la CEDO.

Aşadar, faţă de dispoziţiile legii de restituire, după respingerea acţiunii pentru constatarea nulităţii vânzării imobilului, pentru reclamanţi nu prezintă relevanţă dacă statul a preluat imobilul cu sau fără respectarea dispoziţiilor Decretului 92/1950, dacă foştii proprietari se încadrau în categoriile socio-profesionale prevăzute expres de art. I din decret, o acţiune pentru constatarea nevalabilităţii titlului statului fiind lipsită de interes.

Interesul reprezintă una din condiţiile de exerciţiu a acţiunii civile şi constă în folosul practic, material, care este urmărit de reclamant şi care poate fi valorificat după parcurgerea procedurii judiciare. Interesul trebuie să existe, să fie actual, direct şi imediat iar în absenţa acestuia promovarea acţiunii este inutilă.

În speţă, reclamanţii nu justifică un interes şi nu pot pretinde că un anumit drept ar putea fi câştigat după ce s-ar constata lipsa titlului valabil al statului asupra imobilului, caz în care cererea lor nu poate fi admisă.

Faţă de excepţia analizată, devine inutil a se analiza pe fond criticile formulate de recurentul pârât, admiterea excepţiei făcând de prisos cercetarea fondului.

Se va constata că instanţele au admis o acţiune, fără a stabili dacă este admisibilă din perspectiva prevederilor Legii 10/2001, cât timp obiectul material privea un imobil supus reglementărilor acestei legi, şi fără a stabili dacă există interesul reclamanţilor în promovarea ei, făcând astfel o greşită aplicare a legii. Pentru aceste argumente, este fondat motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 c.p.c., ceea ce impune admiterea recursului declarat de pârât şi, potrivit art. 312 c.p.c, modificarea deciziei din apel, în sensul admiterii apelului acestei părţi .

În temeiul art. 296 c.p.c. se va schimba sentinţa primei instanţe şi se va respinge acţiunea în totalitate, capătul de cerere privind constatarea nulităţii vânzărilor fiind respins de la fond ca prescris, iar cel de al doilea capăt de acţiune fiind respins ca lipsit de interes.

Se vor menţine restul dispoziţiilor deciziei din apel privind soluţionarea apelului declarat de reclamanţi. (Decizie nr. 1348 din 09 noiembrie 2009 - Secţia Civilă pentru Cauze cu Minori şi Familie).

8. 
   Carte Funciară. Renunţarea titularului dreptului înscris în cartea funciară la cererea de radiere a acestuia. Admisibilitatea exercitării acestui act de dispoziţie procesuală în procedura necontencioasă.
   

Titularul unei cereri de înscriere în Cartea funciară poate să modifice sau să întregească cererea, caz în care noua solicitare va primi un nou număr de înregistrare, dar are şi posibilitatea, derivată din principiul disponibilităţii, de a renunţa la cererea de sesizare a Oficiului, printr-o manifestare neechivocă de voinţă în sens contrar, concretizată printr-o cerere de revenire, care nu poate avea o existenţă de sine stătătoare, şi care, în mod logic, va fi anexată primei cereri, situaţie în care registratorul de carte funciară urmează să respingă cererea iniţială cu privire la care s-a efectuat actul de renunţare.

Într-o atare situaţie, ambele cereri trebuiesc conexate, urmând a li se da o soluţionare unitară, aspect subliniat şi de cerinţa legală cerută pentru a opera radierea, aceea ca titularul dreptului să-ţi manifeste consimţământul în mod clar şi lipsit de echivoc.

La data de 17.01.2007 s-a înregistrat la Judecătoria Craiova plângerea împotriva încheierii de carte funciară nr. 43255/29.11.2006, formulată de reclamantul N. D. C., în contradictoriu cu pârâţii BCR Sucursala Dolj, SC A. SRL şi SC J. SRL CRAIOVA, prin care s-a solicitat anularea încheierii CF şi radierea ipotecilor şi interdicţiilor înscrise asupra imobilului proprietatea reclamantului.

Prin sentinţa civilă nr.1841 din 11 februarie 2008, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. 821/215/2007, a fost respinsă plângerea formulată.

A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B.C.R Sucursala Dolj.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul N. C. D., iar prin decizia nr.6 din 14 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.821/215/2007, s-a respins apelul declarat de reclamant.

Pentru a decide astfel, Tribunalul a reţinut că faţă de caracterul necontencios al procedurii de înscriere în Cartea Funciară, în acest cadru nu se pot examina raporturi juridice litigioase, or, în speţă, reclamantul a tins la stabilirea unor drepturi potrivnice faţă de pârâţi, privind stingerea unor datorii şi nerespectarea unor clauze contractuale, caz în care, potrivit art. 335 Cod pr. civ., soluţia care se impune este aceea de respingere a plângerii.

În plus, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu a existat acordul creditorului ipotecar la radierea ipotecii, întrucât până la data soluţionării cererii, acesta a revenit asupra consimţământului exprimat în acest sens.

Împotriva acestei decizii civile, în termen legal, a declarat recurs reclamantul N. C., criticând-o pentru nelegalitate, şi solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei apelate şi admiterea pe fond a cererii de radiere a ipotecii.

A susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea legii, şi atrage incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 Cod pr. civ. În dezvoltarea acestui motiv, s-a arătat că în mod greşit au fost înlăturate apărările vizând încălcarea dispoziţiilor art. 47 alin.3 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară, raportul juridic procesual fiind creat între reclamant, în calitate de titular al cererii de radiere a ipotecii, şi OCPI Dolj, instituţie competentă să soluţioneze cererea. Astfel, cererea de revenire asupra acordului de radiere formulată de bancă trebuia înregistrată şi soluţionată separat faţă de prima.

Examinând legalitatea deciziei Tribunalului, prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs, Curtea constată că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în raport de dispoziţiile art. 304 pct.7,8, şi 9 Cod pr. civ.

Hotărârea instanţei de apel nu a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 47 alin.3 din Ordinul Ministrului justiţiei nr. 2371/1997 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară.

Potrivit prevederilor legale mai sus menţionate, cererea de înscriere, o dată înregistrată, nu mai poate fi modificată sau întregită, fiind necesară înregistrarea unei noi cereri.

În speţă, obiectul înscrierii în Cartea Funciară l-a constituit radierea ipotecilor şi interdicţiilor notate asupra imobilului proprietatea reclamantului.

Chiar dacă cererea tipizată de înscriere înregistrată a fost formulată de notar B. M. pentru SC V. SRL, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a fost legal investit prin solicitarea formulată de titularul garanţiei, respectiv BCR România, prin adresa iniţial înaintată, în conformitate cu prevederile art. 46 alin. 1 din Ordinul nr. 2371/C/22.12.1997 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare birourilor de carte funciară ale judecătoriilor, potrivit cărora radierea înscrierii drepturilor reale se face la cererea titularului dreptului. Celelalte persoane interesate, categorie juridică din care face parte şi recurentul, aveau posibilitatea să ceară radierea drepturilor doar dacă acestea s-au stins prin împlinirea termenului menţionat în înscriere sau la moartea titularului drepturilor viagere, premise car nu sunt întrunite în cauză.

Prin urmare, raportul juridic s-a creat între titulara garanţiei imobiliare, respectiv BCR, şi OCPI, şi nu între recurent şi OCPI, aşa cum eronat susţine acesta. În consecinţă, modificarea sau renunţarea la cererea de înscriere se vor analiza în raport cu adresa emisă iniţial de bancă şi nu cu cererea tipizată formulată de societate prin notar.

Ulterior banca a emis o nouă adresă prin care a revenit asupra celei iniţiale, solicitând a nu se proceda la radierea ipotecilor, întrucât creditul nu a fost achitat. Această cerere nu a primit număr de înregistrare, fiind direcţionată de registratorul şef pentru ataşare la cea iniţială.

În acest context, se impune a se examina dacă cea de-a doua cerere formulată de BCR, prin care se revenea la adresa iniţială, a fost în mod legal ataşată la prima, şi s-a dat o soluţionare unitară prin încheierea atacată în prezenta cauză, sau dacă, dimpotrivă, trebuia să primească un număr separat de înregistrare şi să fie soluţionată distinct de prima.

Curtea apreciază că cea de-a doua cerere nu reprezintă o modificare a celei prin care Oficiul a fost investit , astfel că dispoziţiile art.47 alin.3 din Regulament nu sunt aplicabile. Adresa subsecventă nu modifică sau întregeşte cererea iniţială, ci are valoarea juridică a unei renunţări la solicitarea de radiere, formulată de titulara garanţiei, echivalând cu un impediment la înscriere.

Titularul unei cereri de înscriere în Cartea funciară poate să modifice sau să întregească cererea, caz în care noua solicitare va primi un nou număr de înregistrare, dar are şi posibilitatea, derivată din principiul disponibilităţii, de a renunţa la cererea de sesizare a Oficiului, printr-o manifestare neechivocă de voinţă în sens contrar, concretizată printr-o cerere de revenire, care nu poate avea o existenţă de sine stătătoare, şi care, în mod logic, va fi anexată primei cereri, situaţie în care registratorul de carte funciară urmează să respingă cererea iniţială, cu privire la care s-a efectuat actul de renunţare.

Într-o atare situaţie, ambele cereri trebuiesc conexate, urmând a li se da o soluţionare unitară, aspect subliniat şi de cerinţa legală cerută pentru a opera radierea, aceea ca titularul dreptului să-ţi manifeste consimţământul în mod clar şi lipsit de echivoc.

Examinarea caracterului ferm şi neîndoielnic al consimţământului pentru radiere se face la data pronunţării încheierii, dată la care, în dosarul de carte funciară erau depuse ambele cereri, care, analizate împreună, nu puteau contura decât concluzia renunţării la solicitarea iniţială de radiere a ipotecilor şi interdicţiilor.

Tribunalul Dolj a apreciat în mod corect asupra caracterului necontencios al procedurii de soluţionare a plângerii de carte funciară, ceea ce implică faptul că în acest cadru procesual instanţa nu poate examina probleme litigioase, având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 335 Cod pr. civ. De aceea, instanţa investită cu soluţionarea unei astfel de plângeri se va limita la efectuarea unor verificări de formă, fără a analiza în fond actele în baza cărora se solicită înscrierea.

Instanţa de recurs va înlătura însă statuările instanţei de apel potrivit cărora în procedura necontencioasă titularul cererii nu poate renunţa la soluţionarea acesteia, întrucât potrivit art. 338 alin.1 Cod pr. civ., procedura necontencioasă se întregeşte cu dispoziţiile de procedură contencioasă, în măsura în care nu sunt potrivnice naturii necontencioase a cererii. Or, nu există niciun argument pentru a se considera că renunţarea la o cerere cu caracter necontencios contravine specificului acestei proceduri.

În consecinţă, se apreciază că în mod legal cererea subsecventă formulată de bancă a avut semnificaţia juridică a unei renunţări la cererea iniţială, prin care OCPI a fost legal investit cu cererea de radiere, şi că a fost în mod corect ataşată acesteia şi s-a dat o soluţionare unitară manifestării de voinţă rezultată din interpretarea acestora.

Criticile formulate de recurentul reclamant sunt neîntemeiate, astfel că, în temeiul art. 312 Cod pr.civ., recursul se va respinge ca nefondat. (Decizia civilă nr. 1219/2.11.2009 - Secţia Civilă pentru Cauze cu Minori şi Familie)