Drept civil


CONTRACTE 1. Ofertă de vânzare imobil. Cumpărător persoană juridică. Acceptare ofertă



Yüklə 1,48 Mb.
səhifə5/28
tarix25.10.2017
ölçüsü1,48 Mb.
#12857
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   28

CONTRACTE
1. Ofertă de vânzare imobil. Cumpărător persoană juridică. Acceptare ofertă.
Actul de acceptare a ofertei de vânzare a unui imobil este un act de dispoziţie care angajează efectiv persoana juridică, situaţie în care, potrivit Decretului nr. 31/1954 (alin. 1 al art. 35 – în conformitate cu care persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale), acest act nu poate emana decât de la organul de conducere care are atribuţii în acest sens. Procesul-verbal de negociere întocmit de comisia de achiziţie desemnată de organul de conducere este un act pregătitor, menit să verifice şi concretizeze (prin discuţii cu ofertantul) toate elementele ofertei de vânzare. Comisia de achiziţie nu poate lua decizia finală (respectiv nu poate accepta oferta) în locul organului de conducere colectivă care are atribuţii în acest sens.

Reclamanta S. M. a chemat în judecată Universitatea X, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa aceasta să fie obligată să încheie contract de vânzare-cumpărare pentru un imobilul situat în Tg-Jiu, conform procesului-verbal de negociere din 07.12.2007 şi să-i plătească cheltuieli de judecată.

Reclamanta a motivat că la data de 9.11.2007 a depus o ofertă privind imobilul proprietatea sa situat la adresa mai sus menţionată în urma căreia pârâta, prin comisia de negociere, s-a prezentat la sediul imobilului stabilind valoarea acestuia. În urma negocierilor, finalizate prin procesul-verbal din 7.12.2007, s-a stabilit o promisiune certă de vânzare la un preţ de 1.700.000 lei, însă deşi reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau pentru perfectarea vânzării, pârâta a refuzat ulterior perfectarea actului în formă autentică.

Pârâta a solicitat respingerea acţiunii arătând că la data de 9.11.2007, în urma anunţului publicat, reclamanta a depus oferta de vânzare pentru imobilul în litigiu, numindu-se de către Senatul Universităţii comisia pentru achiziţie construcţie şi teren aferent, care a hotărât evaluarea imobilului de către un expert evaluator. Ulterior, la data de 7.12.2007, comisia de negociere împreună cu delegatul reclamantei au încheiat procesul-verbal de negociere, însă la data de 19.12.2007 Senatul a respins achiziţionarea imobilului proprietatea reclamantei, hotărând achiziţionarea unui alt imobil, pentru care s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare.

Prin decizia nr.186 din 8 octombrie 2008 Tribunalul Gorj a admis acţiunea. A fost obligată pârâta să încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, în condiţiile prevăzute prin procesul-verbal de negociere din 7.12.2007.

S-a reţinut că prin hotărârea Senatului Universităţii din data de 2.11.2007 s-a aprobat publicarea în mass media locală a unui anunţ prin intermediul căruia Universitatea îşi exprimă disponibilitatea achiziţionării unui imobil şi a terenului aferent în localitatea Tg-Jiu, stabilindu-se în acest scop constituirea unei comisii pentru achiziţie şi termen limită de achiziţionare la 15.12.2007.

Ca urmare a publicării anunţului reclamanta S. M. a depus la registratura pârâtei oferta de vânzare a imobilului proprietatea sa. În urma deplasării comisiei la faţa locului s-a hotărât evaluarea imobilului de către un expert evaluator, care a stabilit valoarea imobilului. În continuarea procedurii, între comisia de negociere şi reprezentantul reclamantei s-a încheiat la data de 7.12.2007 procesul-verbal de negociere prin care s-a stabilit ca suma de achiziţie a imobilului să fie de 1.700.000 lei, cu obligaţia ca în cel mai scurt timp părţile să depună diligenţele necesare pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.

Procesul-verbal de negociere reprezintă de fapt o promisiune sinalag-matică de vânzare-cumpărare, prin care părţile s-au angajat ferm să încheie în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul proprietatea reclamantei la preţul de 1.700.000 lei. S-a apreciat că sunt întrunite condiţiile pentru admisibilitatea acţiunii deoarece există un antecontract valabil încheiat în formă scrisă, constând în procesul-verbal de negociere semnat de părţi şi având clauze ferme, antecontract dovedit în condiţiile dreptului comun; există refuzul cumpărătorului de a autentifica actul de înstrăinare; reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin antecontract, constând în efectuarea lucrărilor de cadastru şi publicitate imobiliară, iar aceasta este proprietara imobilului înstrăinat, promitentul cumpărător fiind capabil să dobândească bunul.

Comisia de negociere a fost numită de senat şi a fost împuternicită să achiziţioneze un imobil; aceasta a procedat la încheierea unei promisiuni sinalagmatice de vânzare cu reclamanta. Astfel fiind, senatul Universităţii nu mai era în măsură să hotărască în mod contrar printr-o hotărâre de senat, fără motivare şi în condiţii evident defavorizate pentru Universitate.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea în totalitate a acesteia, iar pe fond respingerea acţiunii. În motivarea apelului, apelanta pârâtă a susţinut că hotărârea este nelegală câtă vreme instanţa a considerat procesul verbal de negociere drept o promisiune sinalagmatică de vânzare cumpărare, prin care părţile s-ar fi obligat să încheie în formă autentică contractul de vânzare cumpărare pentru imobilul proprietatea reclamantei, la preţul de 170.000 lei. Senatul este competent să aprobe achiziţiile de imobile.

Apelul este fondat.

Potrivit art. 5 alin.2 din Legea nr. 247/2005, titlul X, în situaţia în care după încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la un teren, cu sau fără construcţii, una dintre părţi refuză ulterior să încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa competentă care poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract. Acesta este temeiul juridic ce stă la baza litigiului promovat de intimata reclamantă. Pentru a avea câştig de cauză în acest litigiu, intimata reclamantă avea obligaţia de a face dovada că între părţi a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu, respectiv că intimata reclamantă s-a angajat faţă de apelanta pârâtă să-i vândă în viitor bunul iar apelanta pârâtă s-a angajat faţă de intimata reclamantă să cumpere în viitor bunul în litigiu.

Curtea apreciază că nu este dovedit în cauză faptul că apelanta pârâtă şi-ar fi asumat obligaţia de a cumpăra, în viitor, imobilul în litigiu.

Pentru a considera că a fost încheiată o convenţie, un contract (inclusiv antecontractul de vânzare-cumpărare) este necesar să existe un acord de voinţă. Prin acord de voinţă se înţelege faptul că o ofertă de a contracta s-a reunit cu acceptarea sa.

Oferta de a contracta trebuie să îndeplinească mai multe condiţii printre care aceea de a fi precisă şi completă. Numai o ofertă precisă şi completă face posibil ca simpla sa acceptare să echivaleze cu perfectarea contractului. Oferta adresată publicului dintr-o anumită unitate administrativ-teritorială de a cumpăra un imobil, fără a se specifica alte elemente, reprezintă o ofertă generală şi nu una precisă şi completă. Simpla sa acceptare nu are drept efect încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare.

În speţă, apelanta reclamantă a făcut iniţial o ofertă publică de cumpărare a unui imobil. Faţă de natura bunului ce urma a fi achiziţionat (construcţie şi teren aferent) oferta nu a putut avea un conţinut precis, complet, detaliat ci a avut un caracter general. Această ofertă generală de achiziţionare a unui imobil a fost urmată de oferte concrete, detaliate de vânzare ce au fost formulate de diverşi proprietari de imobile. Aceste din urmă oferte au avut un caracter concret, precis (referindu-se la imobile bine individualizate sub aspectul întinderii suprafeţei terenului, a suprafeţei construite, a amplasamentului etc).

Pentru existenţa acordului de voinţă în speţă, respectiv a antecontractului de vânzare-cumpărare, era necesar ca oferta concretă de a vinde pe care a formulat-o intimata reclamantă să fi fost acceptată de către apelanta pârâtă. Această acceptare, în cauză, urma să îmbrace forma unei hotărâri a senatului apelantei, prin care acesta îşi exprima acordul de a cumpăra imobilul în litigiu. Un asemenea act nu a fost emis ci, dimpotrivă, apelanta pârâtă, la aceeaşi dată, respectiv prin hotărârea nr. 34 din 19 decembrie 2007, a ales între imobilul în litigiu şi un altul şi a decis cumpărarea celui de al doilea. Faptul că astfel a decurs procedura de achiziţie, respectiv că au fost purtate negocieri cu proprietarii a două imobile, rezultă din procesul-verbal încheiat cu ocazia şedinţei extraordinare a Senatului apelantei, act aflat în copie la filele 39, 40 din dosarul de fond. Nu prezintă relevanţă aspectul că negocierile cu proprietarul imobilului ce a fost în final achiziţionat au demarat mult mai târziu decât cele purtate cu reprezentantul intimatei. Esenţial în cauză este dacă oferta care a fost făcută de intimată a fost sau nu acceptată de apelantă. Curtea apreciază că în speţă actul de acceptare nu a avut loc.

Actul de acceptare a ofertei de vânzare a unui imobil este un act de dispoziţie care angajează efectiv persoana juridică, situaţie în care, potrivit Decretului nr. 31/1954 (alin. 1 al art. 35 – în conformitate cu care persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale), acest act nu poate emana decât de la organul de conducere care are atribuţii în acest sens. Procesul-verbal de negociere întocmit de comisia de achiziţie desemnată de organul de conducere este un act pregătitor, menit să verifice şi concretizeze (prin discuţii cu ofertantul) toate elementele ofertei de vânzare. Comisia de achiziţie nu poate lua decizia finală (respectiv nu poate accepta oferta) în locul organului de conducere colectivă care are atribuţii în acest sens.

Potrivit art. 59 lit. t din Carta Universităţii şi art. 15 litera s din Regulamentul de funcţionare internă a acestei instituţii, Senatul - în calitate de organism principal de conducere colegială al apelantei – are, printre alte atribuţii, pe aceea de a aproba achiziţiile de imobile. Această aprobare nu poate fi interpretată ca fiind una pur formală. Dimpotrivă, numai ca urmare a acestui act de aprobare urma să ia naştere obligaţia apelantei de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare. Rezultă, per a contrario, că sarcina comisiei desemnate de Senat a fost aceea de a verifica ofertele şi de a negocia preţul. Acceptarea efectivă a ofertei (care, dacă intervinea, urma să fie o acceptare pură simplă – clauzele convenţiei fiind finalizate în cadrul discuţiilor purtate cu proprietarul bunului de către comisia de negociere) era atributul Senatului – în calitate de organ de conducere colectivă al apelantei, nu a comisiei de negociere.

Întrucât în cauză nu a intervenit acordul de voinţă între părţi cu privire la perfectarea în viitor a contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, nu sunt întrunite cerinţele art. 5 alin.2 din Legea nr. 247/2005, titlul X, pentru a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.



(Decizie nr. 138 din 16 aprilie 2009, - Secţia Civilă pt. Cauze cu Minori şi Familie)
2. Locuinţe. Contract de comodat privind locuinţă proprietatea unităţii administrativ teritoriale. Respectarea dreptului la domiciliu prevăzut de art. 8 CEDO.

Punerea la dispoziţia reclamantului, cu titlu gratuit, a unei locuinţe proprietatea unităţii administrativ teritoriale îmbracă forma unui contract de comodat, iar acţiunea în evacuare nu poate fi admisă cât timp nu s-a atins scopul urmărit de părţi la data contractării. Obligaţia de a părăsi locuinţa constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea domiciliului, protejat de art. 8 al Convenţiei, care, deşi este prevăzută de lege şi urmăreşte un scop legitim, nu este proporţională cu scopul urmărit, pierderea domiciliului fiind una dintre formele extreme de ingerinţă în acest drept.
Prin sentinţa civilă nr. 4570/02.09.2008 pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. 2833/311/2008, s-a admis în parte acţiunea reclamantului C.L.P şi s-a dispus evacuarea pârâtului L.I.din imobilul casă de locuit situat pe raza comunei P., jud. Olt şi care aparţine unităţii administrativ teritoriale a comunei P.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta L.M., ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că în anul 2006 Primarul comunei P. a pus la dispoziţia pârâţilor o locuinţă proprietatea comunei, până la rezolvarea situaţiei locative a acestora, iar în anul 2008 aceştia au primit în folosinţă suprafaţa de 1000 m.p. pe care pârâtul a început ridicarea unei construcţii ce nu a fost finalizată, astfel încât, sunt îndeplinite dispoziţiile art. 480 din Codul civil.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul L.I. considerând-o netemeinică şi nelegală ca urmare interpretării eronate a probatoriilor administrate, precizând că în momentul de faţă locuinţa acestuia nu este realizată din lipsa posibilităţilor materiale.

Prin decizia civilă nr. 350 din 3 decembrie 2008 a Tribunalului Olt s-a admis apelul, s-a schimbat sentinţa în sensul că s-a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Tribunalul a apreciat că nu se impune în momentul de faţă evacuarea familiei L., din imobilul atribuit de Primăria comunei P., atâta timp cât nu a fost realizată construcţia pe suprafaţa de teren atribuită în folosinţă, iar între părţi nu a existat o convenţie prin care să se stabilească concret termenul în vederea folosirii imobilului proprietatea comunei şi nici modalitatea de eliberare a acestuia, ţinând cont de resursele materiale ale pârâtului şi de starea sa de sănătate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, motivând că pârâtul locuieşte singur în imobil, în timp ce soţia şi copii săi s-au mutat din luna aprilie 2008, datorită neînţelegerilor şi certurilor repetate cu pârâtul. S-a susţinut că finalizarea construcţiei este întârziată de pârât , care suferă de o boală psihică, are un comportament violent faţă de vecini. S-a susţinut că s-au încălcat dispoziţiile art. 480 c.civ. şi nu s-a ţinut seama că pârâtul este un simplu tolerat în locuinţă.

Recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente.

Imobilul în litigiu este proprietatea unităţii administrativ teritoriale, fiind administrat de reclamant. În calitate de administrator, reclamantul a permis pârâtului să folosească imobilul, fără  a pretinde plata unei chirii, astfel că între părţi nu s-au stabilit raporturi  de locaţiune ( închiriere), ci raporturi specifice unui contract de comodat, întemeiat pe dispoziţiile art. 1560 c.civ., cu menţiunea că obiectul contractului îl constituie o suprafaţă locativă. Definirea exactă a raporturilor dintre părţi este necesară pentru a stabili efectele contractului sub aspectul obligaţiilor reciproce.

          Astfel, locaţiunea  este un contract cu titlu oneros, acest caracter rezultând chiar din definiţia dată de art. 1411 c.civ., ori în speţă nu s-a stabilit plata unei chirii, astfel că punerea la dispoziţie  a imobilului este asimilată juridic contractului de comodat,  cu titlu gratuit, care poate avea ca obiect atât bunuri mobile, cât şi bunuri imobile, cât timp art.  1560 c.civ. nu distinge.

          Potrivit art. 1572 c.civ., atunci când contractul nu s-a încheiat pentru un anumit termen, comodantul nu poate cere restituirea bunului dat spre folosinţă înainte de a se fi îndestulat trebuinţa comodatarului ce s-a avut în vedere la încheierea contractului. Cum în speţă nu s-a susţinut că permisiunea de a folosi locuinţa a fost dată cu termen, trebuie să se aibă în vedere scopul urmărit de părţi la data contractării.

          Aşa cum s-a  susţinut de reclamant, situaţia personală şi de familie a pârâtului era deosebit de gravă, acesta suferind de o boală psihică, pentru tratarea căreia au fost necesare internări în spitale  de profil, şi nu avea posibilităţi de locuit. Chiar dacă în prezent pârâtul este singur, membrii familiei sale fiind plecaţi în altă localitate, nu se poate ignora că punerea la dispoziţie a locuinţei s-a făcut şi în considerarea persoanei pârâtului, nu numai a  soţiei şi minorilor săi.

          Reclamantul a  susţinut că în anul 2008  a atribuit pârâtului  o suprafaţă de teren pentru edificarea unei locuinţe, prin urmare părţile au avut în vedere la data încheierii contractului de faţă folosinţa unei locuinţe până pârâtul va avea posibilitatea de a  îşi edifica o locuinţă personală.

          Cum construcţia pârâtului nu este încă potrivită locuirii, nefiind finalizată, este evident că nu a încetat starea acestuia de nevoie şi nu s-a împlinit trebuinţa ce a constituit cauza  încheierii contractului de comodat, astfel încât nu  se justifică acţiunea în evacuare promovată de reclamant.

Deşi reclamantul invocă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 480 c.civ. iar pârâtul are situaţia juridică a unui tolerat, nu se poate ignora faptul că reclamantul a renunţat temporar la folosinţa imobilului şi l-a pus la dispoziţia pârâtului, pentru a asigura acestuia o locuinţă, în condiţiile în care nu are posibilităţi materiale reale pentru finalizarea unei locuinţe în doar câteva luni care s-au scurs de la atribuirea terenului.

Relaţiile dintre părţi trebuie analizate şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care protejează, prin art. 8 inclusiv dreptul la protejarea locuinţei. În cauza Cosic contra Croatiei, nr. 28261/06, dată în ianuarie 2009, Curtea a decis ca obligaţia de a părăsi locuinţa proprietatea statului constituia o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea domiciliului, protejat de art. 8 al Convenţiei. Această ingerinţă era prevăzută de lege şi urmărea scopul legitim de a proteja dreptul de proprietate al statului, însă ingerinţa nu era proporţională cu scopul urmărit, deci necesară într-o societate democratică. Pierderea domiciliului fiind una dintre formele extreme de ingerinţă în acest drept, se apreciază în speţa de faţă că solicitarea reclamantului de se elibera locuinţa de către pârât nu protejează dreptul acestuia la respectarea domiciliului.

Faptul că pârâtul ar avea o atitudine violentă faţă de vecini nu a constituit obiect al cercetării judecătoreşti în faţa instanţelor de fond şi nici nu a fost invocat direct prin acţiune ca motiv al evacuării, astfel că nu poate face obiectul unei critici în recurs.

O atitudine necorespunzătoare a pârâtului faţă de alţi membri ai societăţii poate fi sancţionată în alte moduri, prevăzute de lege, după cum şi reclamantul poate să încheie cu pârâtul un alt tip de contract, prin care să se solicite pârâtului o contraprestaţie         

Apreciind că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale şi că nu există motive de nelegalitate a deciziei în sensul dispoz art. 304 c.p.c, recursul se va respinge ca nefondat. (Decizia nr. 319 din 09 Martie 2009 - Secţia Civilă pentru Cauze cu Minori şi Familie.)
3. Donaţie deghizată. Prezumţie instituită de art. 845 Cod civil. Sarcina probei valabilităţii contractului bilateral cu titlu oneros.
Potrivit art. 845 Cod civil, înstrăinarea cu titlu oneros făcută unui succesibil în linie dreaptă( rudă în linie directă descendentă sau ascendentă, inclusiv rudenia rezultând din adopţie) reprezintă o donaţie deghizată, supusă reducţiunii, dar numai cu condiţia ca înstrăinarea să se fi făcut cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere, iar deghizarea să nu fie invocată de un moştenitor în linie dreaptă care a consimţit la încheierea actului.

În speţă, caracterul simulat al contractului a fost invocat de reclamantă, descendentă de gradul I a defunctului, care nu a participat la perfectarea actului juridic cu titlu oneros, iar contractul de întreţinere s-a încheiat cu rezerva uzufructului viager în favoarea înstrăinătorului, dobânditorul urmând să intre în posesia bunului imobil la data decesului întreţinutului.

În această situaţie, legea însăşi a instituit o prezumţie legală relativă a deghizării donaţiei, sub aparenţa unui act cu titlu oneros, ceea ce înseamnă că cel care o invocă nu este ţinut să facă dovezi sub acest aspect, sarcina probei fiind deplasată la partea adversă.

Prin urmare, pârâtului dobânditor, care s-a prevalat de valabilitatea contractului de întreţinere, ca act bilateral cu titlu oneros, îi revenea obligaţia să combată prezumţia deghizării donaţiei, instituită de art. 845 Cod civil.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamanta G. J. a chemat în judecată pe pârâtul C. M, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună reducţiunea liberalităţilor făcute de autorul comun în favoarea pârâtului şi să se constate caracterul simulat al contractului de întreţinere nr. 450/12.05.1997 şi al contractului de vânzare-cumpărare nr. 614/27.08.2004, susţinând că cele două acte sunt liberalităţi deghizate şi prin încheierea acestora s-a urmărit eludarea dispoziţiilor legale ce reglementează rezerva succesorală şi fraudarea dreptului său.

Prin sentinţa civilă nr.12787 din 08.10.2007, pronunţată de Judecătoria Craiova, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă şi obligată aceasta la plata către pârât a sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa a reţinut că actul atacat pentru simulaţie beneficiază de prezumţiile de valabilitate şi autenticitate, cel care îl foloseşte fiind scutit de orice dovada contrară.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, arătând că motivarea cauzei este sumară, nu s-a efectuat o analiză a temeiurilor de drept pe care şi-a întemeiat acţiunea şi nu s-a apreciat probatoriul administrat în cauză.

Apelul declarat de reclamantă a fost admis de către Tribunalul Dolj prin decizia civilă nr. 200/16.04.2008, fiind casată sentinţa civilă pronunţată de către Judecătoria Craiova şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinându-se că instanţa nu a intrat în cercetarea fondului pretenţiilor reclamantei, nu a cercetat sub nici un aspect condiţiile simulaţiei invocate, nu a apreciat probele administrate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii C.M. şi C.A, recurs respins prin decizia nr. 593/25.06.2008 pronunţată de Curtea de Apel Craiova.

Prin sentinţa civilă nr. 1708/4 februarie 2009, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr.4405.3/215/2007 a fost respinsă acţiunea precizată formulată de reclamanta G.J., în contradictoriu cu pârâţii C.M. şi C.A.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta G. J., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr.312 din 15 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.4405.3/215/2007, s-a respins apelul formulat de apelanta reclamantă G. J., împotriva sentinţei civile nr. 1708 din data de 04.02.2009 pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. 4405.3/215/2007.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada caracterului simulat al celor două acte de înstrăinare, potrivit art. 1169 Cod civil, astfel că apelul s-a respins ca nefondat, în conformitate cu prevederile art.296 Cod pr.civ.

Împotriva acestei decizii civile, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate..

S-a arătat că cele două acte juridice încheiate de autorul C. T. prin care şi-a înstrăinat întregul patrimoniu numai către unul dintre descendenţii săi direcţi sunt acte cu titlu gratuit, liberalităţi, supuse reducţiunii, potrivit art. 845 cod civil, astfel că se impune constatarea caracterului de donaţii deghizate prin acte cu titlu oneros.

Recursul este fondat, şi se va admite pentru următoarele considerente:

Ambele instanţe de fond au respins acţiunea întrucât au considerat că reclamanta, căreia îi revenea sarcina probei în condiţiile art. 1169 Cod civil, nu a făcut dovada caracterului simulat al celor două acte juridice.

Soluţiile pronunţate sunt afectate de nelegalitate, fiind rezultatul unei greşite aplicări a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Prin contractul de întreţinere autentificat sub nr. 450/1.05.1997 de BNP M. N. C., autorul comun al părţilor, C. T., a înstrăinat către pârâtul C. T. M., descendent de gradul I, cota de ½ din imobilul situat în Craiova, str. B. nr.9, în schimbul asigurării întreţinerii pentru tot restul vieţii, şi cu rezerva uzufructului viager.

Potrivit art. 845 Cod civil, invocat de reclamantă ca temei de drept al cererii, înstrăinarea cu titlu oneros făcută unui succesibil în linie dreaptă( rudă în linie directă descendentă sau ascendentă, inclusiv rudenia rezultând din adopţie) reprezintă o donaţie deghizată, supusă reducţiunii, dar numai cu condiţia ca înstrăinarea să se fi făcut cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere, iar deghizarea să nu fie invocată de un moştenitor în linie dreaptă care a consimţit la încheierea actului.

În speţă, caracterul simulat al contractului a fost invocat de reclamantă, descendentă de gradul I a defunctului, care nu a participat la perfectarea actului juridic cu titlu oneros, iar contractul de întreţinere s-a încheiat cu rezerva uzufructului viager în favoarea înstrăinătorului, dobânditorul urmând să intre în posesia bunului imobil la data decesului întreţinutului.

În această situaţie, legea însăşi a instituit o prezumţie legală relativă a deghizării donaţiei, sub aparenţa unui act cu titlu oneros, ceea ce înseamnă că cel care o invocă nu este ţinut să facă dovezi sub acest aspect, sarcina probei fiind deplasată la partea adversă.

Prin urmare, pârâtului dobânditor, care s-a prevalat de valabilitatea contractului de întreţinere, ca act bilateral cu titlu oneros, îi revenea obligaţia să combată prezumţia deghizării donaţiei, instituită de art. 845 Cod civil.

Ambele instanţe au aplicat în mod greşit prevederile legale din materia sarcinii probaţiunii, în situaţia în care prin lege s-a instituit o prezumţie legală relativă, respectiv au încălcat dispoziţiile art. 1199 şi 1200 Cod civil, potrivit cu care proba contrară a unei prezumţii legale relative este permisă şi cade în sarcina pârâtului.

În aceste condiţii, decizia Tribunalului este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod pr. civ., care impune admiterea recursului, potrivit art. 312 Cod pr. civ., modificarea deciziei civile, în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă.

Constatând că aplicarea greşită a prevederilor legale din materia administrării dovezilor a antrenat o necercetare a fondului cauzei de către prima instanţă, se va face aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin.1 Cod pr. civ., şi se va dispune desfiinţarea sentinţei civile şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă. (Decizia civilă nr.1172/27.10.2009 - Secţia Civilă pentru Cauze cu Minori şi Familie.)




Yüklə 1,48 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   28




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin