Drept civil

5. Autoritate de lucru judecat. Aprecierea in rem a obiectului şi a cauzei.
Există autoritate de lucru judecat, când cea de-a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este formulată între aceleaşi părţi.

Indiferent cum au fost intitulate cererile, ca acţiune în constatarea nulităţii absolute sau ca cerere de anulare a licitaţiei şi indiferent dacă partea a indicat ca temei legal art.948 Cod civil, care prevede condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor ori dispoziţiile art. 953, 954 şi 961 Cod civil, ce reglementează viciile de consimţământ, eroarea şi, respectiv, sancţiunea nulităţii, instanţa este investită in rem cu aceeaşi cerere, cu aceleaşi motive de nulitate a licitaţiei în condiţiile în care cele două cereri de chemare în judecată sunt aproape identice,

Deci, cele două cereri au acelaşi obiect şi aceeaşi cauză juridică.

Prin ambele acţiuni partea a urmărit acelaşi scop, respectiv anularea procesului-verbal de licitaţie cu aceeaşi finalitate: desfiinţarea retroactivă a actului juridic atacat.
Prin sentinţa nr. 930/22 septembrie 2008, pronunţată de judecătorul-sindic s-a admis excepţia invocată de lichidator şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantul PM în contradictoriu cu creditorii DGFP OLT, AVAS şi PRIMĂRIA C, constatându-se autoritate de lucru judecat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul PM, care a invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct.7 şi pct. 9 Cod procedură civilă şi a susţinut că judecătorul-sindic nu a motivat suficient hotărârea, deoarece nu a explicat de ce a admis excepţia, astfel încât sentinţa este nulă. Hotărârea este nelegală şi pentru interpretarea şi aplicarea greşită a art. 1201 Cod civil, deoarece în primul dosar s-a cerut constatarea nulităţii unui act în baza art. 948 Cod civil, iar în cel de al doilea anularea în baza art. 953, 954 şi 961 Cod civil, pentru eroare ca viciu de consimţământ.

La data de 13 ianuarie 2009, lichidatorul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi a susţinut că între cele două cauze există tripla identitate cerută de lege, deoarece sunt aceleaşi părţi, scopul ambelor acţiuni îl reprezintă anularea licitaţiei din data de 8 ianuarie 2008, iar motivele de nulitate sunt chiar identice. De fapt, reclamantul a mai introdus în cea de a doua cerere doar două scurte aliniate.

Examinând actele şi lucrările cauzei prin prisma criticilor formulate, Curtea găseşte recursul nefondat, pentru următoarele considerente :

Judecătorul-sindic a expus conţinutul celor două cereri de chemare în judecată, precum şi soluţia pronunţată prin sentinţa comercială nr. 222 din 14 aprilie 2008 şi a argumentat cu privire la tripla identitate prevăzută de art.1201 Cod civil.

Astfel, în considerentele hotărârii recurate s-a reţinut că ambele cereri conţin cauze de nulitate identice, chiar dacă aceste cauze au fost raportate de către reclamant la texte diferite, respectiv art. 948 Cod civil în prima cerere şi art. 953, 954 şi 961 Cod civil în cea de a doua. Totodată, judecătorul-sindic a arătat că pretinsa eroare a fost deja analizată, în hotărârea pronunţată la data de 14 aprilie 2008 reţinându-se că în caietul de sarcini, publicaţia de vânzare şi procesul verbal de licitaţie s-a făcut precizarea că delimitarea terenului este precară datorită vânzărilor silite realizate anterior de DGFP Olt. Expunând identitatea celor două cauze, judecătorul-sindic a concluzionat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 Cod civil.

Prin urmare, critica referitoare la nemotivarea hotărârii atacate, invocată în conformitate cu prevederile art. 304 pct.7 Cod procedură civilă, este nefondată.

Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă este, de asemenea, nefondat.

Indiferent cum au fost intitulate cererile, ca acţiune în constatarea nulităţii absolute sau ca cerere de anulare a licitaţiei şi indiferent dacă partea a indicat ca temei legal art.948 Cod civil, care prevede condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor ori dispoziţiile art. 953, 954 şi 961 Cod civil, ce reglementează viciile de consimţământ, eroarea şi, respectiv, sancţiunea nulităţii, instanţa este investită in rem cu aceeaşi cerere, cu aceleaşi motive de nulitate a licitaţiei organizate de către lichidatorul desemnat să administreze falimentul debitoarei SC A. SA. De altfel, cele două cereri de chemare în judecată sunt aproape identice.

Astfel, în ambele cereri s-a invocat lipsa unei căi de acces dinspre strada Ştefan cel Mare, deoarece terenul vândut de creditoarea DGFP OLT unei alte persoane este situat de jur împrejurul halei atelier mecanic ce a fost adjudecată de către recurent, precum şi faptul că menţiunile din caietul de sarcini şi din raportul de evaluare nu corespund realităţii de pe teren, că există două planuri de situaţie, că lichidatorul a dezinformat în mod voit creditorii, judecătorul-sindic şi pe participanţi la licitaţie şi că participanţilor li s-a vândut doar caietul de sarcini, fără studiul de evaluare. Ca urmare, se impune anularea licitaţiei şi reluarea procedurii prin întocmirea unui nou caiet de sarcini şi a unui nou plan de situaţie, din care să reiese clar ce teren se vinde, ce vecini actuali are şi unde este calea de acces.

Prin ambele acţiuni partea a urmărit acelaşi scop, respectiv anularea procesului-verbal de licitaţie. Chiar dacă nulitatea absolută şi nulitatea relativă au regim juridic diferit (termene, legitimare procesuală activă şi cauze distincte), au acelaşi efect: desfiinţarea retroactivă a actului juridic atacat.

Ca urmare, ambele cereri promovate de recurentul PM pentru constatarea nulităţii şi, respectiv, anularea licitaţiei din data de 8 ianuarie 2008, au acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, deoarece au aceeaşi motivare în fapt, indiferent dacă poartă denumirea corectă sau nu şi indiferent dacă motivarea în drept este inadecvată sau incompletă.

În concluzie, judecătorul-sindic a apreciat în mod corect că există autoritate de lucru judecat, deoarece a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este formulată între aceleaşi părţi, ca şi cea soluţionată prin sentinţa comercială nr. 222 din 14 aprilie 2008, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1438 din 28 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 735/104/2007. Ca urmare, există tripla identitate prevăzută de art. 1201 Cod civil şi, în consecinţă, în mod corect s-a soluţionat cauza pe cale de excepţie, fiind de prisos cercetarea în fond a pricinii, conform dispoziţiilor art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă.

Faţă de considerentele expuse, Curtea va respinge recursul ca nefondat, potrivit art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă. (Decizia nr. 1675 din 18 decembrie 2009 - Secţia Comercială.)

DREPT ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

1. Vânzare sau concesionare teren aferent spaţiului comercial. Bun aparţinând domeniului privat al municipiului. Procedura licitaţiei publice şi nu a negocierii directe.
Dispoziţiile art.1 din Legea nr.550/2002 stabilesc cadrul juridic pentru vânzarea spaţiilor comerciale şi a celor de prestări servicii, proprietate privată a statului, aflată în administrarea Consiliilor judeţene sau a consiliilor locale.

Imobilul din litigiu nu face parte din domeniul privat al statului şi ca atare nu-i sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.550/2002, ci aparţine domeniului privat al municipiului fiindu-i aplicabile prevederile Legii nr.213/1998 şi ale Legii nr.215/2001, unde se prevede expres că vânzarea nu poate avea loc decât prin licitaţie publică şi nicidecum prin negociere directă.

Prin sentinţa nr.1874 din 1 octombrie 2008, Tribunalul Dolj a respins acţiunea reclamantei T. M., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Craiova.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare înregistrat la data de 18.09.1990, Organizaţia ICS Mercur Craiova a dispus vânzarea magazinului din strada nr. Unirii, nr. 71 (actualmente nr. 49) reclamantei T. M. în schimbul sumei de 28325 de lei, reprezentând 50 % valoarea de inventar a magazinului, suma fiind încasată la data respectivă cu chitanţa nr. 3113/18.09.1990.

Din cuprinsul raportului de expertiză aflat la filele 44 – 47 din dosarul de fond a rezultat că terenul din curtea imobilului (pe care este amplasat spaţiul comercial deţinut de către reclamantă) se află în indiviziune, iar celelalte construcţii sunt deţinute de către RAAPDP Craiova şi ocupate de chiriaşi.

Astfel, în ceea ce priveşte întemeierea acţiunii formulate de către reclamantă pe dispoziţiile art. 13 din Legea 550/2002, instanţa a reţinut că normele prevăzute de Legea 550/2002, privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a statului şi a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale, precum şi a celor din patrimoniul regiilor autonome de interes local, nu sunt aplicabile în cauză, dat fiind că actul în baza căruia reclamanta solicită vânzarea terenului pe care este amplasat spaţiul comercial al acesteia a fost încheiat la data de 18.09.1990, intitulat contract de vânzare-cumpărare, prin care Organizaţia ICS Mercur Craiova a dispus vânzarea magazinului din strada nr. Unirii, nr. 71, localitatea Craiova, jud. Dolj, reclamantei

Din cuprinsul Hotărârii Consiliului Local Craiova nr. 522/2007 s-a reţinut că terenul în litigiu se află în domeniul privat al municipiului Craiova, fiind cuprins în inventarul bunurilor care aparţin domeniului privat al municipiului Craiova aflate în administrarea RAADPFL, iar obligarea pârâtului Consiliul local al municipiului Craiova la vânzarea imobilului în litigiu către reclamantă ar duce la încălcarea principiului libertăţii contractuale, de vreme ce potrivit art. 121 alin. 2 din Legea 215/2001 ,,Bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel".

Acelaşi principiu este prevăzut şi în art. 5 alin. 2 din Legea 213/1998 care dispune că ,,Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel".

Potrivit art. 1845 din codul civil ,,Statul, stabilimentele publice şi comunale, în ceea ce priveşte domeniul lor privat, sunt supuse la aceleaşi prescripţii ca particularii şi, ca aceştia, le pot opune".

S-a apreciat că regimul de protecţie juridică a dreptului de proprietate privată este acelaşi, indiferent de proprietar.

Prin înlăturarea posibilităţii autorităţilor publice locale de a dispune în mod liber de bunurile aflate în proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale, în sensul de a opta sau nu pentru vânzarea acestora, s-ar încălca în mod vădit dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de exercitare a prerogativei dispoziţiei, ca atribut ce ţine de esenţa dreptului de proprietate, aducându-se atingere dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art.44 alin. (1) teza întâi privind garantarea dreptului de proprietate privată.

S-a apreciat că un astfel de transfer silit de proprietate nu ar respecta prevederile referitoare la expropriere consacrate de art.44 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi de art.44 din primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurenta reclamantă, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs s-a susţinut că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art.13 alin.2 din Legea nr.550/2002.

S-a mai arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere subsidiar privind constatarea dreptului de superficie asupra terenului ce face obiectul prezentului litigiu.

Intimatul pârât Consiliul Local al Municipiului Craiova nu a formulat întâmpinare în cauză.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin prisma motivelor invocate în cuprinsul cererii de recurs, dar şi din oficiu, în raport de prevederile dispoziţiilor art.304¹ Cod pr.civilă, Curtea apreciază recursul ca fiind neîntemeiat, pentru următoarele considerente.

Prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului Craiova să-i vândă ori să-i concesioneze terenul în suprafaţă de 111 mp aferent spaţiului comercial proprietatea acesteia, situat în Craiova, strada Unirii nr.71.

În subsidiar reclamanta a solicitat să se constate dreptul de superficie asupra terenului sus menţionat.

La data de 04.06.2008, reclamanta şi-a precizat acţiunea iniţială, în sensul că a solicitat obligarea pârâtului să-i vândă terenul în suprafaţă de 140 mp, situat în Craiova, strada Unirii nr.71, aferent spaţiului comercial proprietatea acesteia.

În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că este proprietara spaţiului comercial situat în strada Unirii nr.71, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 18.09.1990, cu Organizaţia I.C.S. Mercur.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.13 alin.2 din Legea nr.550/2002 şi art.1073 Cod civil.

Potrivit dispoziţiilor art.1 din Legea nr.550/2002, acest act normativ stabileşte cadrul juridic pentru vânzarea spaţiilor comerciale şi a celor de prestări servicii, proprietate privată a statului, aflată în administrarea Consiliilor judeţene sau a consiliilor locale.

Dispoziţiile art.13 alin.1,2 din acelaşi act normativ prevăd posibilitatea vânzării prin negociere directă a terenului aferent spaţiului comercial la cererea cumpărătorului spaţiului.

Aceste dispoziţii legale se aplică numai în privinţa terenurilor aferente spaţiilor comerciale ce au fost vândute în baza Legii nr.550/2002.

În speţă, cumpărarea spaţiului comercial de către reclamantă nu s-a realizat în temeiul Legii nr.550/2002, ci, această operaţiune a fost efectuată înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv la data de 18.09.1990 (fila nr.14 din dosarul nr.3843/63/2006).

Pe de altă parte, din cuprinsul HCL al Municipiului Craiova nr.522/2002 se reţine că terenul în litigiu, situat în Strada Unirii nr.71 aparţine domeniului privat al Municipiului Craiova, fiind cuprins în inventarul bunurilor care aparţin domeniului privat al Municipiului Craiova aflate în administrarea RAADPFL (fila nr,30 din dosarul de fond).

Art.4 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia stabileşte că domeniul privat al unităţilor administrativ teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi asupra cărora au drept de proprietate privată.

Potrivit dispoziţiilor art.5 alin.2 din Legea nr.213/1998, dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel.

Consiliile locale şi consiliile judeţene hotărăsc ca bunurile ce aparţin domeniului public sau privat de interes local sau judeţean să fie date în administrarea regiilor autonome şi instituţiilor publice ,să fie concesionate sau închiriate. Acestea hotărăsc cu privire la cumpărarea unor bunuri ori la vânzarea bunurilor ce fac parte din domeniul privat de interes local sau judeţean, în condiţiile legii.

În consecinţă, bunurile care fac parte din domeniul privat sunt supuse dreptului comun, dacă prin lege nu se prevede altfel. Vânzarea, concesionarea şi închirierea se fac prin licitaţie publică, organizată în condiţiile legii. Aceste dispoziţii exprese privind regimul juridic al bunurilor proprietate privată aparţinând unităţilor administrativ teritoriale sunt cuprinse în Capitolul XII Secţiunea 1 „Administrarea bunurilor” din Legea nr.215/2001, modificată şi republicată.

Prin urmare, imobilul din litigiu nu face parte din domeniul privat al statului şi ca atare nu-i sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.550/2002, ci aparţine domeniului privat al municipiului Craiova şi îi sunt aplicabile prevederile Legii nr.213/1998 şi ale Legii nr.215/2001, unde se prevede expres că vânzarea nu poate avea loc decât prin licitaţie publică şi nicidecum prin vânzare directă, cum a solicitat reclamanta în prezenta cauză.

Faţă de considerentele expuse, Curtea constată că motivul de recurs privind interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr.550/2002 la pronunţarea sentinţei de către prima instanţă este nefondat.

Aşa cum s-a mai arătat anterior în motivarea prezentei decizii prima instanţă a apreciat corect că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr.550/2002.

Nici motivul de recurs privind nepronunţarea instanţei de fond asupra capătului subsidiar al acţiunii, acela de a se constata „un drept de superficie” nu este întemeiat.

Astfel la data de 04.06.2008, reclamanta şi-a precizat acţiunea iniţială, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să oblige Consiliul Local al Municipiului Craiova să-i vândă terenul intravilan în suprafaţă de 140 mp, situat în Craiova, strada Unirii nr.71.

În cuprinsul acestei precizări, reclamanta nu mai face nicio referire la constatarea vreunui drept de superficie.

Prin urmare, instanţa s-a pronunţat asupra obiectului acţiunii, astfel cum acesta a fost precizat de către reclamantă.

În ceea ce priveşte stabilirea obiectului acţiunii promovate, prima instanţă s-a conformat solicitării părţii, dar şi îndrumărilor din decizia de casare (decizia nr.139/17.01.2008, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosar nr.3843/63/2006).

Având în vedere cele reţinute, Curtea apreciază că recursul este nefondat, că Tribunalul Dolj a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, aşa încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă, recursul va fi respins.

Pe cale de consecinţă ,în temeiul dispoz. art.274 din Codul de procedură civilă se va respinge cererea recurentei privind plata cheltuielilor de judecată ca nefondată. (Decizie nr. 435 din 29 ianuarie 2009 - Secţia contencios administrativ şi fiscal.)
2. Legea nr. 9/1998. Daune cominatorii
Atâta timp cât textul de lege, art. 7 alin. 3 din Legea nr. 9/1998 prevede un termen (fie el şi de recomandare cum susţine recurenta în cuprinsul cererii de recurs) în interiorul căreia autoritatea publică este obligată să emită o hotărâre, în speţă să emită decizie de validare ori de invalidare a Hotărârii Comisiei Judeţene de Aplicare a Legii 9/1998, este total justificat a pune în sarcina de plată a acesteia daune cominatorii de 10 lei/zi către reclamanţi, până la soluţionarea cererii.
Prin sentinţa nr. 2121 din 3.11.2008 Tribunalul Dolj a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii U.A. şi S. M. împotriva pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea legii 9/1998.

A obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea legii 9/1998 să soluţioneze dosarul de restituire privind pe reclamanţii U. A. şi S. M. în sensul pronunţării asupra validităţii Hotărârea nr.19 din 21.07.2006 emise de Comisia de Aplicare a Legii nr.9/1998 din cadrul Prefecturii Dolj.

A obligat pârâta la 10 lei pe zi daune cominatorii către reclamanţi până la soluţionarea cererii.

În considerentele sentinţei s-a reţinut că, prin Hotărârea nr.19 din 21.07.2006 emisă de către Comisia Judeţeana pentru Aplicarea Legii nr.9/1998 s-a aprobat cererea nr.2860 din 01.07.1998 depusă de U.A. şi S. M. şi s-a propus acordarea compensaţiilor băneşti domnului U. A. şi doamnei S. M., moştenitori ai defunctului U. D. Valoarea totală a compensaţiilor stabilita în Raportul Comisiei tehnice de evaluare şi consemnată în procesul-verbal al şedinţei Comisiei Judeţene din data de 21.07.2006 este de 127.236,21 RON , din care: - 60.884,20 RON – total valoare construcţii locuinţe, anexe şi teren aferent; - 65.835,88 RON – valoare teren extravilan; - 516,13 RON – valoare culturi neculese. În cazul apariţiei altor moştenitori după adoptarea prezentei hotărâri aceştia vor proceda dreptului comun.

Potrivit art.5 din Hotărâre, actul se va comunica Comisiei Centrale pentru validare şi va fi comunicată solicitantului.

Potrivit art. 7 din Legea 9/1998 „(1) Comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti primesc, verifică şi rezolvă cererile de acordare a compensaţiilor. Hotărârile privind acordarea compensaţiilor se dau în termen de cel mult 6 luni de la primirea cererilor. Hotărârile se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor comisiei şi se comunică comisiei centrale, spre validare, precum şi solicitantului.

(2) În termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulţumit de hotărârea comisiei poate face contestaţie la comisia centrală.

(3) În termen de cel mult 60 de zile, comisia centrală va analiza contestaţiile şi va valida sau va invalida măsurile stabilite de comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti, admiţând sau respingând, după caz, contestaţiile ce i-au fost adresate. Hotărârea comisiei centrale se comunică solicitanţilor şi direcţiilor generale ale finanţelor publice.”

Din textele legale enunţate s-a conturat obligaţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru Aplicarea Legii nr.9/1998 de a valida sau invalida în termen de 60 zile Hotărârile Comisiilor Judeţene.

Întrucât din 21.07.2006 – reclamanţii nu au primit nici un răspuns de la Comisia Centrală de Validare, au comunicat un memoriu solicitând relaţii.

Din cuprinsul adresei nr.10817/15.10.2007 şi nr.13325/13.10.2008 a rezultat că pârâţii nu au procedat nici în prezent la soluţionarea dosarului având ca obiect Hot.nr.19/21.07.2006.

Referitor la cererea privind daunele interese s-a constatat că tergiversarea soluţionării cererii, echivalează cu o ingerinţă nejustificata de un interes public important în dreptul fundamental de proprietate consacrat de Constituţie si de art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO de natura a produce un prejudiciu moral şi material reclamanţilor, astfel încât a fost admisă în parte cererea obligată pârâta la 10 lei pe zi daune cominatorii către reclamanţi până la soluţionarea cererii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, recurenta pârâtă AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPIETĂŢILOR -SERVICIUL PT.APLICAREA LG.9/1998, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs, după expunerea situaţiei de fapt şi a procedurii prevăzute de Legea nr. 9/1998, recurenta a susţinut că termenul de 60 de zile prevăzut de dispoz. Legii 9/1998 reprezintă un termen de recomandare.

Recurenta a mai arătat că în mod greşit prima instanţă a admis acţiunea şi a dispus obligarea acesteia la soluţionarea Hotărârii nr. 19/21.07.2006 a Comisiei Judeţene Dolj de Aplicare a Legii nr. 9/1998, sub sancţiunea plăţii sumei de 10 lei/zi de întârziere cu titlu de daune cominatorii.

Intimaţii pârâţi nu au formulat întâmpinare în prezenta cauză, deşi au fost legal citaţi cu această menţiune.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate prin prisma motivelor invocate dar şi din oficiu în raport de dispoz. art. 304¹ Cod pr. civilă, Curtea apreciază prezentul recurs ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Hotărârea nr. 19/21.07.2006 emisă de către Comisia Judeţeană pentru Aplicarea Legii 9/1998 a fost aprobată cererea nr. 2860/01.07.1998 depusă de către reclamanţi şi s-a propus acordarea de compensaţii băneşti.

La data de 11.10.2007, dat fiind faptul că din data de 21.07.2006 nu primiseră niciun răspuns din partea Comisiei Centrale de Validare, reclamanţii au adresat acesteia un memoriu prin care i-au solicitat să procedeze la soluţionarea dosarului reprezentat de Hotărârea nr. 19/21.07.2006 emisă de către Comisia Judeţeană pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998.

Ca răspuns la solicitarea reclamanţilor, cu adresa din 15.10.2007, pârâta le-a comunicat în ce constă studierea dosarului precum şi faptul că după ce acesta va fi analizat vor intra în posesia sumelor aprobate.

Prin acţiunea introductivă reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei să soluţioneze dosarul de restituire reprezentat de Hotărârea nr. 19/21.07.2006 precum şi obligarea la plata de daune cominatorii în valoare de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere.

Legea nr.9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, reglementează pe larg procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor sub forma unor compensaţii băneşti cetăţenilor români şi moştenitorilor legali ai foştilor proprietari, prejudiciaţi în urma aplicării Tratatului, pentru bunuri imobile – pe care le aveau în proprietate în judeţele Durostor şi Caliacra, cedate Bulgariei.

În aplicarea dispoziţiei acestei legi a fost constituită Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, care prin Serviciul pentru Aplicarea legii nr. 9/1998 are ca atribuţii principale analizarea contestaţiilor şi validarea ori invalidarea măsurilor stabilite de comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti.

Art. 7 alin. 4 din Legea nr. 9/1998 dispune că în termen de cel mult 60 de zile, această autoritate va analiza contestaţiile şi va valida sau invalida măsurile stabilite de comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti.

Intimaţii reclamanţi , al căror dosar se află în evidenţele recurentei pârâte încă din anul 2006, au formulat cerere de urgentare a emiterii deciziei de validare a Hotărârii nr. 19/21.07.2006 a Comisiei Judeţene pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Dolj, considerându-se vătămaţi în drepturile lor de către autoritatea publică ce tergiversează soluţionarea cererii conform art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, modificată şi completată prin Legea nr. 262/2007.

Trebuie precizat însă că, chiar dacă autoritatea administrativă în cauză – Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 a fost abilitată prin Legea nr. 9/1998 şi HG nr. 753/1998, cu modificările ulterioare să valideze sau să invalideze într-un termen de cel mult 60 de zile, măsurile solicitate de comisiile judeţene, în exercitarea acestei prerogative ea nu poate beneficia de o marjă de apreciere atât de discreţionară încât să implice încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor garantate de legea fundamentală a statului şi celelalte legi pertinente, aşa cum corect statuează şi instanţa de fond.

Intimaţii reclamanţi s-au adresat instanţei de judecată, pe calea contenciosului administrativ tocmai pornind de la ideea că soluţionarea cererilor de acordare a compensaţiilor băneşti rezultate din aplicarea Legii nr. 9/1998 trebuie să se facă într-un termen rezonabil, în condiţiile în care, chiar Legea nr. 9/1998 prevede un termen de 6 luni, iar faptul de a condiţiona soluţionarea dosarelor de „studierea şi analizarea atentă a actelor” (astfel cum susţine recurenta în cuprinsul adresei nr. 10817/15.10.2007 fila nr. 9 din dosarul de fond), nu constituie o justificare pertinentă pentru autoritatea pârâtă care să conducă la neemiterea într-un termen rezonabil a deciziei de validare/invalidare.

Rezolvând acest capăt de cerere, în sensul admiterii lui, instanţa de fond a avut în vedere şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căreia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil şi într-un termen rezonabil a cauzei sau de către o instanţă independentă şi imparţială instituită de lege.

Aşadar, autoritatea administrativă – în speţă recurenta pârâtă – are obligaţia legală de a găsi mijloacele necesare soluţionării cererii reclamanţilor intimaţi şi de a reaprecia asupra procedurii de soluţionare a cererilor în cadrul legal, dat de limitele drepturilor fundamentale ale cetăţeanului.

Cât priveşte capătul doi din aceeaşi acţiune referitor la obligarea autorităţii pârâte – la plata sumei de 100 lei cu titlu de penalităţi pentru fiecare zi de întârziere până la soluţionarea cererii, şi acesta a fost corect soluţionat.

Prima instanţă a admis în parte acest capăt de cerere şi a obligat pârâta la 10 lei pe zi daune cominatorii către reclamanţi până la soluţionarea cererii.

Potrivit art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. 1, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

Alin. 5 al aceluiaşi articol prevede că soluţiile prevăzute la alin. (1) pot fi stabilite sub sancţiunea unei penalităţi aplicabile părţii obligate , pentru fiecare zi de întârziere.

Deşi noţiunea de „penalitate” nu este una edificatoare, în mod logic trebuie concluzionat cum de altfel a stabilit şi prima instanţă că, în speţă, este vorba nu despre o amendă judiciară, ci despre daune cominatorii, care profită reclamantului căruia i s-a admis acţiunea.

Referitor la această cerere, în mod temeinic şi legal prima instanţă a apreciat că întârzierea excesivă şi nejustificată a soluţionării dosarului ce are ca obiect acordarea despăgubirilor, este de natură să-i prejudicieze pe reclamanţi.

Rezultă deci că atâta timp cât textul de lege, art. 7 alin. 3 din Legea nr. 9/1998 prevede un termen (fie el şi de recomandare cum susţine recurenta în cuprinsul cererii de recurs) în interiorul căreia autoritatea publică este obligată să emită o hotărâre, în speţă să emită decizie de validare ori de invalidare a Hotărârii Comisiei Judeţene de Aplicare a Legii 9/1998, este total justificat a pune în sarcina de plată a acesteia daune cominatorii de 10 lei/zi către reclamanţi, până la soluţionarea cererii.

Autorităţile unui stat nu pot să invoce chestiuni de organizare a aplicării legii împotriva dreptului la un proces rezonabil, pentru că aceasta înseamnă să invoce propria culpă, încălcarea CEDO.

În cauza dedusă judecăţii prin comportamentul pârâtei se ajunge la o încălcare atât a art. 6 din Convenţie cât şi a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, motiv pentru care se apreciază că absenţa totală a despăgubirilor crează reclamanţilor o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Concluzionând, Curtea apreciază că procedurile administrative, coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil şi că depăşirea unui termen de 10 ani de la data formulării cererii de acordare a compensaţiilor băneşti -cererea nr. 2860/1.07.1998, respectiv de 2 ani de la data emiterii hotărârii comisiei judeţene constituie deja o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din C.E.D.O.

Ca o consecinţă a celor expuse, în baza art. 312 Cod pr. civilă, recursul va fi respins, iar hotărârea instanţei de fond va fi menţinută ca temeinică şi legală.

(Decizie nr. 823 din 19 Februarie 2009 - Secţia contencios administrativ şi fiscal)