Drept comercial român lector Universitar Doctor: Ioana Nely Militaru

c) Întreprinderile de imprimerie (art. 3 pct. 9), au ca obiect operaţiunile de multiplicare a operelor stiinţifice, literare şi artistice, prin folosirea oricărei forme de multiplicare, manuală sau mecanică.

d) Întreprinderile de furnituri de lucruri sau mărfuri. Întreprinderea de furnituri presupune o activitate organizată, prin care, în schimbul unui preţ stabilit anticipat, întreprinzătorul asigură prestarea unor servicii sau predarea (livrarea) unor produse la termene succesive pe baza unui contract de furnizare. Contractul de furnizare are deci ca obiect livrarea de produse sau prestarea de servicii, în baza unui contract de locaţie de servicii. În cazul livrării, întreprinderea are obligatia de a transmite dreptul de proprietate asupra mărfurilor (obligatie de a da), de a le preda şi de a răspunde pentru vicii şi evicţiune (obligaţii de a face) ca şi la vânzare-cumparare. Spre deosebire de vânzare-cumpărare, predarea produselor (furnizarea de electricitate, a gazului metan, de exemplu) se face la mai multe termene succesive, iar preţul serviciilor şi produselor este stabilit anticipat. În cazul prestării de servicii, întreprinderea are obligaţia de a face, adică de a presta servicii cu caracter continuu pe baza unui contract de locaţie de servicii (de exemplu ridicarea gunoiului menajer).

e) Întreprinderi de spectacole publice (art. 3 pct. 6 Cod com.) Întreprinderile de spectacole publice pun la dispoziţia publicului, producţiile culturale, sportive, în vederea obţinerii unui profit. În doctrină s-a arătat că specificul acestei întreprinderi este de a specula talentul artiştilor sau spotivilor şi curiozitatea publicului. Întreprinderile de spectacole publice organizează munca altora interpunându-se între artist (sportiv) pe de o parte şi spectator, pe de altă parte. Toate actele şi faptele juridice îndeplinite pentru realizarea spectacolului: închirierea de săli, contracte de publicitate, contracte cu artiştii, procurarea recuzitei, etc., sunt calificate drept fapte de comerţ.

f) Întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri (art. 3 pct. 7 Cod com.) Încheierea tranzacţiilor comerciale se face de cele mai multe ori printr-un intermediar a cărui activitate este organizată în acest scop. În concepţia legii, sunt fapte de comerţ numai operaţiunile de intermediere realizate printr-o întreprindere. Întreprinderile ”de comision” încheie afaceri (contracte de vânzare-cumpărare, de transport etc.) în nume propriu, dar pe seama comitentului. Un act izolat de comision nu este act de comerţ. Agenţiile şi oficiile de afaceri intermediaza afaceri între comercianţi şi clientelă: procurarea de clienţi, obţinerea de informaţii, mijlocire în afaceri etc. Întreprinderile de agenţii şi oficii de afaceri sunt organizate în diverse domenii: turism, publicitate, imobiliar etc. Întreprinzatorul intermediar poate fi comisionar, mandatar sau mijlocitor, cu toate consecinţele ce rezultă din calificarea respectivă.

g) Întreprinderile de editură, de librărie şi de vânzare a obiectelor de artă (art. 3 pct. 9 Cod com.). Întreprinderea de editură are ca obiect reproducerea şi difuzarea operei. Activitatea acesteia se întemeiază pe contractul de editare, în baza căruia autorul unei opere stiinţifice (literare sau artistice) cedează întreprinzatorului (editorul), în schimbul unei remuneraţii, dreptul de a reproduce şi de a difuza opera. Întreprinderea de editură este un intermediar între autorul operei, pe de o parte şi întreprinderea de reproducere a operei (tipografia) şi întreprinderea de difuzare (libraria) pe de altă parte. Dacă autorul, publică opera pe riscul lui încheind direct contracte cu tipografia şi librăria, nu savârşeşte ”fapte de comerţ”, deoarece lipseşte elementul de interpunere specific ”comerţului”.

Întreprinderea de vânzare a operelor de artă este faptă de comerţ dacă se interpune între autor şi cumpărător, deoarece legea cere ca întreprinzătorul să fie o altă persoană decât autorul operei. Vânzarea operei de artă direct de către autor nu este faptă de comerţ ci act civil, prin interpretarea ”per a contrario” a art. 3 pct. 10 C.com. “când altul decât autorul sau artistul vinde”.

h) Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat (art. 3 pct. 13 Cod com.). Deşi Codul comercial reglementează transportul pe apă şi pe uscat - prin enumerarea formelor de transport cunoscute la data adoptarii sale - considerăm că şi transportul aerian poate fi avut în vedere, deoarece Codul comercial, apreciem că avut intenţia de a reglementa transportul în general, indiferent de calea pe care se realizează. Prin urmare, si transportul aerian de persoane şi mărfuri constituie faptă de comerţ. Operaţiunile de transport sunt fapte de comerţ dacă sunt exercitate în condiţiile unei întreprinderi. Activitatea de transport se desfaşoară, în principal în baza contractelor de transport. Toate actele şi faptele juridice efectuate în cadrul acestei activitaţi sunt comerciale. Contractul de transport este reglementat de Codul comercial în art.413 – 411 C.com. Prin contractul de transport de mărfuri, întreprinderea de transport numita cărăuş se obligă în schimbul unui preţ, faţă de expeditor, să transporte anumite mărfuri, pe care să le elibereze la destinaţie. Contractul de transport are ca obiect şi persoanele. În acest caz întreprinderea de transport (cărăuşul) se obligă, faţa de o persoană să o transporte până într-un anumit loc în schimbul unui preţ.

i) Întreprinderile de asigurare (art. 3 pct. 17 – 18 Cod com.). Sunt fapte de comerţ, potrivit art. 3 pct.17 – 18 C.com. ”asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii”, precum şi asigurările chiar mutuale contra riscurilor navigaţiei”. Deşi legiuitorul foloseşte termenul ”asigurări”, sinonim cu ”operaţiuni”, în doctrina comercială s-a apreciat pe de o parte că nu se pot concepe asigurări fără existenţa unei întreprinderi, iar pe de altă parte că întreprinderea de asigurare este conformă evolutiei comerţului de asigurare. Activitatea de asigurare este realizată numai de către societăţile de asigurare ce se constituie şi funcţionează pe baza Legii nr. 32/ 2000, modificată, şi a Legii nr. 31/ 1990, republicată şi modificată. Asigurările sunt: obligatorii (au ca izvor legea) şi facultative (au ca izvor convenţia părţilor). Codul comercial la pct. 17 – 18 are în vedere numai asigurările facultative. Acestea se realizează în temeiul contractului de asigurare potrivit Legii 136/ 1995, privind asigurările şi reasigurările în România, modifictă. În cadrul asigurărilor facultative, codul comercial prevede ca fiind fapte de comerţ şi asigurările mutuale. Acestea se realizează între mai multe persoane expuse unor riscuri similare, toate părţile contractante (asociaţii) obligându-se la plata primei de asigurare – numită cotizaţie – în vederea realizării unui fond comun, din care urmează să plătească la survenirea cazului asigurat, îndemnizaţia de asigurare, asociatului în cauză sau altor persoane îndreptaţite.

j) Depozitele în docuri şi antrepozite (art. 3 pct. 20). Sunt fapte de comerţ ”depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra recipiselor de depozit (warante) şi asupra scrisorilor de gaj liberate de ele”. Textul codului comercial are în vedere, pe de o parte, activitatea de depozitare a mărfurilor în întreprinderi specializate, cum ar fi docuri, antrepozite, silozuri şi, pe de alta parte operaţiunile de depozitare care privesc documentele de depozit şi scrisorile de gaj emise de întreprinzătorul acestor stabilimente. Documentele ce formează obiectul operaţiunilor prevăzute în textul acestui articol şi care dovedesc existenţa mărfii în depozit sunt:

- recipisa de depozit, care se eliberează deponentului (proprietar), atestă dreptul de proprietate al titularului acestui înscris asupra mărfii depozitate;

- warantul sau scrisoarea de gaj, atestă că marfa este gajată, titularul warantului are un drept de gaj asupra mărfii depozitate;

- talonul, rămâne la administraţia depozitului.

3. Faptele de comerţ conexe (accesorii). Faptele de comerţ conexe sunt acte juridice sau operaţiuni care dobândesc caracter comercial datorită legăturii lor cu un fapt de comerţ, prin natura lui, potrivit principiului ”accesorium sequitur principale”. Au caracter accesoriu următoarele acte juridice:

a) Operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale (art. 3 pct. 12 C. com.). Mijlocirea constă într-o acţiune de intermediere între două persoane, în scopul de a înlesni încheierea unui act juridic pentru care acestea sunt interesate. Operaţiunile de mijlocire sunt fapte de comerţ numai dacă privesc afaceri comerciale. Prin urmare, caracterul comercial al actului juridic mijlocit determină, prin conexiune, comercialitatea acţiunii de mijlocire. Mijlocitorul, fără a fi un reprezentant al părţilor, face demersuri pentru a pune în legatură două persoane, în vederea încheierii actului juridic comercial, care este principalul.

b) Expediţiunile maritime şi toate contractele privitoare la comerţul pe mare şi la navigaţiune (art. 3 pct. 15 si 16 Cod com.). Sunt fapte de comerţ, potrivit legii comerciale, toate operaţiunile ce privesc comerţul pe mare şi navigaţia: construirea de vase pentru navigaţie, cumpărarea şi vânzarea vaselor, actele juridice referitoare la echiparea, dotarea şi aprovizionarea vaselor. Sunt calificate ca fiind comerciale: expediţiile maritime şi închirierile de vase (pct. 16), împrumutul maritim şi ipoteca maritimă etc. Cum activitatea principală este comerţul pe mare, operaţiunile în legătură cu această activitate, devin comerciale, prin conexiune, potrivit regulii amintite.

c) Depozitele pentru cauza de comerţ (art. 3 pct. 19 Cod com.). Aceste depozite (contracte de depozit) – ca operatiuni izolate – sunt fapte de comerţ, numai dacă au cauza comercială, adică, ori de câte ori, privesc depozitarea unor mărfuri care au fost cumparate în scop de revânzare. În acest caz, contractul comercial de vânzare-cumpărare este faptul principal, iar depozitul este accesoriul, care devine “fapt de comerţ” prin legătura cu actul principal.

d) Contul curent şi cecul (art. 6 alin. 2 Cod com.). ”Contul curent şi cecul nu sunt considerate ca fiind fapte de comerţ în ceea ce priveşte pe necomercianţi”, afară dacă ele nu au cauza comerciala. Înseamna că, per a contrario, contul curent şi cecul sunt fapte de comerţ dacă au cauză comercial. Cauza comercială, s-a arătat în doctrină, poate consta, de exemplu, în contractul de cont curent încheiat de părti în vederea prestaţiilor reciproce rezultate din contracte comerciale, sau în cazul cecului emis pentru plata unor mărfuri cumpărate în scop de revânzare.

e) Contractul de garanţie reală mobiliară şi contractul de fidejusiune. Aceste contracte sunt fapte de comerţ când obligaţia garantată este o obligaţie comercială. Comercialitatea obligaţiei principale garantate determină comercialitatea şi a contractului de garanţie reală mobiliară sau a contractului de fidejusiune, prin accesorietate. Potrivit art. 14 din Legea nr. 99/ 1999, privind unele măsuri de accelerare a reformei economice, contractul de garanţie reală mobiliară este contractul în temeiul căruia se constituie o garanţie reală în bunuri sau drepturi în benefciul unui anumit creditor. Fidejusiunea este reglementată de art. 1652 Cod civ. şi reprezintă contractul prin care o persoană, numită fidejusor, se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia debitorului, dacă acesta nu o va executa. Doctrina comercială a încadrat în categoria faptelor de comerţ accesorii urmatoarele:acte juridice, precum, promisiunea unilaterală de a cumpăra un fond de comerţ, contractul comercial de mandat; fapte juridice licite, precum: gestiunea de afaceri comerciale, plata nedatorată a unei datorii comerciale, îmbogatirea fără justa cauză; fapte juridice ilicite (delicte şi cvasidelicte) de exemplu, fapte de concurenţă neloială.

►B. Fapte de comerţ subiective. Potrivit art. 4 Cod com.: “Se socotesc afară de acestea (adică acelea prevazute la art. 3, n.a.), ca fapte de comerţ, celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din insuşi actul. Prin urmare, faptele de comerţ subiective sunt acele fapte juridice sau operaţiuni care dobândesc caracter comercial datorită calitaţii de comerciant a persoanei care le îndeplineşte. Legiuitor ul stabileşte în art. 4 Cod.com. o prezumţie iuris tantum, de comercialitate, cu privire la toate actele juridice ale unui comerciant. Prezumţia de comercialitate este înlaturată dacă obligaţia ce rezultă din actul juridic, are caracter civil sau necomercialitatea rezultă din însusi actul îndeplinit de comerciant. În prima categorie de acte intră actele juridice civile săvârşite chiar de comerciant. Doctrina comercială a precizat că includem în această categorie actele de drept privat care prin structura şi funcţia lor esenţială nu se pot referi la activitatea comercială şi care rămân civile indiferent de calitatea pesoanei care le savârşeşte – comerciant sau necomerciant. Amintim în acest sens: căsatoria, adopţia, testamentul, acceptarea sau renunţarea la moştenire, recunoaşterea unui copil din afara căsatoriei, etc. Referitor la cea de-a doua categorie de acte a caror necomercialitate rezultă din chiar actul îndeplinit de comerciant, art. 5 C.com. prevede că “nu se poate considera că faptă de comerţ cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumaţiunea cumpărătorului, ori a familiei sale; de asemenea, revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul sau cel cultivat de dânsul. Prin urmare, sunt acte civile - actele juridice care vizează nevoile personale ale cumpărătorului sau familiei sale – uzul sau consumaţiunea individuala – chiar îndeplinite de un comerciant – actele juridice de vânzare ale proprietarului sau cultivatorului de teren agricol, ce au ca obiect rezultatul culturilor agricole: cereale, fructe, legume.

În legătura cu intreprinderea agricolă, opinia majoritară înclină spre caracterul civil al acesteia datorită caracterului imperativ al dispoziţiilor art. 5 C. com. care precizează că activitaţile agricole nu sunt fapte de comerţ. Legea 36/ 1990 cu privire la societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură a creat o situaţie specială, deoarece aceste entitaţi juridice sunt considerate comerciale chiar dacă obiectul social al lor este civil. În acest caz, comercialitatea societătii rezultă nu din obiectul acesteia ci din forma sa juridică.

►C. Faptele de comerţ mixte sau unilaterale. Potrivit art. 56 Cod com. ”dacă un act este comercial numai pentru una din parţi, toţi contractanţii sunt supuşi în ce priveşte acest act, legii comerciale afară de dispozitiunile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea nu dispune altfel. Din textul codului comercial rezultă că: un actul de comerţ numai pentru una dintre parţile raportului juridic – numit mixt sau unilateral, este supus legii comerciale cu doua excepţii: legea comercială nu se aplică comercianţilor; legea comerciala nu se aplica atunci când legiuitorul prevede expres acest lucru.

Referitor la prima excepţie, în doctrina juridică, s-a arătat că legea comercială reglementează numai actul juridic încheiat de părţi, iar în privinţa statutului juridic al părţii pentru care actul juridic nu este de comerţ, nu are nici o consecinţă juridică. Prin urmare, necomerciantul oricâte acte juridice ar încheia, nu devine comerciant. Referitor la a doua excepţie, un caz în care dispoziţiile legii comerciale nu se aplică este acela al faptelor de comerţ unilaterale care privesc obligaţiile cu pluralitate de debitori. De exemplu, art. 42 Cod com. stabileşte prezumţia de solidaritate a debitorilor în obligaţiile comerciale, ca apoi să precizeze că această prezumţie ”nu se aplică la comercianţi pentru operaţiuni care, încât îi priveşte, nu sunt fapte de comerţ”, deoarece pentru ei faptul juridic din care izvorăsc obligaţiile are caracter civil, ori în dreptul civil, regula este că, obligaţiile sunt divizibile (conjuncte). În literatura juridică s-a prezentat în acest sens, ca exemplu, contractul de vânzare-cumpărare a unor produse agricole încheiat de doi agricultori cu un comerciant. În situaţia dată răspunderea agricultorilor faţă de comerciant, în privinţa nerespectării obligaţiilor asumate nu va fi solidară, ci divizibilă, deoarece obligaţiile izvorăsc dintr-un act care, pentru agricultori, nu este faptă de comerţ (art. 5 Cod.com.).

Un alt exemplu de act de comerţ, mixt sau unilateral, este prevăzut în art. 6 C. com care reglementează contractul de asigurare “asigurările de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai pentru asigurător“, ceea ce înseamnă că pentru asigurat sunt acte civile.

2.3. Caracterul civil al operaţiunilor din domeniul agriculturii

În mod tradiţional activitatea agricolă nu intră sub incidenţa legii comerciale. În acest sens, art. 5 Cod com. prevede: ,,Nu se poate considera ca fapt de comerţ ...vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul său, sau cel cultivat de dânsul. Soluţia îşi găseşte justificarea în ideea de protejare a agricultorilor, care nu au obligaţiile profesionale ale comercianţilor, adică: de a se înmatricula în registrul comerţului, de a ţine registre comerciale, de a li se aplica procedurainsolvenţei, etc.

Prin urmare, potrivit art. 5 Cod com. vânzarea produselor astfel cum au fost obţinute de cultivator este considerată act civil, nu comercial .

În privinţa caracterului civil sau comercial al întreprinderii agrare opiniile sunt împărţite.

În doctrina românească a prevalat opinia împărtăşită de jurisprudenţa din perioada interbelică.

Referitor la societatea comercială agrară, prin Legea nr. 36/1991⁶ privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură se precizează că proprietarii de terenuri agricole care beneficiază de dispoziţiile legii fondului funciar nr. 18/1991, modificată, precum şi alţi proprietari de terenuri agricole pot să-şi exploateze pământul sub forme de asociere cum sunt: asociaţia simplă, contractul de societate reglementat de Codul civil, societatea comercială constituită în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi societatea agricolă. Asociaţia simplă, contractul de societate reglementate de Codul civil şi societatea agricolă (potrivit art. 5 alin. 2 din Legea 36/1991) nu au caracter comercial ci au caracter civil. Se recunoaşte caracterul comercial actelor şi operaţiunilor de exploatare a terenurilor agricole de către o societate comercială organizată potrivit Legii nr. 31/1991. Legea 36/1991 consacră o derogare de la regula generală potrivit căreia caracterul comercial al societăţii este dat de obiectul ei, în sensul recunoaşterii că societatea poate fi comercială datorită formei sale juridice, chiar dacă obiectul ei este civil

Capitolul 3

Subiectele dreptului comercial
3.1. Precizări prealabile

Subiecte ale raporturilor comerciale sunt comerciantii, persoane fizice, persoane juridice (societati comerciale) şi necomercianţii.

Comercianţii sunt reglementaţi de următoarele acte normative:

- Codul comercial, în art. 7,

- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,

- Legea nr. 26/1990 privind la registrul comerţului, republicată şi modificată,

- Ordonanţa de urgenţă nr. 44/2008, privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale,

- Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei,

- Legea nr. 509/2002 privind agenţii comercianţi permanenţi,

- Legea nr. 161/2003 numai în privinţa grupurilor de interes economic – comercianţi.

► Potrivit art. 7 din Codul comercial „Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comert, având comerţul ca o profesiune obişnuită - persoana fizică şi societătile comerciale-persoana juridică.

Prin urmare, dacă săvârşirea faptelor de comerţ are caracter profesional persoana fizică care le săvârşeşte devine comerciant (art. 7 Cod com.). Odată dobândită această calitate toate actele juridice încheiate de aceasta sunt prezumate a fi comerciale (art. 4 Cod com.). Însă, dacă actele săvîrşite au caracter accidental se supun legii comerciale, fără ca persoana care le săvârşeşte să devină comerciant (art. 9 Cod com.).

► Articolul 34 Cod. com., prevede că registrele comerciale nu se aplică colportorilor, comercianţilor care fac micul trafic ambulant, cărăuşilor sau acelora al căror comerţ nu iese din cercul unei profesiuni manuale. Prin această dispoziţie codul comercial reglementează categoria aşa-numiţilor ,,micii comercianţi,, care este scutită de obligaţia profesională a ţinerii de registre comerciale datorită volumului redus al operaţiunilor comerciale desfăşurtae de aceştia⁷.

►Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, ,,în vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale,,.

► Potrivit art. 4 din Ordonanţa de urgenţă nr 44/2008, persoanele fizice pot desfăşura activităţile economice după cum urmează :

a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate. Persoana fizică autorizată, potrivit art 20 alin. 1, din O.U.G. nr. 44/2008, poate avea, sau nu, calitatea de comerciant.

b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale; Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul comerţului

c) ca membri ai unei întreprinderi familiale. Întreprindera familială se înregistrează la registrul comerţului, dată de la care membrii acesteia devin comercianţi persoane fizice.

► În afara categoriilor de comercianţi prevăzute de codul comercial Legea 26/1990 republicată, include in categoria comerciantior si regiile autonome.

Astfel, art 1 alin 2 din Legea nr. 26/1990 dispune „In sensul prezentei legi, comerciantii sunt persoane fizice si asociatiile familiale (în prezent abrogate prin O.U.G. nr. 44/2008) care efectueaza in mod obisnuit acte de comerţ,, societătile comerciale, companiile naţionale şi societăţile naţionale, regiile autonome şi organizţiile coopertiste.

Sintetizând dispoziţiile corespunzătoare din actele normative enunţate mai sus comercianţii sunt :

- societăţile comerciale, potrivit 31/1990, companiile naţioanle, societăţile naţionale,

- regiile autonome, înfiinţate prin reorganizarea unităţilor economice de stat, potrivit Legii nr. 15/1990, în ramurile strategice ale economiei naţionale⁸. Regiile autonome sunt persoane juridice care funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară.

- organizaţiile cooperatiste⁹, au personalitate juridică şi îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor gestiunii economice. Organizaţiile cooperatiste desfăşoară activitate de producere şi desfacere de mărfuri şi de prestări servicii.