Drept comercial

18. Faliment. Contestaţie împotriva menţiunilor din tabelul preliminar al creanţelor întocmit de administratorul judiciar, referitoare la dreptul patrimonial al creditoarei.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa – Secţia Comercială sub nr.867/COM/06.02.2004, SC P.A.L. SRL Constanţa, prin administrator A.L., în contradictoriu cu debitoarea SC T. SA Constanţa, a formulat contestaţie împotriva menţiunii din Tabelul preliminar al creanţelor întocmit de administratorul judiciar SC F.C. SRL Constanţa, în dosarul nr.6693/COM/2003 referitoare la dreptul său patrimonial.

Contestatoarea relevă faptul că în mod greşit administratorul judiciar a înlăturat din acest tabel creanţa sa împotriva SC T. SA, întrucât lipsa taxei judiciare de timbru în momentul depunerii cererii declarative de creanţă s-a datorat unei erori, SC P.A.L. SRL apreciind că dovada plăţii taxei se depune la tribunal; nu a fost indicat temeiul juridic al contestaţiei.

Prin note scrise depuse la 22.03.2004 debitorul – prin administratorul judiciar – a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată, invocând dispoziţiile art. 58¹ – 58² din Legea nr. 64/1995 şi ale Legii nr. 146/1997.

Potrivit art.58¹³ din Legea nr.64/1995 modificată „debitorul, creditorii şi orice altă parte interesată vor putea să formuleze contestaţii cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administrator în tabelul preliminar al creanţelor”.

Prin sentinţa civilă nr.2451/COM/23.03.2004 Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondată, contestaţia creditoarei.

Pentru a se pronunţa, Tribunalul Constanţa a reţinut că examinând temeiurile contestaţiei deduse judecăţii, s-a constatat că SC P.A.L. SRL Constanţa a suplinit exigenţa achitării taxei judiciare de timbru de 342.000 lei şi a timbrului judiciar de 3.000 lei, dovada plăţii acesteia fiind ataşată la fila 143 din vol.II al dos.nr.6693/COM/2003; din acest punct de vedere nu se mai poate reţine că dreptul de creanţă al contestatoarei trebuie înlăturat din tabelul preliminar pentru acest motiv.

Contestaţia este însă nefondată raportat la un alt aspect, şi anume – lipsa unui înscris doveditor al creanţei pretinse; astfel, extrasul din balanţa analitică a unui cont la data de 31.12.2003 nu este susceptibil a demonstra probatoriu raportul obligaţional pentru bunul motiv că evidenţele contabile provin chiar de la creditor, iar nu de la debitor.

Împotriva sentinţei civile nr.2451/COM/23.03.2004 a Tribunalului Constanţa, în termen legal, a formulat recurs reclamanta-creditoare SC P.A.L. SRL Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului se susţine că, eronat instanţa de fond a reţinut că nu este fondată contestaţia formulată şi a dispus respingerea ei, pentru că evidenţele contabile, ce demonstrează raportul obligaţional, nu provin de la debitor.

În realitate instanţa nu a luat în considerare Facturile emise de reclamanta-creditoare şi comunicate debitoarei, ca urmare a derulării contractului de prestări servicii, facturi necontestate de debitor.

Apreciind că a făcut dovada creanţei pretinse, solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii contestaţiei împotriva menţiunilor din Tabelul preliminar al creanţelor, cu consecinţa înscrierii sale în acest tabel.

Recursul este fondat, apreciază instanţa de control.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, între SC P.A.L. SRL Constanţa şi SC T. SA Constanţa, s-a încheiat contractul de executare lucrări pentru activitatea de informatică nr.33 din 01.06.2001, în temeiul căruia reclamanta creditoare a prestat debitoarei servicii de asistenţă SOFTWARE, aceasta din urmă având obligaţia contractuală de a achita contravaloarea serviciilor prestate.

Instanţa de fond nu a luat în discuţie decât extrasul din balanţa analitică a contului 411 privind SC T. SA la 31 decembrie 2003, prezentat de creditoarea SC P.A.L. SRL, reţinând că acesta nu este susceptibil să demonstreze raportul obligaţional, deoarece nu provine de la debitoare.

Tribunalul nu a avut însă în vedere şi facturile fiscale anexate, ce au fost semnate şi necontestate de debitoare şi care sunt cuprinse în fişa de cont ce evidenţiază debitul acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art.46 al.1 din Codul Comercial, obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează, între altele, cu acte autentice, cu acte sub semnătură privată şi cu facturi acceptate.

În raport de aceste împrejurări – eronat instanţa de fond a respins contestaţia ca nefondată, apreciind că, creditoarea nu şi-a dovedit creanţa.

Cu atât mai mult cu cât lichidatorul nu a contestat creanţa creditoarei, ci doar a invocat excepţia netimbrării cererii de admitere a creanţei, cerere introdusă în termenul legal.

În consecinţă, constatând recursul întemeiat, în baza art.312 Cod procedură civilă, Curtea îl admite ca atare şi modifică în tot sentinţa atacată, în sensul admiterii Contestaţiei împotriva măsurii de înlăturare a creditoarei SC P.A.L. SRL din Tabelul preliminar al obligaţiilor debitoarei, cu consecinţa dispunerii înscrierii contestatoarei în Tabelul preliminar.

Decizia civilă nr. 322/COM/22.09.2004

19. Contestaţie la executare. Aplicare sechestru asigurător – dovada dreptului de proprietate.

Contestatoarele S.C. K. S.R.L. şi S.C. A.C.G. S.R.L. au formulat la data de 10 iunie 2002, contestaţie la executare în dosarul execuţional nr. R.56/816/2002, solicitând anularea formelor de executare, întoarcerea executării silite prin restituirea bunurilor, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea contestaţiilor s-a arătat că la data de 13 iulie 2000, prin încheierea nr.1901/COM/2000 a Tribunalului Constanţa, s-a instituit sechestru asigurător asupra bunurilor mobile proprietatea S.C. R. S.R.L. până la soluţionarea litigiului pe fond, ce forma obiectul dosarului nr.29/COM/2000, soluţionat definitiv prin decizia civilă nr.156/2001 a Curţii de Apel Constanţa.

S-a mai arătat că, la data de 28 martie 2002, după încetarea efectelor încheierii nr. 1901/2000, executorul judecătoresc împreună cu reprezentanţi ai R.A.E.D.P.P. Constanţa, s-au deplasat la sediul S.C. R. S.R.L. şi a procedat la evacuarea vânzătoarelor şi schimbarea încuietorilor la uşa principală.

Prin încheierea nr.3737/2002 pronunţată în dosarul nr.3163/COM/2002, s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător, măsura evacuării şi sigilării spaţiului comercial fiind abuzivă şi samovolnică, reprezentanţii S.C. R. S.R.L. ridicând toate bunurile ce se găseau în acel moment în spaţiu, deşi cunoşteau că acestea nu-i aparţin în întregime.

Prin sentinţa civilă nr.15767/27.08.2003 a Judecătoriei Constanţa, s-a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiilor şi s-a dispus respingerea acestora ca fiind tardiv introduse.

Prin decizia civilă nr.422/21.03.2003 a Tribunalului Constanţa, s-a admis apelul formulat de contestatori împotriva acestei sentinţe.

S-a anulat sentinţa apelată, s-a respins excepţia tardivităţii contestaţiilor la executare ca nefondată şi procedând la judecarea contestaţiilor, acestea au fost respinse ca nefondate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că, în aplicarea art.399 cod pr.civilă, când contestaţia la executare este formulată dee o terţă persoană care pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, aceasta trebuie să facă dovada dreptului de proprietate asupra acestui bun.

Cum contestatoarele au depus la dosar contractul comercial nr.304/27.11.2000, încheiat cu S.C. R. S.R.L., având ca obiect comercializare echipament sportiv marca „Reebok” şi mai multe avize de însoţire a mărfii, precum şi contractul de livrare mărfuri încheiat la 1.01.2002 cu S.C. R. S.R.L. pentru comercializare produse marca „O’Neill” şi „Oxigen”, s-a reţinut că, prin aceste acte nu se face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor sechestrate şi inventariate de către executorul judecătoresc, avizele de însoţire a mărfii neavând semnătura de primire a debitoarei S.C. R. S.R.L., având inserate coduri ale unor produse şi de aceea, neputându-se stabili dacă există identitate între acestea şi bunurile sechestrate şi inventariate de executor. La fel şi în ceea ce privesta factura.

Nefăcându-se dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul executării, contestaţiile la executare au fost respinse.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs contestatoarele S.C. K. S.R.L. şi S.C. A.C.G. S.R.L., criticând-o ca fiind nelegală, în temeiul art. 304 pct. 9 şi 10 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului, după expunerea istoricului derulării litigiilor dintre părţi, se arată că greşit instanţa a apreciat că înscrisurile depuse la dosar nu fac dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor a căror restituire o solicitau, decizia atacată fiind nelegală, prin prisma art.304 pct.9 şi 10 Cod procedură civilă.

Astfel, dimpotrivă, prin înscrisurile depuse la dosar, contestatoarele au făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor marca “O’Neill”, marca “Oxigen” şi marca “Reebok”, procese care existau la data confiscării mărfii în magazinul închiriat de S.C. R. S.R.L.

Societatea K. S.R.L. a depus la dosar contractul comercial nr.304/24.11.2000, care în cuprinsul său, la capitolul „Alte clauze”, prevede că bunurile ce urmau a fi comercializate de S.C. R. S.R.L., în executarea contractului, rămân în proprietatea societăţii până la vânzarea lor şi achitarea preţurilor către aceasta, de către S.C. R. S.R.L.

Aşadar, proprietatea asupra tuturor bunurilor marca „Reebok” existente în spaţiu la momentul sechestrului este dovedită.

Şi reţinerea că avizele de însoţire a mărfii către S.C. R. S.R.L., neavând semnătura şi ştampila distribuitorului nu pot face dovada dreptului de proprietate este greşită, deoarece la produsele de îmbrăcăminte în documentele de expediţie se trece codul.

În ce priveşte bunurile proprietatea S.C. A.C.G. S.R.L. de asemenea, în contractul încheiat cu S.C. R. S.R.L. s-a prevăzut că până la achitarea integrală a mărfii, aceasta este proprietatea S.C. A.C.G. S.R.L., anexa la factura fiscală nr.8468025/1.04.2003 cuprinzând descrierea exactă a bunurilor livrate către S.C. R. S.R.L.

Prin urmare, bunurile „Reebok”, O’Neill” şi „Oxygen” existente la magazinul S.C. R. S.R.L. erau proprietatea contestatoarelor recurente.

Necunoscând cu exactitate bunurile confiscate, nefiind parte în dosarul de executare, nu s-a putut menţiona şi descrie cu exactitate fiecare bun în parte.

Oricum, din dosarul de executare ataşat, rezultă care au fost bunurile sechestrate (lista bunurilor sechestrate, codurile din anexa facturii şi avizele de însoţire a mărfii).

Recursul este fondat, reţine Curtea.

În cauză, contestatorii au formulat contestaţia la executare susţinând că bunurile asupra cărora s-a aplicat măsura sechestrului, le aparţineau fiind proprietatea lor.

Cum în situaţia în care contestaţia la executare este formulată de o terţă persoană care pretinde că are dreptul de proprietate asupra bunului, în cauză, în raport de actele depuse la dosar, se constată că cele două recurente contestatoare, fac dovada acestui drept.

Din contractele comerciale încheiate de contestatoare şi S.C. R. S.R.L., debitorul urmărit (nr.304/27.11.2000 – pentru produsele marca „Reebok” şi cel încheiat la 1.01.2002 pentru produsele marca „O’Neill” şi „Oxygen”), rezultă că părţile au înţeles a stabili, că până la achitarea integrală a mărfii către beneficiar, marfa este proprietatea furnizorului.

Aceste contracte, coroborate cu avizele de expediţie a produselor ce le însoţeau şi facturi, fac dovada dreptului de proprietate a bunurilor prevăzute în liste, întocmite de executor.

Împrejurarea că avizele de însoţire a mărfii nu au semnătura de primire a S.C. R. S.R.L. este lipsită de relevanţă, întrucât, în fapt, livrarea s-a făcut prin delegat şi există o semnătură de privire, care chiar dacă nu are şi ştampila societăţii, executorul le-a găsit la faţa locului şi le-a sechestrat.

De asemenea, bunurile prevăzute în factură şi anexă se regăsesc în lista întocmită de executor, fiind făcută dovada proprietăţii asupra acestora.

În raport de acestea, debitoarea S.C. R. S.R.L., în situaţia în care face dovada parţială a plăţii mărfurilor, ar putea solicita ca sechestrul să nu poarte asupra lor.

Pentru aceste considerente, se constată că în aplicarea art.401⁽²⁾ Cod procedură civilă, contestatoarele sunt proprietarele bunurilor sechestrate, urmând ca în temeiul art.312 Cod procedură civilă, recursul să fie admis şi modificată în tot sentinţa recurată, în sensul admiterii contestaţiei şi anulării formelor de executare efectuate în dosarul de executare nr. R56/816/2002 al B.E.J. R.A., reţine instanţa de control.

Conform art.274 Cod procedură civilă, obligă intimata la plata către recurentele contestatoare a sumei de 3.750.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia civilă nr. 335/COM/01.10.2004