Drept comercial

20. Contencios administrativ. Suspendarea actului administrativ emis.

Prin cererea înregistrată sub nr. 4108/29.10.2002 la Tribunalul Tulcea, reclamanta S.C. S.D.P. SRL Tulcea a solicitat în contradictoriu cu pârâta Consiliul Local al comunei Mihai Viteazu, judeţul Constanţa, anularea hotărârii nr. 35 din 14.12.2001 şi suspendarea actului administrativ atacat.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin hotărârea atacată i s-a produs o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime cu privire la exploatarea stufului din perimetrul de administrare ARBDD Tulcea ce i-a fost atribuit. Astfel, în baza hotărârii nr.15/2001 s-a încheiat contractul de asociere în participaţiune nr. 1034 din 31.05.2001 cu S.C. P. IX SRL Tulcea având ca obiect realizarea lucrărilor de întreţinere a terenului în suprafaţă de 695 ha, teren ce are destinaţia de păşune comunală şi exploatarea, valorificarea resurselor regenerabile (stuf) de pe suprafaţa de 695 ha.

Deşi hotărârea nr. 15/2001 a fost anulată de Tribunalul Tulcea, soluţia rămânând irevocabilă prin respingerea recursului, existând în această situaţie o stare litigioasă, s-a emis hotărârea nr. 35/14.12.2001 în baza căreia s-a încheiat contractul de cooperare nr.2684/20.12.2001 înregistrat la N.S. sub nr. 708/21.12.2001 cu acelaşi obiect de activitaate constând în exploatarea şi valorificarea resurselor regenerabile – stuf de pe o suprafaţă de 695 ha, proprietatea comunei Mihai Viteazu.

A susţinut reclamanta că ambele societăţi menţionate sunt administrate de numitul B.T., iar hotărârea Consiliului local nr. 35/2001 a fost dată cu încălcarea disp.art.1 din Legea nr. 219/1998 cu referire la art. 38 lit.x din Legea nr. 215/2001.

În speţă, autoritatea locală a eludat disp. art. 1 din Legea nr. 219/1998 care impun concesionarea prin procedura licitaţiei încredinţând activitatea de exploatare a unei resurse (stuf) şi a unui serviciu (igienizare) printr-un contract de asociere în particpaţiune care, în fapt, este un contract comercial de concesionare.

Aşa fiind, rezultă vătămarea drepturilor legitime ale reclamantei care a fost exclusă de la posibilitatea recunoscută de lege de a se înscrie şi participa la licitaţie în vederea obţinerii concesiunii, cu atât mai mult cu cât dispune de forţa de muncă şi logistica necesare.

În ceea ce priveşte termenul de introducere a acţiunii, s-a arătat că împotriva hotărârii Consiliului local al comunei Mihai Viteazu s-a mai adresat cu o acţiune la Tribunalul Tulcea ce a făcut obiectul dosarului nr. 54/2002, soluţionată prin sentinţa civilă nr.636/11.04.2002 în sensul anulării hotărârii, însă, prin decizia civilă nr. 1033/CA/2002, Curtea de Apel Constanţa a admis recursurile formulate de Consiliul Local Mihai Viteazu şi intervenienta S.C. N.S. SRL Tulcea, acţiunea fiind respinsă ca inadmisibilă pentru nerespectarea căii recursului graţios prev. de art. 5 alin. 2 din Legea nr. 29/1990.

Faţă de data de 24.10.2002, când s-a pronunţat Curtea de Apel, a susţinut reclamanta că se află în termenul de 30 de zile prevăzut de disp. art. 5 din Legea nr. 29/1990, deoarece acesta curge de la data pronunţării ultimei hotărâri şi de la data introducerii primei acţiuni nu a trecut mai mult de un an conform disp.art.5 al. ultim din Legea nr. 29/1990.

Cum pârâta nu a raspuns nici până în prezent la sesizarea reclamantei nr. 28/14.01.2002 şi nici nu i-a comunicat actul administrativ, consideră reclamanta că acţiunea este formulată în termen.

Referitor la legalitatea PUG, a arătat reclamanta că, astfel cum s-a constatat şi prin hotărârea Tribunalului Tulcea pronunţată în dosarul nr. 1931/2001, rămasă irevocabilă, planul urbanistic general al comunei Mihai Viteazu a fost dat cu încălcarea esenţială a legii, această împrejurare rezultând şi din comunicările făcute de A.R.B.D.D.Tulcea către Primăria comunei Mihai Viteazu şi Prefectului judeţului Constanţa. În consecinţă şi încredinţarea spre exploatare a stufului de pe suprafaţa de 695 ha este dată tot cu încălcarea legii.

În drept, reclamanta a invocat disp. art. 1,5,9 şi urm. din Legea nr. 29/1990 raportat la art.2 lit.c Cod procedură civilă.

În cauză a formulat cerere de intervenţie în interes propriu S.C. N.S. SRL Tulcea care a justificat cererea sa prin faptul că, prin hotărârea nr. 35/2001, Consiliul local al comunei Mihai Viteazu a hotărât legal încheierea contractului de cooperare nr. 2684/20. 12.2001 cu intervenienta, iar judecarea cauzei fără participarea acesteia ar lipsi-o de posibilitatea de a-şi apăra interesul legitim de a colabora cu autoritatea administrativă locală şi de a apăra actul administrativ atacat care este constitutiv de drepturi în ceea ce o priveşte.

Pârâta şi intervenienta, prin întâmpinare, au invocat excepţiile lipsei capacităţii de exerciţiu a reclamantei, puterii lucrului judecat, lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, neîndeplinirii procedurii prealabile administrative şi inadmisibilităţii acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 510/11.04.2003, Tribunalul Tulcea a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins în consecinţă acţiunea reclamantei ca inadmisibilă, a admis cererea de intervenţie şi a respins celelalte excepţii invocate ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 299/CA/27.10.2003, Curtea de Apel Constanţa a admis recursul declarat de reclamanta S.C. S.D.P. SRL Tulcea şi a casat hotărârea menţionată cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea cauzei pe fond.

Instanţa de recurs a stabilit că în cauză nu sunt întrunite condiţiile art. 1201 Cod civil întrucât acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, fără a se soluţiona cauza în fond.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr.4019/2003, iar prin sentinţa civilă nr.588/08.04.2004, Tribunalul Tulcea a admis cererea reclamantei, a dispus anularea hotărârii nr.35/14.12.2001 ca nelegală şi netemeinică, a respins excepţiile invocate ca nefondate şi a respins cererea de intervenţie în interes propriu ca nefondată. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50.831.700 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că excepţia referitoare la nerespectarea procedurii prealabile nu mai poate fi antamată întrucât decizia de casare a învestit instanţa cu judecarea cererii pe fond.

Actul atacat nu este unul de gestiune, pentru a fi exceptat de la aplicarea Legii nr. 29/1990, ci unul administrativ de autoritate, iar reclamanta a fost vătămată într-un drept al său recunoscut de lege, acela de a participa la licitaţia publică ce însoţeşte procedura concesionării.

Pe fond, instanţa a motivat că pârâta nu a respectat procedura prevăzută de legea nr.219/1998 astfel cum impun disp.art.38 lit.x din Legea nr.215/2001, în sensul că a încredinţat activitatea de exploatare a unei resurse cum este stuful şi a unui serviciu-igienizare printr-un contract de asociere în participaţiune, care este în fapt un contract comercial de concesionare, fără licitaţie.

Mai mult, prin hotărâre judecătorească, s-a statuat asupra legalităţii PUG al comunei, stabilindu-se că terenul în litigiu face parte din patrimoniul ARBD astfel că pârâta nu putea dispune de acesta.

Întrucât prin cererea de intervenţie se tinde la valorificarea unui drept propriu, admiţând cererea principală a reclamantei, instanţa a respins cererea de intervenţie ca nefondată.

Au fost respinse excepţiile lipsei capacităţii de exerciţiu şi calităţii procesuale active a reclamantei ca nefondate, întrucât pe de o parte împuternicirea avocaţială suplineşte cerinţele art. 67 şi 68 din Codul de procedură civilă, cererea fiind însuşită şi de administrator, iar pe de altă parte, reclamanta, fiind vătămată în drepturile sale, şi-a justificat interesul şi legitimarea procesuală activă.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs intervenienta S.C. N.S. SRL Tulcea care a criticat soluţia primei instanţe ca fiind nelegală şi netemeinică.

Recurenta a invocat următoarele motive de recurs:

1. Instanţa de fond, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura acestuia (art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă). A susţinut recurenta că în mod greşit a apreciat instanţa că actul administrativ atacat este un act administrativ de autoritate, acesta fiind în realitate un act de gestiune săvârşit de autoritatea locală pentru administrarea patrimoniului său, act exceptat de la controlul judecătoresc pe calea Legii nr. 29/1990 a contenciosului administrativ.

2. Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar în privinţa caracterizării naturii juridice a actului atacat (art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă), a arătat recurenta că instanţa de fond a concluzionat că actul atacat nu este unul de gestiune fără a prezenta motivele de fapt şi de drept care i-au format această opinie. În contradicţie cu concluzia asupra caracterului juridic al actului atacat instanţa reţine, de asemenea, că actul este un contract comercial de concesionare.

3. Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 Cod procedură civilă). A susţinut recurenta că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei referitoare la neîndeplinirea legală de către reclamantă a procedurii prealabile prev. de Legea nr. 29/1990 şi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active sub aspectul dovedirii vătămării unui drept recunoscut de lege.

4. Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii (art.304 pct.9 Cod procedură civilă). Instanţa nu a mai examinat nici una dintre excepţiile invocate de pârâtă şi de intervenientă, printre care şi aceea a nerespectării procedurii prealabile în contenciosul administrativ, motivând existenţa deciziei civile nr. 299/CA/27.10.2003 a Curţii de Apel Constanţa care a casat o sentinţă anterioară şi a învestit instanţa cu rejudecarea litigiului în fond.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că faţă de data înregistrării procedurii prealabile – 14.01.2002, acţiunea reclamantei formulată la data de 29.10.2002 este tardivă. Întrucât reclamaţia administrativă a fost înregistrată la data de 14.01.2002, termenul în care autoritatea emitentă trebuia să răspundă s-a împlinit la data de 13.02.2002, iar reclamanta putea sesiza instanţa de contencios-administrativ cel mai târziu la data de 16.03.2002.

Recurenta a contestat, de asemenea, reclamaţia administrativă din 14.01.2002 sub aspectul conţinutului acesteia, arătând că, prin cererea adresată pârâtei, reclamanta nu a solicitat anularea actului administrativ, singura măsură care ar fi fost aptă să apere dreptul pretins vătămat. Caracterul ambiguu al respectivei petiţii face ca aceasta să nu întrunească cerinţele unei „reclamaţii administrative”.

Intimata-reclamantă, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului invocând excepţia lipsei de interes în formularea recursului. În motivarea excepţiei, intimata a susţinut că, întrucât intervenientul principal are o poziţie independentă de celelalte părţi în proces, recursul său nefolosind şi neatrăgând calitatea de intimat pentru emitentul actului administrativ atacat, sentinţa civilă nr. 588/08.04.2004 a Tribunalului Tulcea a rămas irevocabilă prin nerecurare faţă de emitentul actului administrativ. În raporturile dintre reclamantă şi pârâtă, precum şi în raporturile dintre intervenientă şi pârâtă există autoritate de lucru judecat asupra anulării Hotărârii nr. 35/2001 a Consiliului local al comunei Mihai Viteazu, astfel că prin admiterea recursului recurenta-intervenientă nu mai poate obţine folosul pe care îl urmăreşte, neputând obţine decât în raport cu reclamanta, faţă de care a formulat recursul, desfiinţarea hotărârii recurate şi menţinerea actului administrativ atacat.

Pe fond, intimata a arătat că cererea de intervenţie trebuie făcută în formele prescrise pentru cererea de chemare în judecată şi pentru ambele cereri sunt incidente disp. art. alin. 1 din Legea nr. 29/1990 referitoare la reclamaţia administrativă prealabilă. Întrucât cererea de intervenţie în interes propriu a fost respinsă ca nefondată, consideră intimata că se impune menţinerea acestei soluţii.

În ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la hotărârea recurată, intimata a susţinut că acestea sunt nefondate.

Analizând cauza sub aspectul excepţiei şi motivelor de recurs invocate, instanţa de control reţine următoarele:

Excepţia lipsei de interes în formularea recursului este nefondată. Recurenta are calitate de intervenient propriu în cauză, invocând un drept propriu, respectiv acela de a menţine un act administrativ prin care se aprobă cooperarea între Consiliul local al comunei Mihai Viteazu şi intervenienta, în vederea realizării unor acţiuni şi lucrări pe păşunea comunală şi valorificarea resurselor regenerabile (stuf). Intervenienta a justificat interesul său în formularea cererii de intervenţie, iar prin respingerea acesteia de către instanţa de fond, justifică interes în formularea recursului. Faptul că cererea de recurs nu a fost îndreptată şi împotriva emitentului actului nu poate să atragă lipsa interesului întrucât cererea de intervenţie este strâns legată de cererea principală, iar recurenta critică soluţia instanţei sub aspectul soluţionării ambelor cereri.

În ceea ce priveşte neîndeplinirea disp. art. 5 din Legea nr. 29/1990 de către intervenientă, se reţine că o astfel de procedură prealabilă nu poate fi impusă în cauză, întrucât intervenienta nu contestă un act administrativ prin cererea sa, ci urmăreşte tocmai menţinerea actului, aşa încât sesizarea organului administrativ cu o reclamaţie administrativă ar fi fost cu totul neavenită.

Sub aspectul calificării actului atacat ca fiind un act administrativ de autoritate, supus controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, se constată că aprecierea instanţei de fond este corectă. Astfel, în exercitarea atribuţiilor de exploatare şi dezvoltare a proprietăţii sale, autoritatea publică locală poate să emită două categorii de acte administrative şi anume: acte administrative de autoritate, prin care se aprobă concesionarea, executarea de lucrări, prestarea de servicii, etc., precum şi condiţiile de efectuare a acestor operaţiuni şi acte administrative de gestiune care se realizează sub formă de contracte de concesiune, vânzare-cumpărare, executare de lucrări, etc. Principala deosebire între cele două categorii de acte constă în aceea că în timp ce actele administrative de autoritate, fără deosebire de faptul că sunt normative sau individuale, sunt unilaterale şi se adoptă sau se emit ca urmare a deliberării ori deciziei organului care le adoptă sau le emite, actele administrative de gestiune sunt bilaterale şi se încheie, prin negocierea părţilor, potrivit celor cuprinse în caietul de sarcini, cuprinzând drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi participante la încheierea actului.

În speţă, hotărârea nr. 35/2001 reprezintă un act administrativ de autoritate întrucât este un act unilateral al autorităţii administrative locale prin care se aprobă cooperarea cu S.C.N. S. SRL Tulcea.

Referitor la îndeplinirea procedurii prealabile administrative, se constată că la data de 14.01.2002 reclamanta S.C. S.D.P. SRL s-a adresat pârâtului Consiliului local al comunei Mihai Viteazu, solicitând reanalizarea hotărârii nr. 35/14.12.2001 emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 pct. 1 din Legea nr. 219/1998.

Întrucât legea nu impune o anumită formă pentru reclamaţia administrativă, se apreciază că cererea adresată la data de 14.01.2002 întruneşte condiţiile unei astfel de reclamaţii având în vedere că din conţinutul ei rezultă fără echivoc intenţia părţii de a contesta actul administrativ pe care îl consideră vătămător.

Faţă de data formulării reclamaţiei administrative, se reţine însă că sesizarea instanţei de contencios –administrativ la data de 29.10.2002 este tardivă.

Potrivit disp. art. 5 alin. 1 din Legea nr. 29/1990 „înainte de a cere tribunalului anularea actului, cel ce se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prev. la art.1 al.2, autorităţii emitente care este obligată să rezolve reclamaţia în 30 de zile de la aceasta”.

Conform art. 5 alin. 2 „în cazul în care cel ce se consideră vătămat nu este mulţumit de soluţia dată reclamaţiei sale, el poate sesiza tribunalul în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei”, iar alin. 4 prevede că „sesizarea tribunalului se va putea face şi în cazul în care autoritatea administrativă emitentă nu rezolvă reclamaţia în termenul prev. la alin. 1”.

Din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate rezultă că termenul de 30 de zile prevăzut pentru sesizarea instanţei este un termen de prescripţie care începe să curgă, în situaţia dată, de la data când s-a împlinit termenul de 30 de zile în care autoritatea administrativă emitentă trebuia să raspundă la reclamaţia formulată.

Întrucât acest termen s-a împlinit la data de 16.03.2002, se constată că dreptul la acţiune al reclamantei era stins la momentul sesizării instanţei, respectiv la data de 29.10.2002.

Faptul că reclamanta a mai formulat o cerere de chemare în judecată, înregistrată sub nr. 54/03.01.2002 la Tribunalul Tulcea, nu prezintă relevanţă în cauză în ceea ce priveşte împlinirea termenului de prescripţie întrucât, potrivit disp. art. 16 alin. 1, lit. b şi art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 o astfel de cerere nu întrerupe termenul de prescripţie în situaţia în care a fost respinsă, ori cererea menţionată a fost respinsă ca inadmisibilă prin decizia civilă nr. 172/CA/2002 a Curţii de Apel Constanţa.

Pentru considerentele expuse, văzând că motivul de recurs analizat mai sus este întemeiat, Curtea constată că urmează a admite recursul în baza art.312 alin.1 coroborat cu art. 304 pct. 10 Cod procedură civilă şi a modifica în parte sentinţa recurată în sensul respingerii acţiunii principale ca tardiv formulată şi admiterii în consecinţă a cererii de intervenţie.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei referitoare la soluţionarea excepţiilor lipsei capacităţii de exerciţiu şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

Decizia civilă nr. 281/CA/22.11.2004

21. Contencios administrativ. Suspendare ordin repartiţie. Soluţionarea greşită a cauzei pe excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa – Secţia contencios administrativ, reclamanţii R.M., R.A. şi R.M. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi RAEDPP Constanţa, solicitând să se dispună, pe calea contenciosului administrativ, suspendarea Ordinului de repartiţie nr. 18/60219/08.05.2002 emis în favoarea lui T.C. a contractului de închiriere nr.997/10.05.2002 încheiat în favoarea aceleiaşi persoane pentru locuinţa situată în Constanţa, str.D., precum şi anularea acestora.

Au solicitat reclamanţii şi obligarea acestora la plata de daune cominatorii de 300.000 lei/zi.

Şi-au motivat reclamanţii cererea arătând că nu pot locui toţi trei într-o singură cameră din locuinţa situată în Constanţa, str. D. şi pe care au obţinut-o prin sentinţa civilă nr. 12393/2002 a Judecătoriei Constanţa.

Reclamanţii au mai arătat că deşi R.M. are calitate de luptător pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, cererile sale de atribuire de locuinţă nu i-au fost onorate.

Daunele cominatorii au fost solicitate de la data introducerii acţiunii şi până la data constatării actelor abuzive contestate pentru prejudiciile suferite ca urmare a afectării sănătăţii, a procesului de pregătire la învăţătură ce necesită cheltuieli suplimentare.

Prin sentinţa civilă nr. 30/2004, Tribunalul Constanţa a soluţionat cauza pe excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea în consecinţă.

Pentru a dispune astfel a reţinut prima instanţă că reclamanţii nu şi-au justificat calitatea procesuală activă iar raportul de drept procesual nu se poate lega decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal au declarat recurs reclamanţii criticând-o sub aspectele:

- greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, întrucât R.M. având calitatea de revoluţionar are un drept locativ legal şi prioritar conform Legii nr.42/1990 şi pe cale de consecinţă este şi vătămat în drepturile sale legale, printr-un act administrativ;

- nepronunţarea instanţei asupra tuturor captelor de cerere;

- greşita respingere a probelor propuse în dovedirea acţiunii.

Verificând critica adusă în motivele de recurs referitoare la soluţionarea excepţiei, Curtea reţine următoarele:

În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar asupra definirii calităţii procesuale.

Practica judiciară a dat consacrare şi punctului de vedere conform căruia, legitimarea procesuală nu se raportează cu necesitate la raportul juridic dedus în judecată, ci la dreptul de a reclama în justiţie şi la obligaţia de a răspunde faţă de pretenţiile formulate prin cerere de chemare în judecată.

În cauză, reclamantul are calitate de luptător pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, şi în această calitate a adresat cereri pârâtei în sensul încheierii contractului de închiriere pentru locuinţa în care i s-a permis să stea împreună cu familia sa şi pentru care i-a fost stabilită obligaţia plăţii chiriei şi i-a fost acceptată plata acesteia.

Prin urmare, Curtea reţine că reclamanţii au dreptul de a reclama în justiţie nulitatea actelor administrative emise, încălcarea drepturilor invocate, iar partea, obligaţia să răspundă pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată.

În consecinţă, reţinând calitatea procesuală a reclamanţilor, devin incidente disp.art.312 Cod pr.civilă, motiv pentru care Curtea a admis recursul şi a casat hotărârea recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare pe fondul său la prima instanţă.

Decizia civilă nr. 285/CA/02.12.2004

PREŞEDINTE

Secţia comercială, maritimă şi fluvială

şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal

GEORGIANA PULBERE