Drept comercial

DREPT COMERCIAL

1. Pretenţii. Natura căii de atac urmare dispoziţiilor legale în vigoare la momentul pronunţării. Modul de aplicare a dispoziţiilor art. 20 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 146/1997 şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 20 pct. 4 din lege.

Prin cererea înregistrată sub nr.1708/COM/1999 la Tribunalul Constanţa, reclamanta SC B. SRL Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC C.S. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată la plata sumei estimative de 12.000.000 lei (actualizată cu indicele de inflaţie), reprezentând: diferenţă de actualizare pentru debitul de 141.219.367 lei; diferenţă de 4% pentru suma de plată pentru TVA; actualizarea sumei de 7.736.887 lei începând cu 17.09.1998; dobânda aferentă sumelor pretinse mai sus, începând cu data de 26 iunie 1996.

Prin Sentinţa civilă nr.6903/COM/02.10.2003, Tribunalul Constanţa a anulat cererea reclamantei ca netimbrată, reţinând că deşi reclamanta a renunţat la primele 3 capete de cerere, menţinând numai capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale actualizate cu indicele de inflaţie, avea obligaţia să-şi precizeze câtimea obiectului cererii, în vederea stabilirii timbrajului, ceea ce în cauză reclamanta nu a făcut.

Impotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, criticând-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:

• 
  greşit instanţa de fond a considerat că reclamanta a refuzat categoric plata taxelor de timbru;
  
• 
  instanţa de fond a greşit anulând în totalitate cererea ca netimbrată, omiţând a se pronunţa asupra cererii în limita taxei de timbru plătită în mod legal.
  

La termenul din 01.07.2004, instanţa a pus în discuţia părţilor natura căii de atac ce poate fi exercitată împotriva sentinţei civile nr.6903/2003, faţă de dispoziţiile art.282¹ Cod procedură civilă în vigoare la momentul pronunţării – 02.10.2003.

In conformitate cu aceste dispoziţii, nu sunt supuse apelului hotărârile pronunţate în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală, privind litigii al căror obiect are o valoare de până la 200 milioane lei, fără ca legiuitorul să distingă în raport de natura cauzei, civilă sau comercială.

Ori, cum în speţă, valoarea pretenţiilor cu care reclamanta a investit instanţa, este de 12 milioane lei, calea de atac ce poate fi exercitată este recursul, iar faţă de principiul legalităţii căilor de atac invocarea eronată în dispozitivul hotărârii a unei căi neprevăzute de lege, nu legitimează dreptul părţii la declararea acesteia.

Faţă de această calificare a căii de atac, Curtea reţine că recursul este fondat. Instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art.20 al.2 teza a II-a din Legea nr. 146/1997, potrivit cu care, în cazul când se micşorează valoarea pretenţiilor formulate în acţiune sau cerere, după ce a fost înregistrată, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea iniţială, fără a se ţine seama de reducerea ulterioară.

In speţă însă, erau incidente dispoziţiile art.20 pct.4 din Legea nr.146/1997 potrivit cu care, dacă în momentul înregistrării sale acţiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său iniţial, dar a fost modificată ulterior, ea nu va putea fi anulată integral, ci va fi soluţionată în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal.

Astfel, reclamanta a investit instanţa la data de 30.06.1999 cu o cerere a cărei valoare totală era evaluată estimativ de 12 milioane lei, pentru toate cele 4 capete din cerere.

Pentru această valoare reclamanta a achitat taxa judiciară de timbru în sumă de 935.000 lei cu O.P nr.901/3 septembrie 1990, conform art.2 al.1 lit.”d” din Legea nr.146/1997, respectiv 815.000 + 6% ce depăşeşte 10 milioane lei.

La repunerea pe rol a cauzei, reclamanta şi-a restrâns cererea, în sensul că a renunţat la primele 3 capete, menţinându-şi cererea numai pentru capătul de cerere privind plata dobânzilor legale, actualizate în raport de rata inflaţiei.

Cuantumul dobânzii actualizată în raport de rata inflaţiei, a fost stabilit la suma de 21.932.842 lei, reclamanta plătind cu chitanţele nr.2387907 în valoare de 220.000 lei şi chitanţa nr.9417066 în valoare de 245.500 lei.

Taxa de timbru aferentă sumei de 21.932.842 lei este de 1.806.027 faţă de taxa de timbru achitată de reclamantă în sumă de 1.402.500 lei.

In condiţiile în care cererea reclamantei a fost corect timbrată pentru valoarea de 12 milioane lei, cu cât a investit iniţial instanţa, nu se putea dispune anularea în totalitate a cererii ca netimbrată, motiv pentru care, în temeiul art.312 al.3 Cod procedură civilă, admiţând recursul şi casând sentinţa civilă nr.6903/COM/02.10.2003 a Tribunalului Constanţa, cauza a fost trimisă spre rejudecare la Judecătoria Constanţa, în raport de noile dispoziţii privind competenţa în primă instanţă pentru litigiile comerciale cu o valoare de până la 1 miliard lei.

Decizia civilă nr. 222/COM/01.07.2004

2. Pretenţii. Contravaloare lipsă folosinţă teren aferent activului. Răspunderea pentru îmbogăţirea fără justă cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 433/COM/2004 a Tribunalului Constanţa – Secţia comercială, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta S.C. E S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C.D.S. S.R.L. Eforie Nord şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 180.831.168 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului aferent activului Hotel S. pentru perioada 15.02.2002 – 31.12.2002 şi la plata sumei de 14.814.247 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că la data de 02.10.1993 între părţi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.640/1993 prin care reclamanta a vândut pârâtei clădirea Hotel S. situată în Eforie Nord, iar la data de 20.09.1999 reclamanta a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent clădirii vândute. Prin folosirea terenului proprietatea reclamantei, pârâta şi-a mărit patrimoniul cu consecinţa micşorării patrimoniului reclamantei, atât sporirea cât şi micşorarea fiind efectul unei cauze unice. A motivat instanţa că nu există un temei legitim pentru mărirea patrimoniului pârâtei în detrimentul celui al reclamantei, fiind întrunite condiţiile acţiunii în restituire. Pentru determinarea valorii lipsei de folosinţă, instanţa a respins proba cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă, reţinând calculul prezentat de aceasta în raport de nivelul chiriei stabilite prin H.C.L.M. Constanţa nr.370/2001 pentru terenurile din zona A, în lipsa unei hotărâri similare a Consiliului Local Eforie.

Analizând cauza sub aspectul motivelor de recurs invocate de reclamantă, instanţa de control constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente.

În ceea ce priveşte pretenţia reclamantei de a pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului aferent activului vândut pârâtei, acţiunea este întemeiată. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr.640/1993, reclamanta a înstrăinat pârâtei construcţia – Hotel S., situată în Eforie Nord. Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria MO8 nr.0734/20.09.1999, s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafaţă de 769,84 mp. aferent activului vândut.

Având în vedere că pârâta foloseşte terenul proprietatea reclamantei, în mod corect prima instanţă a reţinut că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii pentru îmbogăţirea fără justă cauză, existând o sărăcire a patrimoniului reclamantei şi o îmbogăţire corespunzătoare pe seama acestuia a patrimoniului pârâtei, fără o cauză legitimă.

Chiar dacă se consideră că pentru terenul de sub construcţie (deci nu pentru întreaga suprafaţă de teren) s-a constituit un drept de superficie în favoarea pârâtei, prin convenţia părţilor, convenţie ce rezultă implicit din vânzarea exclusivă a construcţiei, nu se poate reţine că dreptul de folosinţă pentru teren s-a constituit cu titlu gratuit, astfel încât să se poată aprecia că la baza folosirii terenului se află un temei legitim.

Referitor la cuantumul despăgubirilor, instanţa de recurs apreciază că acesta a fost stabilit în raport de valoarea chiriei fixată prin hotărârea Consiliului Local Constanţa, valoare care nu poate fi extinsă şi asupra terenurilor situate în oraşul Eforie. Pentru stabiblirea unei valori reale a lipsei de folosinţă a terenului în litigiu, în lipsa unei hotărâri locale care să stabilească chiria orientativ, se impune efectuarea unei expertize topometrice care să evalueze această lipsă de folosinţă în raport de chiria practicată pentru terenuri cu aceeaşi poziţionare şi aceleaşi caracteristici.

Faţă de cele reţinute, apreciind că motivele de recurs sunt fondate în parte, instanţa de control a admis recursul şi în baza disp.art.312 alin.3 Cod procedură civilă, a casat hotărârea recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, apreciind că modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi.

Decizia civilă nr. 225/COM/05.07.2004