Drept maritim intenational

Dispoziţii tranzitorii

Brevetele/certificatele de capacitate care intra sub incidenţa Convenţie STCW (Anexa I) emise de A.N.R. si-au prods efectele până la data de 31 Ianuarie 2002. După această dată aceste brevete / certificate de capacitate sunt valabile doar însoţite de un atestat emis de către A.N.R.

Brevetele / certificatele de capacitate care nu intră sub incidenţa Convenţiei STCW (Anexa II) îşi păstrează valabilitate şi după 1 februarie 2002, în condiţiile Regulamentului ce reglementeaza emiterea acestoara. Pentru aceste brevete / certificate de capacitate nu este necesară emiterea unui atestat.

Cursurile de specializare şi instruire necesare personalului navigant maritim şi maritim - portuar, în vederea obţinerii/reconfirmării brevetelor/certificatelor de capacitate şi atestatelor, efectuate înaintea intrării în vigoare a Regulamentului, îşi păstrează valabilitatea şi după aceasta data, dar nu mai mult de 5 ani de la data absolvirii lor şi numai dacă adeverinţa de curs evidenţiază conformitatea cu regulile corespunzătoare din Convenţia STCW. Echivalarea între cursurile de specializare şi instruire derulate până la 31.12.2001 şi cele impuse prin Regulament este prezentata în Anexele acestuia .

Brevetele / certificatele de capacitate maritime care intra sub incidenţa Convenţiei STCW cu amendamentele din 1995, vor fi atestate corespunzător pana la data de 31 ianuarie 2002.

Brevetele / certificatele de capacitate maritime şi maritim-portuare, vor fi preschimbate pana la data de 31 decembrie 2002.

Brevetele / certificatele de capacitate, atestatele corespunzătoare, atestatele de recunoaştere a unui brevet străin şi certificatele de conformitate pentru personalul navigant maritim şi maritim-portuar se eliberează de către A.N.R.

Toţi posesorii de brevete de ofiţer de punte maritim II sau brevete de ofiţer de punte maritim III care la data intrării în vigoare a prezentului ordin au efectuat un stagiu de îmbarcare cumulat de minimum 24 de luni pe ambele funcţii, dintre care cel puţin 12 luni în ultimii 5 ani, şi care îndeplinesc cerinţele prevăzute în anexa la ordinul MT se pot înscrie la examenul pentru obţinerea brevetului de ofiţer punte secund pe nave maritime.

Toţi posesorii de brevete de ofiţer mecanic maritim II sau brevete de ofiţer mecanic maritim III care la data intrării în vigoare a prezentului ordin au efectuat un stagiu de îmbarcare cumulat pe ambele funcţii de minimum 24 de luni, dintre care cel puţin 12 luni în ultimii 5 ani, şi care îndeplinesc cerinţele prevăzute anexa la ordinul MT se pot înscrie la examenul pentru obţinerea brevetului de ofiţer mecanic secund pe nave maritime.

Se pot prezenta la examenul de evaluare în vederea obţinerii brevetelor de ofiţer punte, ofiţer mecanic sau ofiţer electrician maritim, după caz, absolvenţii formelor de învăţământ universitar tehnic de lungă sau scurtă durată, profil mecanic sau electric şi absolvenţii învăţământului universitar de marină militară, care:

1. au fost pregătiţi sau se aflau în curs de pregătire la data intrării în vigoare a prevederilor prezentului ordin, prin cursurile de specializare aprobate, absolvite la CERONAV - Constanţa;

2. au efectuat stagiul de îmbarcare prevăzut de legislaţia în vigoare la data efectuării cursurilor aprobate;

3. se încadrează în perioada de valabilitate a cursului de specializare.

Posesorii de brevete maritime de ofiţer punte, ofiţer mecanic şi ofiţer electrician maritim, absolvenţi ai formelor de învăţământ universitar, se pot prezenta la examenul de evaluare pentru obţinerea brevetelor superioare.

In vederea efectuării stagiului obligatoriu de practica la bordul navelor, absolvenţilor anului I ai instituţiilor de învăţământ universitar de marină li se eliberează carnet de marinar pentru funcţia de student practicant, la cererea instituţiei de învăţământ, valabilitatea acestuia fiind de 5 ani pentru studenţii la studii de lunga durata şi de 3 ani pentru studenţii la studii de scurta durata. Carnetul de marinar se eliberează numai persoanelor care:

1. îndeplinesc standardele privind starea de sănătate;

2. au absolvit "Programul de pregătire de baza pentru siguranţa maritima" impus prin regula VI/1 din Convenţia STCW, prezentat în anexa Regulamentului, ca parte a programului de pregătire universitara.

Modelul şi conţinutul atestatelor de confirmare a brevetelor / certificatelor de capacitate, a atestatelor de recunoaştere a unui brevet străin şi cel al certificatelor de conformitate, ce se emit personalului navigant maritim se stabilesc de A.N.R.

Metodele de verificare a competentei şi criteriile de evaluare a competentei pentru fiecare brevet / certificat de capacitate eliberat, vor fi efectuate cel puţin la nivelele de standard definite în partea A a Codului STCW şi vor fi aprobate de A.N.R. prin "Metodologia de organizare şi desfăşurare a examenelor de evaluare a competentei în vederea eliberării brevetelor / certificatelor de capacitate personalului navigant maritim şi maritim-portuar".

Situaţiile particulare care nu sunt reglementate se soluţionează de către A.N.R.

CAPITOLUL 8. INSTANŢELE MARITIME ŞI FLUVIALE
8.1. Efectuarea cercetărilor la bordul navelor

8.1.1. Norme speciale de procedura privind efectuarea cercetărilor la bordul navelor

Luarea de masuri şi efectuarea de cercetări la bordul unei nave sub pavilionul unui stat străin, cu care statul roman a încheiat convenţii prin care se prevede înştiinţarea oficiului consular al statului al cărui pavilion îl poarta nava, se fac în conformitate cu prevederile acestor convenţii.

Pentru faptele care nu au un caracter penal sau nu interesează ordinea publica, căpitanii de port vor acorda asistenta comandanţilor de nave străine pentru luare de masuri la bord numai la cererea scrisa a comandantului navei sau a funcţionarului consular al statului al cărui pavilion îl arborează nava.

Cercetarea la fata locului şi reconstituirea, efectuate pe nave sau în incinta porturilor de către instanţele de judecata sau de alte organe de urmărire penala decât căpitanii de port, se fac numai în asistenta căpitanului portului sau a reprezentantului său.

Infracţiunile prevăzute în art. 115 din CAP VI al D nr.443/1972 se judeca în prima instanţa de tribunalul judeţean sau, după caz, de Tribunalul municipiului Bucureşti.

Infracţiunile prevăzute în art. 123 şi 124 din CAP VI al D nr.443/1972 se judeca în prima instanţa de Tribunalul municipiului Bucureşti.
8.1.2. Organe de cercetare penala - atribuţii, competente

Codul de procedură penală reglementează că cercetarea penală în domeniul siguranţei navigaţiei se efectuează de căpitanii porturilor ca organ special, pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.

8.2. Infracţiuni şi contravenţii

8.2.1. Infracţiunea: definiţie, trăsăturile infracţiunii. Cauze care înlătura caracterul penal al faptei A. DEFINIŢIE - în art. 17 din Codul penal este definită infracţiunea ca fiind "fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală".

De asemenea Codul penal mai defineşte în texte distincte, şi cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii care sunt: pericolul social - art. 18, vinovăţia -art. 19, prevederea în legea penală - art. 141.

Fapta care prezintă pericol social este fapta prin care se periclitează ori se vatămă valorile sociale arătate în art. 1 Cod penal şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse. Numai activităţile omeneşti au această însuşire de a prezenta un pericol social.

In doctrina şi legislaţia penală, pericolul social este folosit în două accepţiuni:

- pericolul social generic (abstract) - caracterizează toate faptele ce aparţin unui anumit tip particular de infracţiune (omor, delapidare, viol, etc.) şi este apreciat de legiuitor ÎN ABSTRACTO, prin folosirea tuturor datelor ce-i stau la dispoziţie în momentul incriminării sau atunci când se pune problema modificării legii penale.

- pericolul social concret - caracterizează o faptă (aparţinând unui anumit tip de infracţiune), efectiv săvârşită şi este evaluat IN CONCRETO de organele de urmărire penală şi de instanţele de judecată, în raport cu unele elemente şi date concrete cum ar fi: urmarea survenită sau care ar fi putut surveni, împrejurările comiterii acţiunii sau inacţiunii, scopul urmărit de făptuitor, etc.

Uneori deşi există pericol social, fapta nu constituie infracţiune, deoarece, conform art. 18 Cod penal: "nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege, şi prin conţinutul său concret, fiind în mod vădit lipsită de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni".

Prezintă o astfel de caracteristică, spre exemplu, unele furturi mărunte din magazine, anumite fapte de neglijenţă în serviciu care au produs pagube reduse etc.

Tot art. 18 al. 2 Cod penal enumără şi criteriile de care trebuie să se folosească organele judiciare atunci când sunt puse în situaţia de a evalua şi hotărî dacă fapta prezintă pericol social sau nu.

Potrivit art. 19 al. 1 Cod penal, vinovăţia există "atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă".

Vinovăţia implică, aşadar, acţiunea a doi factori inerenţi vieţii psihice a persoanei: factorul intelectiv sau conştiinţa şi factorul volitiv sau voinţa.

- voinţa sau factorul volitiv - reprezintă un proces psihic de conducere conştientă a activităţii sub toate aspectele ei.

Pentru ca actul de conduită al unei persoane să-i aparţină, să-i fie imputabil, se cere să fie săvârşit cu voinţă. în cazul în care fapta nu a fost voită de persoana care a comis-o pentru că nu a acţionat liber, ci datorită unei energii străine ce nu i-a putut rezista, acea faptă îi este imputabilă numai fizic, nu şi psihic, ceea ce exclude vinovăţia.

- conştiinţa sau factorul intelectiv - presupune facultatea psihică prin care persoana înţelege semnificaţia faptei şi urmările acesteia. în conştiinţă apare mai întâi ideea de a săvârşi fapta şi apoi reprezentarea urmărilor sale. Tot aici se deliberează asupra săvârşirii faptei. După terminarea procesului decizional, se trece de la manifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţă şi care constă în concentrarea energiei în vederea realizării actului de conduită.

a) Definiţia vinovăţiei - în doctrina penală s-a definit vinovăţia ca fiind: -"atitudinea psihică a făptuitorului în momentul săvârşirii faptei cu privire la fapta săvârşită şi la urmările acesteia".

b) Formele vinovăţiei - în ştiinţa dreptului penal se face distincţie între două forme principale de vinovăţie:

1. Intenţia - atitudinea psihică a făptuitorului rezultând din prevederea rezultatului faptei sale şi urmărirea lui, ori prevederea rezultatului faptei sale, neurmărirea dar acceptarea lui în caz că se produce. De aici rezultă că intenţia este de două feluri:

- directă dacă făptuitorului prevede rezultatul faptei sale şi îl urmăreşte.

- indirectă dacă făptuitorului prevede rezultatul faptei sale nu îl urmăreşte, dar îl acceptă dacă se produce.

2. Culpa - atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatului faptei sale dar nu-1 acceptă, considerând fără temei că nu se va produce, ori nu prevede rezultatului faptei sale deşi putea şi trebuia să-1 prevadă. De aici rezultă că culpa este de două feluri:

- cu prevedere, când făptuitorului prevede rezultatul faptei sale dar nu-1 acceptă, considerând fără temei că acesta nu se va produce.

- fără prevedere, când făptuitorului nu prevede rezultatul faptei sale deşi putea şi trebuia să-1 prevadă.

3. Pentru anumite infracţiuni se mai adaugă şi o formă mixtă denumită intenţia depăşită (praeterintenţia).

Praeterintenţia este situaţia în care făptuitorul urmărind producerea unui anumit rezultat, săvârşeşte o faptă cu un rezultat mai grav, decât a intenţionat, rezultat ce trebuia şi putea fi prevăzut.

In Codul penal infracţiunea praeterintenţionată apare ca formă agravantă a unei infracţiuni tip.

Orice infracţiune trebuie să fie prevăzută de legea penală ca atare (art. 17 Cod penal).

O faptă este considerată a fi prevăzută de legea penală, atunci când o normă legală stabileşte în ce condiţii o anumită faptă socialmente periculoasă şi săvârşită cu vinovăţie - este susceptibilă de a fi caracterizată ca infracţiune şi prin măsură a atrage răspunderea penală. Rezultă că o faptă este prevăzută de legea penală atunci când incriminarea ei s-a făcut în Codul penal (partea specială) sau printr-o lege penală specială.

Această trăsătură a infracţiunii decurge din principiul fundamental al legalităţii în dreptul penal (art. 2 Cod penal).

B. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constau din anumite situaţii, stări, împrejurări existente în momentul săvârşirii faptei, care împiedică realizarea unei trăsături esenţiale a infracţiunii şi prin aceasta exclud caracterul penal al faptei.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei înlătură pe cale de consecinţă şi răspunderea penală, care nu poate avea alt temei decât săvârşirea unei infracţiuni (art. 17 al. 2 Cod penal).

Inlăturarea caracterului penal al faptei prin lipsa vinovăţiei are următoarele cauze: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia, minoritatea, şi eroarea.

Potrivit art. 44 Cod penal, "este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa. a altuia sau împotriva unui interes obştesc, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.

Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul".

Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare

Pentru a fi valabilă legitima apărare, ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii cu privire la atac şi la apărare.

Este în stare de necesitate potrivit art. 45 al. 1 Cod penal şi nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, pentru acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public.

Dacă persoana care, în momentul când a săvârşit fapta, şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, atunci ea nu poate spune că s-a aflat în stare de necesitate.

Pericolul care ameninţă valorile sociale ocrotite este generat de diferite întâmplări (inundaţii, cutremure, etc).

Constrângerea poate fi atât fizică cât şi morală.

1. Constrângerea fizică.

Potrivit art. 46 al. 1 Cod penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

Există constrângere fizică, dacă o persoană a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, sub presiunea unei forţe (energii) străine căreia nu-i poate rezista, fiind în imposibilitatea de a acţiona altfel.

Pentru existenţa constrângerii fizice se cer îndeplinite următoarele condiţii:

- să existe o constrângere fizică asupra unei persoane;

- persoana constrânsă să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;

- persoana constrânsă să nu aibă posibilitatea de a rezista acţiunii de constrângere.

2. Constrângerea morală.

Constrângerea morală constă în presiunea pe care o persoană o exercită prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane, determinând-o prin teama pe care i-o insuflă să comită o faptă prevăzută de legea penală.

Pentru existenţa constrângeri morale se cer îndeplinite următoarele condiţii:

- să existe o acţiune de constrângere, exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav, asupra psihicului unei persoane;

- să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;

- pericolul cu care se ameninţă să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, deci să fi reprezentat singura cale pentru evitarea pericolului.

3. Efectul constrângerii.

Fapta săvârşită datorită constrângerii fizice sau morale, nu este infracţiune pentru că îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei, înlăturând atât răspunderea penală, cât şi cea civilă.

Cazul fortuit este situaţia, starea, împrejurarea în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu 1-a conceput şi nici urmărit şi care se datorează unei energii a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută.

Imprejurările fortuite îşi au sursa în:

- fenomenele naturii (de exemplu, cutremurul);

- tehnicizarea activităţii umane (de exemplu, explozia unui cazan cu aburi);

- conduita imprudentă a unei persoane;

- starea maladivă a unei persoane (de exemplu, epilepsia).

Prin iresponsabilitate se înţelege starea de incapacitate psiho-fiziologică a unei persoane care nu-şi poate da seama de semnificaţia socială a acţiunilor sale ori nu poate fi stăpână pe ele.

Incapacitatea psihică poate fi permanentă ori trecătoare, congenitală sau survenită. Constatarea stării de iresponsabilitate o face medicul legist.

In conformitate cu art. 49 al. 1 Cod penal, "nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul. în momentul săvârşirii faptei, se găsea datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau alte substanţe".

Potrivit art. 49 al 2 Cod penal, "starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă".

In art. 50 Cod penal, se prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data comiteri acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.

Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar minorul care are vârsta cuprinsă între 14 - 16 ani, răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.

Prin eroare se înţelege reprezentarea greşită, de către cel care comite o faptă prevăzută de legea penală, a realităţii din momentul comiterii acesteia, reprezentare determinată de necunoaşterea ori cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii.

In cazul erorii de fapt, făptuitorul are capacitatea psiho-fizică normală dar voinţa şi conştiinţa lui s-au format pe date greşite ale realităţii săvârşind o faptă penală.

Pericolul social este înlăturat pentru anumite fapte determinate prin legea care prevede atât fapta al cărui pericol este înlăturat cât şi împrejurarea în care este înlăturat pericolul social.

Pericolul social este înlăturat pentru anumite acte inerente desfăşurării unor activităţi permise de lege (lovirile sau vătămările în cazul practicării unor sporturi - box, operaţii chirurgicale).

Faptele comise din culpă, dacă legiuitorul le-a incriminat numai atunci când sunt săvârşite cu intenţie, sunt considerate ca lipsite de pericol social.

Pericolul social este eliminat atunci când fapta penală este comisă fără vinovăţie.

3. Pericolului social concret al faptei prevăzută de legea penală.

Caracterul penal al faptei este înlăturat dacă fapta concretă nu prezintă gradul de pericol necesar al unei infracţiuni.

Deşi, fapta constituie infracţiune, dar nu poate antrena răspunderea penală dar prezentând un oarecare grad de pericol social se impune sancţionarea acesteia cu o sancţiune prevăzută la art. 91 Cod penal, aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 207/2000, care este specifică, formei de înlocuire a răspunderii penale cu o sancţiune cu caracter administrativ, aşa cum am arătat mai sus.

Pentru ca fapta prevăzută de legea penală să nu prezinte pericolul social al unei infracţiuni, ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii, şi anume; potrivit art. 181 să fie o faptă lipsită în mod vădit de importanţă, pericolul social să fie minim.

Sunt unele fapte care nu pot prezenta un pericol minim, de exemplu omorul.

La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de: modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit de făptuitor, de împrejurările în care fapta a fost

comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, de persoana şi conduita făptuitorului.

4. Efecte juridice.

Fapta lipsită de pericolul social concret caracteristic infracţiunii nu are caracter penal şi deci nu atrage pe cale de consecinţă răspunderea penală pentru această faptă.

Intrucât fapta prezintă totuşi un pericol social, ea va atrage aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ prevăzută de legea penală.
8.2.2. Infracţiuni contra siguranţei navigaţiei pe apa, şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, alte infracţiuni prevăzute în Codul penal şi legi speciale - săvârşite de personalul navigant al marinei civile.

Infracţiunile sunt reglementate de CAP. VI rămas în vigoare din Decretul nr. : 443/20.11.72 privind navigaţia civila care a fost abrogat în partea prin noua lege care se reglementează navigaţia civila respectiv OG nr.42/1997.

Acestea sunt împărţite pe trei categorii de infracţiuni:

I. Infracţiuni contra siguranţei navigaţiei pe apa

II. Infracţiuni contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul

III. Alte infracţiuni

I. Infracţiuni contra siguranţei navigaţiei pe apă

ART. 108

Conducerea unei nave de către o persoana fără brevet sau certificat de capacitate corespunzător se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Cu aceeaşi pedeapsa se sancţionează fapta comandantului care încredinţează conducerea navei unei persoane fără brevet sau certificat de capacitate.

ART. 109

Exercitarea atribuţiilor de serviciu în stare de ebrietate de către personalul de bord care asigura direct siguranţa navigaţiei pe apa a navei se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

In sensul prezentului decret, o persoana se considera ca se afla în stare de ebrietate daca are în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita de 2%, sau chiar o îmbibaţie mai mică dacă aceasta are drept consecinţă micşorări manifeste ale facultăţilor de echilibru ori de mişcare ale acelei persoane, constatate clinic sau prin orice alte mijloace de proba.

ART. 110

Refuzul personalului prevăzut în art. 109 de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

ART. 111

Părăsirea postului sau navei, fără aprobare, de către un membru al echipajului ori de către pilot în timpul efectuării serviciului prevăzut în art. 83 şi 84, daca prin aceasta s-ar fi putut întrerupe sau stânjeni navigaţia ori sa se pună în pericol siguranţa navei sau a încărcăturii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amenda.

ART. 112

Fapta de a adormi în timpul serviciului de cart sau de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut întrerupe sau stânjeni navigaţia ori sa se pună în pericol siguranţa navei sau a încărcăturii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an.

ART. 113

Paradirea navei de către comandant în caz de pericol, înainte de a-şi fi exercitat până la capăt îndatoririle de serviciu pentru salvarea navei, se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 4 ani.

ART. 114

Fapta comandantului unei nave de a nu-şi îndeplini obligaţiile de asistenta şi salvare a navelor şi persoanelor aflate în pericol pe apa sau, în caz de abordaj, de a nu comunica celeilalte nave, în măsura posibilităţilor datele necesare identificării navei proprii, se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 4 ani.

ART. 115

Daca faptele prevăzute în art. 108, 109, 111. 112. 113 şi 114 au avut ca urmare un accident de navigaţie, constând în abordaj cu consecinţe materiale importante, avarierea grava a unei nave ori distrugerea sau degradarea importanta a unor bunuri de orice fel, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii.

Daca s-a produs scufundarea navei proprii sau a altei nave ori moartea sau vătămarea corporala grava a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. ART. 116

Acţiunea penala pentru infracţiunile cuprinse în prezenta secţiune, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 115, se pune în mişcare la sesizarea conducătorului unitarii căreia îi aparţine nava sau a ANR.