Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Lupta mântuirii

Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni în obştea Bisericii şi să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin Preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare generaţie de oameni. De aceea au zis Părinţii că, cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călăto­rească. Aceasta, pentru că oricine s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, care este gâlceava fărăde­legilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împo­trivă (II Timotei 3,12) trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată toţi Sfinţii Părinţi.

Prin „lume” se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi (Ioan 1,10), cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor (I Ioan 3,8). Aceasta e lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul. E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor din casă cu tine (Matei 10,36).

Aceştia, adică lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase, ba că te mândreşti, ba şi alte ponoase îţi mai aduc.

Lumea e veacul viclean, placul oamenilor (Efe­seni 6,6) şi slava deşartă (I Ioan 2,16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei (diavolul) (I Ioan 5,19). De aceea avem poruncă: „Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl” (I Ioan 2, 15-16).

Cine vrea să biruie această primă piedică (lu­mea), în calea mântuirii, are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Cu răbdarea suntem datori pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu, sau la ostenelile mântuirii, fă­ceam şi noi ale lumii, umblând pe calea păcatelor şi astfel ne-am băgat datori, iar acum trebuie să plă­tim ale noastre de atunci, ca pentru răbdare să ne ierte Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere, cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere.

Cine vrea să biruie lumea, e dator cu iertarea, oricâte necazuri ar pătimi de la omenii lumii aces­teia, ca unul ce ştie că fraţii lui stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dum­hezeu şi de ei înşişi.

Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns, sau în gând, pentru orice fiu al lui Dum­nezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi ori­câte rele i-ar face; căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au putere înaintea lui Dumnezeu şi, pentru ele, biruie El şi întoarce spre bine pe cel ce te amărăşte. Iar cu acestea, te-ai făcut pricină de mântuire pentru fratele tău din lume.

În rugăciunea cu gândul să fim smeriţi, aducân­du-ne aminte greşelile noastre, şi zicând: „Doamne, iartă-i vorbele şi mie faptele!” Căci asupra smere­niei, vrăjmaşul nu poate nimic. Şi făcând aşa, ori de câte ori întâmplarea o cere - dar şi când n-o cere - cu ajutorul lui Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a potrivnicului, pe care ţi-o ridică în cale, prin fraţii tăi din lume, mai slabi de înger (I Tesalo­niceni 5,14). Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vreme de luptă, poate vedea lucruri minunate, dacă luptă după lege (II Timotei 2,5), iar legea este dragostea.

Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din întune­cimea sa, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântui­rea lui o va face şi cu ajutorul tău, că-ţi dă ţie darul răbdării, al iertării din inimă (Matei 18,35) şi rugă­ciunea; şi aşa, pentru smerenia ta, îl va birui Dum­nezeu şi va alunga duhurile rele dintr-însul. Dacă, însă, fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi desă­vârşit se va sălbătici împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, nicidecum să nu uităm că ostaşi ai lui Dumnezeu suntem (II Timotei 2,3). Deci fii destoinic, suflete, ştiind cui crezi (II Timotei 1,12), cu ale cui arme baţi războiul (II Corinteni 10,4), cine îţi ajută, ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva, pentru neiscusinţa ta. De aceea au zis Părinţii că pricina mântuirii este aproapele. De aceea, cei ce biruie lumea (I Ioan 5,4) nu sunt o adunare de slabi, de neputincioşi, oricât ar părea răbdarea o slăbiciune, ci ei sunt ostaşii împăratului Hristos, primul Care a biruit lumea, şi în temeiul aceleiaşi biruinţe dă cununa, care este mântuirea.       În nevoinţe se dovedeşte răbdarea şi credinţa Sfinţilor (Apoc. 13,10).