Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

2. Chemarea din afară prin cuvânt

Larma vieţii şi gălăgia grijilor deşarte strigă oa­menilor în urechi nevoile lor pământeşti, mai tare decât le strigă glasul conştiinţei trebuiniţele lor veş­nice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo şi li se par departe, surzenia tot mai mult se întăreşte, şi chemarea lină nu se mai aude. Dar Dumnezeu, mi­lostivul, ca să nu-i piardă în fărădelegile lor, le rân­duieşte şi chemare din afară prin glasul slujitorilor Săi. Prin preoţi nu te cheamă omul, ca să-ţi pui nă­dejdea în om, ci te cheamă Domnul ca să-ţi strămuţi viaţa ta de om. Încă de demult i-a chemat pe oa­meni prin preoţi şi leviţi, prin Lege şi prin prooroci, adică prin conştiinţe mai curate, care nu strâmbau chemarea lui Dumnezeu. Iar la plinirea vremii a venit la noi, oamenii, însuşi Dumnezeu Fiul sau Dumnezeu Cuvântul.

Cine a chemat pe oameni mai duios decât Iisus, ca să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tată, iar pe ei în­şişi ca fii şi fraţi ai Săi? Iisus, e drept, chema şi cu glasul din afară, dar nimeni, niciodată, n-a grăit mai tainic, mai de-a dreptul conştiinţei, chemarea Tată­lui către fiii Săi, ca El, căci Iisus ardea de mila lor ca un Dumnezeu.

El a propovăduit, binevestindu-ne Împărăţia Ce­rurilor şi, prin slăvita Sa înviere, biruinţa asupra morţii, vestea celei mai mari bucurii de pe pământ. Ucenicii Săi, de atunci şi din toate vremile, au pro­povăduit pe Împăratul Cerurilor, înduplecând pe oameni să se adune în ţara de obârşie şi la masa Împăratului.

Noi nu purtăm preoţia noastră sau preoţia Legii vechi, ci purtăm şi propovăduim preoţia împără­tească a lui Iisus Hristos. Deci nu-i chemăm pe oameni cu chemare de om, ci Dumnezeu preami­lostivul Îşi cheamă copiii, prin graiul omenesc al slugilor Sale văzute. Nu ne propovăduim pe noi, ci Dumnezeu Se propovăduieşte prin noi, singurul Care are dreptul să Se propovăduiască pe Sine, fiind în stare să ne mântuiască. Iată pe cine urmăm, ascultând preoţii, cu conştiinţe luminate. Nu e gra­iul omului, ci voia lui Dumnezeu, Care strigă către oameni, prin sfinţi, o chemare mai tare.

Dar cum a zis cineva:Calea cea mai lungă pe pă­mânt e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung ca să-i dai de capăt. De aceea, fiindcă ochiul conştiinţei şi-a mai pierdut vederea şi nici urechea nu înţelege chemarea cuvântului ce-şi are obârşia de dincolo de vorbe, Dumnezeu milostivul, ca să nu piar­dă pe oameni, le rânduieşte o chemare mai tare.