Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

4. Chemarea prin necazurile morţii

Mulţime de oameni însă nici grijă n-au de cuvin­tele chemării acesteia, oricât le-ar vedea cu ochii şi ar trece prin ele. Dacă nici după asprimea unor atare chemări - care ustură pielea vieţii - oamenii totuşi nu se întorc spre Dumnezeu, viaţa începe să fie în primejdie: încep necazurile morţii, surlele che­mării a patra.

Viaţa o avem de la Dumnezeu: prin El trăim, ne mişcăm şi suntem. Adică Dumnezeu este izvorul, susţinătorul şi rostul sau destinul vieţii noastre. Dacă mergem aşa, potrivit acestora, avem viaţa asi­gurată de Dumnezeu, temelia ei; dacă nu urmăm aşa, ci încâlcim viaţa noastră în toate fărădelegile şi spurcăciunile, care îndrăcesc şi sufletul şi trupul, şi o ducem aşa vreme îndelungată, atunci Dumnezeu se desface din viaţa noastră. Totuşi nu se desface îndată după greşeala noastră, ci, răbdând o vreme rătăcirea omului, a fiului Său mai mic, şi în tot chipul chemându-l, până în sfârşit nu deznădăjduieşte de mântuirea noastră.

Iar moartea o avem de la ucigaşul.

Deci când oamenii se lasă cu totul în voile dracilor, viaţa le este în primejdie şi primejduiesc şi pe alţii. Deci, de se leagă ca robii de lumea aceasta şi de voile trupului cele împotriva firii, atunci mintea li se strâmbă, Dumnezeu se întunecă din mintea, din inima şi din viaţa lor. Atunci nu mai vor să ştie de Dumnezeu, şi aşa vine osânda la moarte, aşa vine prăpădul în vremea fiecărui rând de oameni.

La început oamenii trăiau mai mult. „Toate zi­lele lui Matusalem au fost 969 de ani, apoi a murit” (Facere 5,27). Cu trecerea de vreme, înmulţindu-se oamenii pe pământ, s-a înmulţit şi stricăciunea desfrânării. Şi a zis Dumnezeu: „Nu va rămâne Du­hul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup: deci zilele lor (pe pământ) să mai fie 120 de ani” (Facere 6,3). Iar după trecere de vreme şi înmulţirea fărădelegii între oameni, David zicea: „Toate zilele vieţii noastre sunt 70 de ani, iar pentru cei mai în putere 80 de ani, iar ce este mai mult decât aceştia nu-i decât osteneală şi durere” (Ps. 89,10).

Aşa era în vremurile de demult; astăzi, mulţimea bolilor şi desimea războaielor mult a mai scurtat viaţa oamenilor. Acestea, însă, împlinesc din îngădu­inţa lui Dumnezeu pedeapsa cea asupra păcatelor.

Nu mai suntem sub împărăţia Legii vechi, ci în împărăţia raiului, câştigat nouă de Mântuitorul Hristos, ca să ne mântuim; dar dacă nepriceputul de om se ţine împotriva lui Hristos, de dragul fără­delegilor, cade din Har sub Lege, şi aşa atârnă asupra lui pedeapsa cu moarte năprasnică, ce se împli­neşte prin războaie şi nenorociri, întocmai cum scrie la Lege:

Ieşire, cap. 21:

15. Cel ce bate pe tată sau pe mamă să fie omorât.

17. Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât.

Deut. cap. 17,12: Cel ce nu ascultă de preoţi unul ca acela să moară.

Ieşire, cap.31,14: Cel ce va întina ziua de odihnă va fi omorât,

Ieşire, cap. 22:

18. Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască.

19. Tot cel ce se împreună cu dobitoacele să fie omorât.

Ieşire, cap. 22-24. La nici o văduvă şi la nici un orfan să nu le faceţi rău! Iar de le veţi face şi vor striga către Mine, voi auzi plângerea lor şi se va aprinde mânia Mea şi vă voi ucide cu sabia, şi vor fi femeile voastre văduve şi copiii voştri orfani.

Ieşire, cap.31,16: Tot cel ce va munci în ziua odihnei va fi omorât,

Înţelepciunea lui Isus Sirah, cap. 39:

36. Sabia s-a făcut ca să piardă pe cei necredincioşi.

Matei, cap. 26, 32. Cel ce scoate sabia, de sabie va pieri. (Dar peste ucigaşii pruncilor, ce atârnă?)

(I Cor. 11, 30). Cei ce se împărtăşesc cu nevredn­icie, furând Sfânta Împărtăşanie, încă se fac vinovaţi de moarte. Despre ei zice Sfântul Pavel: „Mulţi din­tre voi sunt slabi şi bolnavi şi o bună parte mor”

Primul care a furat Sfânta Împărtăşanie a fost Iuda, fiul pierzării, care s-a spânzurat, a căzut din spânzurâtoare de şi-a spart capul, i-a crăpat burta în două şi i s-au vărsat toate măruntaiele, luând astfel plata fărădelegii sale (F. Ap. 1;18).

Iată ce fel de lucruri trebuie să scoatem din noi şi dintre noi, că acestea aduc ceasul primejdiei de moarte şi sabia atârnă nevăzut asupra vieţii. Iar dacă în loc de îndreptare, pentru care ne dă Dumnezeu oarecare vreme de răgaz, noi totuşi ne îndărătnicim cu mintea împotriva voinţei lui Dumnezeu, se întâmplă că, plinind măsura fărădelegilor, cade sabia şi se împlântă în capul care nu mai are minte.