Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

6. Chemarea prin chinuri de la antihrist

El e „acela” care va veni în numele său,  nu al lui Dumnezeu ,evreu de neam, care va tiraniza sub ascultarea sa tot pământul. Căci „acela” va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împăraţilor pă­mântului (Matei 4, 8-9).

Creştinii - cu numele - din pricina înmulţirii fără­delegilor care sting Duhul, aşa vor slăbi la minte, în­cât de frică (Apocalipsa 21,8) mulţi se vor lepăda de Hristos (II Tesaloniceni 2,3) şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului, „căci credinţa nu este a tuturor” (II Tesaloniceni 3,2). Viaţa lor, slă­bănogită de păcat, va da îndrăzneală satanei, care va lucra în „acela” tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască. De aceea, pentru că iubesc pă­catul mai mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ min­ciunii, şi să cadă sub osăndă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea (II Tesaloniceni 2,9-12).

Jidovii de odinioară, împinşi dinlăuntru de ,,ace­la”, au răstignit pe Domnul, înţepându-I călcâiul (Facerea 3,15) şi nu I-au putut face nimic mai mult, dimpotrivă Domnul, pogorându-Se prin cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori, şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci, umblă acela ca un leu turbat, întărâtându-şi uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întu­nece în necredinţă. Neputând nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe „acela” al lor, care se repetă în fiecare veac de oameni, din zilele Sfinţilor Apostoli (I Ioan 2,18), până în zilele celui mai desăvârşit Anti­hrist, din vremea de apoi, când va propovădui Ilie (Maleahi 3,23), că doară-doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pe faţa pământului, prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i, arzându-i, răstignindu-i şi în tot felul omorându-i.

Mai mult, cum zice un părinte, acest Antihrist - care nu se multumeşte numai cu necredinţa sa ci vrea necredinţa tuturora - nu va avea astâmpăr, de­cât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L zvârle din mintea şi inima celui din urmă cre­dincios rămas pe pământ. Şi nu râvneşte nebunul la o mândrie mai mare decât aceea de a termina odată cu Dumnezeu, iar în locul Lui să-şi împlânte în sufletul omului, ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.

,,Acela” nu se mulţumeşte numai să-i înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun (prin mulţi din oamenii acestui veac) cerând:

1. moarte lui Dumnezeu;

2. moarte învăţăturii Sale;

3. moarte creştinilor, ucenicilor Săi;

4. pustiirea Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.

Chinurile cele de pe urmă, cele de la Antihrist, în care va lucra toată puterea satanei, vor întrece toate prigoanele, câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea.

Deci, când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu şi Biserică şi Preoţi, încât va fi sălbăticirea şi nebunia urii (Luca 6,11) peste tot pământul, atunci vine sfârşitul.