Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Pustiirea din rai

Primul război 1-a dat cu Adam în Rai, şi prin el cu noi, cu toţi, întrucât toţi eram în Adam, iar ceea ce a făcut Adam, facem şi noi fiecare. Atunci a fost în­toarsă firea omenească şi povârnită spre ascultare străină, ceea ce a scos-o din Rai în lumea aceasta. ,,Necaz mare se făcu la tot omul şi jug greu apasă de atunci peste fiii lui Adam” (Sirah 41,1), căci mare sfărâmare făcu ucigaşul, băgând în zidire puhoiul pustiirii morţii şi toată tragedia istoriei - neîngădu­ind Dumnezeu ca răutatea să fie nemuritoare şi strâmbarea fără sfârşit.

Iată pustiirea ce se făcu firii omeneşti.

Omul dintâi, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, avea toată făptura sa întoarsă spre Dumnezeu, Care se răsfrângea într-însul ca soarele într-un bob de rouă. Mintea, pofta şi iuţimea, sau cugetarea, iubirea si voinţa, erau unite întreolaltă în aceeaşi vedere de Dumnezeu. Iar trupul, deşi pă­mânt, neavând în sine poftă pătimaşă, întovărăşea - aşa zicând - vederea lui Dumnezeu. Asta era temelia cea străveche(Isaia 58,12).

După căderea în ispită, Adam, zidirea lui Dum­nezeu, a pătimit următoarea sfărâmare, care 1-a făcut bucăţi:

- mintea i-a fost amăgită de mândrie și slavă de­şartă, crezând ispititorului că va fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul (Facere 3,5);

- simţirea sau dragostea, i s-a întors spre trup, care s-a aprins de poftă pătimaşă:

- voinţa, sau iuţimea, în spaimă şi ruşine s-a în­tors şi, văzându-se gol, s-a ascuns de Dumnezeu. Iar când 1-a strigat Dumnezeu pe nume, nu L-a mai văzut, ci numai L-a auzit, de vreme ce vederea conştiinţei sale era întoarsă acum de la Dumnezeu la sine, căci s-a văzut gol. Deci, când să-şi recunoască greşeala, mintea îi era slăbită, inima rănită cu iubirea de sine, încât cunoaşterea lui decăzută Î1 scoase vino­vat pe Dumnezeu pentru pustiirea sa.

Aşa luă strămoşul plata neascultării, şi fu scos afară din fericirea lui Dumnezeu, şi alungat în lu­mea aceasta şi îmbrăcat în haine de piele (Facerea 3,21).

De atunci firea noastră în îndoită învrăjbire se află: