Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

I. Învrăjbirea lăuntrică:

- cu Dumnezeu;

- cu sine însuşi.

II. Învrăjbirea în afară:

- cu semenii;

- cu firea toată.

Învrăjbirea aceasta ne urmăreşte ca o lege de pedeapsă dată firii; ea întunecă chipul nostru cel după Dumnezeu. Dar sufletul nu s-a întunecat de tot, căci a mai rămas conştiinţa, ca o stea ce nu s-a stins de pe Cerul Raiului, şi mereu ne aduce aminte de obârşia noastră dumnezeiască.

De la învrăjbirea aceasta vine toată tulburarea şi războiul celor două legi, adică al legii cu fărădele­gea, de care se plângea şi Sfântul Pavel, că se oş­teau într-însul (Romani 7,23). De aici vine că împă­trit greşim:

- împotriva lui Dumnezeu,

- împotriva noastră înşine,

- împotriva aproapelui şi

- împotriva firii întregi.

Adică păcatul, sau decăderea firii, ne-a făcut să pierdem:

- pacea cu Dumnezeu,

- pacea dinlăuntrul nostru,

- pacea cu oamenii şi

- pacea cu toată firea.

Încât ne-am sălbăticit în toate părţile, încât aproape „să se teamă” şi Dumnezeu de noi. Iată de ce şi fiarele fug de om.