Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Rugăciunea neîncetată

Matei 18:

19. Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru (mântuirea) pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în Ceruri.

20. Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru nu­mele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.

Cuvintele acestea, pe lângă înţelesul literei, mai au şi următorul înţeles: pământul este trupul, iar mai cu deosebire inima; cei doi sau trei sunt pute­rile sufletului, care, dacă se vor învoi pe pământ, adunându-se într-un gând, va fi şi Dumnezeu în mijlocul lor. Unirea puterilor sufletului pe pământul inimii, însemnează iubirea, căci numai ea uneşte cele învrăjbite. Iar iubirea cerând ceva de la Dumne­zeu, Tatăl răspun-de celor doi sau trei de pe pământ, dăruindu-le iubirea Sa din Ceruri, Care este Fiul Său şi aşa ne aflăm având pe Dumnezeu, Care este iubire, în mijlocul nostru.

Minunea acestei adunări a puterilor sufletului, învrăjbite de fapta ucigaşă a păcatului nu e cu pu­tinţă decât în numele lui Dumnezeu. Rugăciunea neîncetată a fericitului nume: „Doamne Iisuse Hris­toase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine pă­cătosul”, după îndemnarea Sfântului Pavel: „Neîn­trerupt vă rugaţi” (I Tesaloniceni 5,17), săvârşeşte minunea unirii în dragoste a celor învrăjbite de păcat.

Stăruim în tot chipul cu putinţă asupra unirii lui Hristos cu fiecare din puterile sufletului, precum şi asupra puterilor însăşi, pentru că mântuirea, singurul lucru ce trebuie cu adevărat, este, pe rând, o lucrare şi a minţii şi a voinței şi a dragostei. Mai mult: o lucrare îmbinată armonic şi mult spo­rită; puterile sufleteşti înmulţindu-se, nu numai adunându-se.

Sub lucrarea Preafericitului nume, puterile sufle­tului: mintea, iubirea (simţirea) şi voinţa se întorc de la iubirea străină, la care le-a încovoiat vicleanul, iarăşi la Dumnezeu, spre Care erau zidite. Preaferi­citul nume ne readuce iarăşi din robia contra firii, la lucrarea cea după fire.

Darurile Sfântului Botez ne îmbie, lăuntric prin conştiinţă, şi din afară prin cuvântul Bisericii, la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Lucrarea po­runcilor, care păzesc viaţa curată şi dau viaţă celui ce le împlineşte (Neemia 9,29), tocmai slujba aceasta o are: dezgroparea comorii, sau deşteptarea puterilor sădite în noi la a doua naştere, trezirea la viaţa cea după Hristos şi după Duhul Sfânt. Că Dumne­zeu Se găseşte în poruncile Sale şi prin porunci vine la noi şi pe noi ne strămută întru Sine; precum şi întors, prin fărădelegi se strecoară vrăjmaşul şi ajungem la o asemănare cu dracul. Deci, cei ce ajung hotarul morţii în nelucrarea poruncilor nu se vor mântui, ca unii ce n-au aflat comoara, ba şi talantul de negustorie 1-au îngropat în pământ. (Sfântul Marcu Ascetul, Filocalia ed. I, vol. I, p. 294, Sibiu, 1946).

Câtă vreme mergem în voia valurilor, în voia firii povârnite spre păcat, n-avem nici o luptă, nu ne tre­zim din cursele vrăjmaşului (II Timotei 2,26); stăm de bună credinţă că mergem bine, ne isprăvim zi­lele în fericire şi coborâm cu pace la iad (Iov 21,13).

Dar de îndată, însă, ce aflăm cum suntem şi ne trezim cum trebuie să fim, puterile iadului vor sări să ne ceară socoteală pentru nesupunere. Dar nu vor sări cu toată urgia răutăţii, că nu-i lasă Dumne­zeu, ci cu vicleşuguri şi curse, cu minciuni şi cu înfricoşare sau cu amăgirea nălucirilor şi cu alte ne­maipomenite zavistii. Pe de altă parte, se vor folosi de unelte de ale lor (Ioan 8,44), oameni amăgiţi de el, care ne-ar face toate câte îi învaţă dracii, dacă ar fi după el. De aceea zice Înţeleptul: „Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul tău spre ispite” (Sirah 2,1).

Sfinţii Apostoli - cei strămutaţi din lumea aceasta de dragostea Mântuitorului şi care, deşi se vedeau în lume, nu erau din lume (Ioan 17,14) - totuşi au fost preveniţi de Mântuitorul, prin cuvântul către Petru: „Simone, Simone, iată satana v-a cerut pe voi să vă cearnă ca pe grâu. Iar Eu M-am rugat pentru tine, să nu scadă credinţa ta” (Luca 22, 31-32).

Pricepem din acestea precum că războiul nevă­zut, care se încinge între suflet şi diavol, e îngăduit de Dumnezeu, să se dea în stadia vieţii acesteia. El are legile după care trebuie să urmăm întocmai, ca, la sfârşitul alergării, să consfinţească Dumnezeu biruinţa noastră, cea ajutată de El şi pe potriva pu­terii noastre, ca să nu pierdem vremea, mântuirea şi smerenia. Că zice un Sfânt Părinte: „Ia ispitele, şi îndată nu mai e nimeni care să se mântuiască”.

Războiul ispitelor e focul care lămureşte ce sun­tem fiecare: lemne, pietre, aramă, paie, câlţi, „pământ şi cenuşă” (Facere 18,27) sau aurul smereniei - du­lama lui Dumnezeu - ceea ce numai războiul te poate arăta.