Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Ridicarea căsătoriei din desfrânare la înălţi­mea de Taină este singura stavilă în calea pustiirii.

Iată cât de cât înţeleasă sporirea (nelegiuirii) pustiirii ce se lucră în ascuns în firea fiecărui rând de oameni, care acum, în zilele noastre, s-a arătat în afară, cu urgie mare. Căci: „De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Nu oare de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?” (Iacob 4,1).

Cine va opri prăpădul pustiirii? - „Fără Mine nu puteţi face nimic (bun)!” (Ioan 15,5). Prăpădul pustiirii nu se va opri până când nu vor scoate oamenii desfrânarea din inimile lor şi vor şti de Dumnezeu (Osea 4, 1-10). „Cei ce se ţin de trup, poftesc (cugetă) cele trupeşti iar cei ce se ţin de Duh, cele duhovniceşti. Căci cugetul trupului este moarte, iar cugetul Duhului este viaţă şi pace. Pentru că cu­getul trupului vrăjmăşie este împotriva lui Dumne­zeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate. De aceea, cei ce sunt în trup (în curvie) nu pot să placă lui Dumnezeu.” (Rom. 8, 5-8).

Cei ce sunt ai lui Hristos, trupul şi 1-au răs­tignit împreună cu poftele. „Nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. Căci dacă veţi trăi potrivit trupului, veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul poftele trupului, veţi fi vii. Fiindcă toţi câţi cu Duhul lui Dumnezeu se poartă, aceştia fiii lui Dumnezeu sunt.” (Romani 8,12-14). „Căci aceasta este voia lui Dumnezeu: sfinţirea voastră, a vă feri voi de toată desfrânarea. Să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său întru sfinţenie, în curăţenie şi cinste, nu în patima poftelor, cum fac necredincioşii, care nu cunosc pe Dumnezeu… Că nu ne-a chemat Dumnezeu la necurăţie, ci spre sfinţenie” (1 Tes. 4,3-7).

Pe vremea Sfântului Apostol Pavel încă sufla urgie mare, mai ales peste creştini. De aceea mulăi îşi luau cu de la sine sfat sâ se înfrâneze desăvârşit în căsătorie, cu gând să fie gata ori­când de Sfânta Împărtăşanie şi de mărturisirea muceniciei. Sfântul Pavel, însă, socotind copiii mugurii căsătoriei, n-a îngăduit înfrânarea desăvârşită decât pentru vremurile de post şi rugăciune (I Corinteni 7,5). Socotind însă şi ne­voia ceasului de faţă, urgia vremii de atunci, le dă sfatul acesta: ,,Bine este pentru oricine să fie aşa cum se găseşte.Legat eşti de femeie,nu căuta desfacere.Dezlegat eşti de femeie,nu căuta femeie…Că de acum vremea s-a scurtat .Aşa  încât cei ce au femei, să fie ca şi cum nu ar avea…cei ce cumpără ca şi cum n-ar stăpâni şi cei ce se folosesc de la lumea aceasta,ca şi cum nu s-ar folosi de la ea.Căci faţa acestei lumi trece.”(Cor.7,25-40)

În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare că „de acum vremea s-a scurtat”, cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştând pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întinderea şi în adâncimea ei. Iar pe de altă parte preoţii vremurilor noastre n-au mai urmărit-o ca pe un păcat şi ca atare să o măture afară din Taina lui Dumnezeu, adică din căsătoria creştinilor.Aşa se face că, „lipsind Preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul” (Iezechiel 7;26), oamenii orbecăie în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni,  în care dorm liniştiţi somnul primejdiei, de bună credin­ţă că aceea, (desfrânarea între soţi), nu-i păcat.

Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor, care le vin de pe urma păca­telor şi a lipsei de sfat, şi ajungând adesea una cu durerea lor, într-o zi, slujind Sfânta Liturghie, şi rugându-mă „pentru pacea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici”, aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea amarnică: „Nu te ruga de Mine să le dau pace, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pace pe pământ”!

Şi am înţeles pe urmă multe lucruri…Drept aceea, ca un ascultător poruncii, trebuie să strig cuvântul Scripturii ca o strigare de alarmă că:

„Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască” (Fapte 17,30). Adică să vină la viaţă curată, după învăţătura drept măritoare a Bisericii 1ui Hristos, iar când vremea le-o va cere, să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte.

În alt fel nu se poate ridica o stavilă pustiirii ce se întinde peste bieţii oameni. Iar ridicarea stavilei este ridicarea căsătoriei din desfrânare, la înălţimea de Taină, între cele 7 Sfinte Taine, tocmai ca oamenii să nu îngăduie într-însa mul­ţimea şerpăriilor fărădelegilor.

Iubirea desfrânării însă îi face pe oameni groşi la minte şi obraz şi nu înţeleg cinstea. De aceea, mugurii căsătoriei lor, copiii îi dau pe părinţi cu capul de toţi pereţii şi prin purtările lor rele le azvârle cu copite în obraz; iar la rân­dul lor îndoit vor lua şi ei de la copiii lor.

Lămurit că lucrurile nu merg bine!

Nu fără înţeles „a fost chemat la nuntă şi Iisus, cu ucenicii Săi” (Ioan 2,2), ci ca să pricepem că la nuntă se face prima minune dumnezeias­că, spre bine. Numai după întocmirea căsătoriei după Hristos, care este mintea desăvârşită stăpână pe patimi, se pot scoate afară înclinările rele din fire şi să nu mai fie date moştenire în osteneli spo­rite din neam în neam şi să chinuiască pe oameni.

Iar viaţa curată a căsătoriei, după cinstea ei de Taină, este aceasta: