Iată dar cum suferinţa noastră poate servi altora! Suferinţa este, astfel, legea sacrificiului sub care trăieşte omul.
Această suferinţă, de care nu suntem vinovaţi şi pe care n-o putem suprima noi singuri, de ce n-am primi-o ca pe o misterioasă cale, pe care Dumnezeu ne poartă acolo unde vrea El? Căci „Multe sunt necazurile drepţilor, şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul. Păzeşte Domnul toate oasele lor şi nici unul din ele nu se va zdrobi” (Psalmul 33, 18-19).
Dacă „Dumnezeu iubeşte pe cel pe care-1 ceartă” (Evrei 12, 6), suferinţa ta nu poate fi pentru sufletele noastre, decât ceea ce sunt puternicele lovituri pe care sculptorul le face într-un bloc de marmură care n-are nici o formă pentru ca să scoată o frumoasă statuie. În loc să credem că suferinţa este o nedreaptă pedeapsă, pe care Dumnezeu ne-o trimite din singura plăcere de a ne vedea suferind, să înţelegem mai degrabă că este timpul când noi avem mai multă nevoie de sprijinul lui Dumnezeu. Când Marta suferea de moartea fratelui său Lazăr, cuvintele cu care L-a întâmpinat pe Mântuitorul au fost: „Dacă Tu ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că tot ce vei cere lui Dumnezeu, Îţi va da” (Ioan 11, 21-22).
Suferinţa este timpul când noi recunoaştem neputinţa noastră şi trebuinţa ajutorului lui Dumnezeu.
Tot suferinţa curăţă sufletul şi-1 face vrednic de sfinţenia lui Dumnezeu: „Când El îi lovea cu moartea, ei ÎI căutau: îşi aduceau aminte că Dumnezeu e scăparea şi izbăvitorul lor” (Psalmul 77, 34-35).
Dostları ilə paylaş: |