Deci tot omul trebuie să simtă obârşia gândurilor ce-i vin în minte, de unde vin şi ale cui sunt. Deci ce valoare au, pentru a pricepe unde-1 vor duce.
„Păcătuind” mereu, ajungem până la pierderea definitivă a libertăţii duhului. Instinctele devin patimi, patimile (devin) a doua natură, vârsta nu mai cuminţeşte nimic.
Împotriva credinţei creştine, care spre salvarea sufletelor descoperă şi demască această momire vicleană, s-au dus lupte perfide, urgii istorice, veacuri de-a rândul. Deşi creştinismul a fost reprezentat numai din când în când de sfinţi, apărat de orânduirea bisericească pe cât s-a putut, iar numărul credincioşilor variabil şi fără prea mare putere, el totuşi a dăinuit, dăinuieşte şi va dăinui prin alte elemente: prin obârşia sa divină, prin concluzia finală a credinţei, prin mărturia conştiinţei a eternităţii sufletului nostru şi prin asistenţa nevăzută a lui Iisus, contemporan viu cu toţi credincioşii Săi din toate veacurile până la sfârşitul timpului.
Dacă creştinismul n-ar pune în mod personal fiecăruia problema socotelilor noastre cu eternitatea, darea de seamă la sfârşitul acestui mod de existenţă asupra modului cum ne-am interpretat destinul nostru, atunci Iisus ar fi numai un filozof, care n-ar angaja viaţa însăşi a omului. De aceea mulţi, ca să „scape” de „El”, Îl consideră doar ca pe un „mare iniţiat” de care mai au şi alte religii; un mare om, dar numai om, cel mult inspirat de Dumnezeu.
Poziţia ortodoxă însă e cea din botezul Bisericii şi mărturia Sfinţilor. Numai apariţia unică a lui Iisus pe pământ a putut impresiona şi determina tăierea în două a cronologiei. El singur a făcut dovadă că este Autor al vieţii şi Stăpân al morţii. De El singur ascultă şi vântul şi marea şi peştii şi pâinea. El e Dumnezeu viu şi etern, contemporan cu toţi credincioşii Săi, iubitor de oameni, dar şi în măsură să-i cheme la răspundere, în stare să le consfinţească eternitatea precum şi-au trăit vremelnicia.
Fără judecata din urmă, atât a vieţii particulare la încetarea vieţii pământeşti, cât şi a vieţii de obşte a tuturor oamenilor datorită unui cataclism, creştinismul iarăşi ar fi incomplet, n-ar angaja viaţa şi i s-ar fi stins continuitatea. Judecata revelează structura noastră sufletească - responsabilitatea, libertatea duhului, vinovăţia pentru pierderea acestei libertăţi, sau răsplata pentru realizarea acestei libertăţi, de care suntem conştienţi la nivelul conştiinţei.
Deşi Iisus e cu noi în mod tainic, după cum a zis: „până la sfârşitul veacurilor”, noi însă Î1 aşteptăm, după cum iarăşi a spus, să vină a doua oară, dar de data aceasta cu slavă şi putere ca ale Unuia Dumnezeu, cu Care la acea dată escatologică nu mai discutăm în contradictoriu.
II.
Cazna ascetică are multe temeiuri. Unul dintre temeiurile ascezei e însăşi constituţia noastră omenească, deoarece trăim deodată şi „în paralel” două vieţi distincte: una fizică (biologică, fiziologică) şi una metafizică şi religioasă.
Viaţa fizică este supusă condiţiilor mediului extern şi ale mediului intern (mediul endocrin, etc.), este supusă apoi cenzurii timpului şi în final a morţii.
Viaţa spiritului în schimb e o viaţă eternă.
În concret noi suntem o sinteză între vremelnicie şi eternitate, între materie şi spirit; iar această sinteză se află într-o continuă tensiune, într-un continuu dialog.
Viaţa fizică, supusă simţurilor, le are pe acestea (simţurile) criterii de echilibru, precum şi prelungirile simţurilor, ştiinţele pozitive, empirice, civilizaţia în genere. Omul totuşi nu e mulţumit numai cu cel mai bun confort cerut de simţuri şi oferit de ştiinţă, de aceea întrevede şi alte coordonate ale existenţei, ale legăturii sale ontologice cu cerul. Sunt deci două moduri de a gândi existente.
Unul materialist, în perfectă armonie cu simţurile şi datele imediate ale cunoştinţelor, o raţiune practică, limitată de ,,aici”. Direcţia materialistă a gândirii e veche, începând de la Democrit. Acesta nu are un inventar prea amplu de probleme, iar cele ce trec dincolo de limitele empirice ale existenţei văzute, le declară inexistente, mitice, ficţiuni etc.
În cursul istoriei gândirii însă s-a ajuns şi la punerea în discuţie a însăşi raţiunii ca unealtă a cunoaşterii exacte a realităţilor, întrucât se băgase de seamă încă de Socrate că sofiştii puteau „dovedi” cu aceeaşi logică şi teza şi antiteza uneia şi aceleiaşi probleme. În „critica raţiunii pure” se pun pe două coloane tezele şi antitezele raţiunii, de asemenea se inventează şi cele 13 categorii ale raţiunii peste care ea nu poate trece; deci se face dovada că e limitată, condiţionată şi osândită la relativitate. (Nu se poate gândi în afară de timp, spaţiu, cauzalitate, finalitate, etc.).
Această infirmitate a raţiunii cu privire la cunoaşterea şi definirea adevărului şi a altor probleme de limită, care totuşi frământă profund sufletul omenesc dar îi depăşeşte cu evidenţa puterile naturale, face loc Raţiunii divine sau Revelaţiei.
Raţiunea divină S-a întrupat într-un adevărat dar unic, Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. El ne-a descoperit obârşia noastră divină, eternitatea noastră, răspunderea pentru modul şi comportarea în viaţa vremelnică, Judecata universală şi cele două împărăţii, care consfintesc veşnic deciziile noastre, prin care ne-am interpretat viaţa pe pământ.
Deci modul natural al raţiunii are acum şi pe al doilea mod al gândirii existenţei, modul supranatural al Raţiunii divine.
Pentru a „vedea” existenţa în mod divin trebuie să ieşim din tensiunea trup-suflet, să ne ducem raţiunea noastră, cu smerenie, sub lumina divină a harului. Toată această treabă e subiectul asceticii, adică a convertirii practice a tuturor energiilor noastre oarbe, la ascultarea de Adevăr şi Eternitate.
Dostları ilə paylaş: |