| Fioroasă întâlnire: Iisus şi diavolul, antipozii singurei dialectici ireductibile. Singurii între care sunt excluse din principiu orice înţelegere şi orice compromis.
Atunci, de ce s-au întâlnit?
Ca această neînţelegere absolută între Dumnezeu şi satana să devină neînţelegere absolută şi între oameni şi satana.
Ei s-au mai întâlnit odată, înainte de zidirea omului pe pământ. Atunci a plănuit Lucifer uzurparea lui Dumnezeu, dar cu „aceasta ca fulgerul a căzut din cer” (Luca 10,18).
Pe pământ diavolul a găsit omul, prima pereche de oameni pe care i-a înşelat şi i-a scos din ascultarea de Dumnezeu în ascultarea sa, i-a scos din fericirea contemplaţiei lui Dumnezeu în nefericirea de a nu-L mai vedea pe El ci pe ei înşişi goi. I-a aruncat în tragedia cunoaşterii contrazicerii, a cunoaşterii răului şi a nefiinţei.
Diavolul ţinuse minte metoda cu care i-a câştigat la început: îi strecurase omului îndoiala în Dumnezeu. Cu aceeasi perfidie se furişează si acum înaintea lui Iisus, a acestui Om nou, Care nu venise în lume pe calea poftelor firii şi care, deşi la 30 de ani, nu făcuse nici un păcat.
Diavolul veni ca (aşa zis) „înger al luminii” să-I propună primul păcat: îndoiala. De sorţii acestei întâlniri a lui Iisus cu satana, în câmpul de luptă al acestei lumi, avea să atârne soarta mântuirii noastre. Satana, duşmanul lui Dumnezeu, era şi duşman al omului, căruia îi falsificase orientarea în lume, îl robise şi pe el destinului decăzut al său.
De aceea a venit Iisus în lume ca să strice lucrurile diavolului (I Ioan 3,8). „In hoc apparut Filius Deiut dissacuat opera diavoli”. Acesta este unul dintre înţelesurile mântuirii: izbăvirea de sub stăpânirea diavolului.
El, diavolul, nu putea să nu vină să-şi apere „stăpânirea”. El „trebuia” să-L facă şi pe Iisus să „cadă” în îndoiala de Dumnezeu şi de stăpânirea Sa (a lui Dumnezeu) şi să-L ia în „stăpânirea” lui. „,Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: - De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini.” (Matei 4, 3-4). Adică, dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu arată-Ţi puterea Ta şi ieşi din cleştele acesta grozav al foamei, poruncind pietrelor să se facă pâini.
Propunerea diavolului cuprindea toată perfidia răului: voia să-L antreneze pe Iisus în îndoiala de Dumnezeirea Sa. Diavolul întindea lui Iisus o dilemă: dacă Tu crezi despre Tine că eşti Fiul lui Dumnezeu, fă pâini din pietre. Dacă nu faci, este semn că Te îndoieşti, dacă nu poţi face este semn că Te-a părăsit Dumnezeu, Te-a minţit. Dacă vei face, Tu părăseşti pe Dumnezeu şi-Ţi îngrijeşti Tu singur de viaţa Ta.
De fapt aceasta şi urmărea diavolul: nu urmărea să se convingă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, ci voia să-L compromită pe Iisus împingându-L prin foamea firii să facă o minune pentru Sine. Aceasta n-ar fi fost o minune pentru iubirea de oameni ci una pentru iubirea de Sine.
Dar aceasta nu se afla la Iisus. Îndoiala în Dumnezeu nu I-a putut-o strecura în inimă. Iisus nu i-a făcut minunea cerută, deşi putea să facă din pietre nu numai pâini, ci şi „fiii lui Avraam” şi putea şi pe el, pe diavol, să-1 încremenească într-o piatră a pustiei. Dar Iisus nu a venit în pustie în slava lui Dumnezeu ci în firea smerită a omului, ca în aceasta să-1 bată pe diavol. Iisus nu avea acum ca scop să-l lichideze pe diavol, ci avea ca scop să dezrobească libertatea omului de sub tirania vrăjmaşului, chiar sub focul ispitelor sale, chiar în condiţia aceasta, de oameni cu firea slăbită de păcat.
Un răspuns, totuşi, i-a dat Iisus: „Scris este: nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot Cuvântul ce vine de la Dumnezeu” (Mt. 4,4).
Dostları ilə paylaş: |
