Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Tot anul de milostivire este şi era creşti­nă, deşi Iisus este mereu legitimat şi găsit fără legitimaţie în lume. Lucrurile nu merg aşa la nesfârşit. „Ziua mâniei lui Dumnezeu” este ziua în care Dumnezeu se legitimează lumii. Printre altele, Iisus o descrie că vine pe neaşteptate, ca un trăsnet peste tot pămân­tul. Legitimaţia lui Dumnezeu este Judecata. Câtă vreme Dumnezeu este contestat, e milostivire. Când vine cu atributul dreptăţii, al atotputerniciei (când se va legitima), atunci este ziua mâniei, ziua cea înfricoşată a judecăţii.

Un text al Scripturii spune: Nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu şi să rămână viu.

(Deuteronom 4,33). Vederea lui Dumnezeu este judecata şi transformarea omului. Con­vertirea lui Saul pe drumul Damascului este o icoană singuratică a acestei transformări cosmice. Deci, ziua mâniei se aseamănă foarte mult cu ziua în care a intrat Noe în corabie şi a început potopul şi de asemenea cu pieirea Sodomei, din care a scăpat Lot, totuşi milostivirea n-a încetat cu totul.

Ultima atitudine faţă de proprietatea lumii şi atitudinea faţă de propria ta viaţă în timp, încă te mai poate mântui. Cine le va regreta că se duc, va păţi ceea ce a păţit femeia lui Lot, privind catastrofa pe care viaţa nu rezistă să o privească în faţă.

Iată până unde merge iubirea de oameni a lui Iisus: că şi în ziua mâniei divine, le deschide o portiţă a milostivirii. Iată Împăra­tul cerurilor, Care aleargă după ultimul supus al împărăţiei Sale. Cred că aceasta este iubirea fără margini. „Stârvul” cred că este pământul mort la a cărui judecată se adună sfinţii (vulturii) „nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?’ (I Corinteni 6,2).

Era creştină

Suflarea Duhului Sfânt a topit graniţele de limbă dintre neamuri şi diferenţa dintre clase. Proprietatea particulară se schimbă în proprietate colectivă benevolă, primul comu­nism este creştin, întemeiat pe iubirea de oameni şi pe faptul că toţi oamenii sunt fii ai aceluiaşi Tată, Dumnezeu.

*

Întruparea lui Iisus însemnează împărţi­rea istoriei în două: cea dinainte de Hristos şi cea după Hristos.

Şi mai este o despărţire: cea împotriva lui Hristos. Aceştia sunt anii de sminteală, des­pre care zice Iisus că trebuie să vie.

Legea şi Proorocii se termină cu Ioan Botezătorul, capătul proorocilor. De la Ioan începe era creştină, era propovăduirii Împă­răţiei lui Dumnezeu, când intră în împărăţie toti cei ce se silesc şi o răpesc pe ea.

Despre această divină pecete a timpului, Iisus avea siguranţă absolută. „Cerul şi pămân­tul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece, până nu se vor împlini toate” (Matei 24,35). Siguranţa aceasta străvede pe Dumnezeu în Iisus. El a prevăzut că vor veni şi anii de sminteală, pe care acum îi vedem cu ochii.