Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

MIEII, MISIONARI ÎNTRE LUPI

- 48 ­-

Aceasta înseamnă că Dumnezeu contează pe posibilitatea transformării naturii de lup în natură de miel. Natura întreagă a ieşit „bună foarte” prin Cuvântul lui Dumnezeu la creaţie, dar întâmplându-se decăderea omului de la spirit la lucruri, au căzut şi lucrurile, a căzut şi ,,natura” în sălbăticie.

Răutatea e o osândă, o moarte anticipată, care chinuieşte firea, dar nu e naturală, e o venetică în fire. Pe aceasta vrea Dumnezeu să o izgonească din fire, dar cu ajutorul omului, care a introdus-o în fire. I-a dat omului apostolia acestei misiuni: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte miei în mijlocul lupilor.”

Esenţialul urmărit de Iisus e revenirea întregii făpturi la Sensul ei către Dumnezeu, sensul ei originar, chiar din acest eon decăzut al lumii. Firea perversă şi firea curată, originară, stau laolaltă în raportul în care se afla un miel care bea apă dintr-un râu, faţă de lupul care se afla mai la deal, şi-i băga mielului de vină că-i tulbură apa, găsindu-i acesta motivul ,,întemeiat” să-1 mănânce. E absurditate multă şi variată lipită pe fire. Misiunea lui Iisus, dată şi mieilor, e descojirea firii de absurditate, de sălbăticie, de caricatura existenţei: demonicul.

Aceasta însemnează că Iisus contează pe un miez originar necontaminat, existent încă în fire, deşi comprimat, dar capabil să-şi recâştige dimensiunile şi valoarea paradisiacă: miezul capabil de har. Precum că acestea sunt aşa ne stau mărturie mieii lui Dumnezeu, sfinţii, în preajma cărora se îmblânzeau fiarele. Luăm la întâmplare exemplul văzut de martori în preajma sfântului Serafim, când locuia în pădurea Sarovului, că adesea erau în jurul lui deodată: vulpi, iepuri şi lupi, bucurăndu-se de bucuria sfântului. (Sfinţenia nu e tristeţe, e bucurie. Sfinţenia tristă e o tristă sfinţenie.) Iar bucuria era nota caracteristică a sfântului Serafim. Oamenilor li se adresa: „Bucuria mea”. Păcatul a creat fiarele. Sfinţenia le dezleagă de povara acestei uniforme străine.

Tot binele, toată blândeţea, toată bunătatea e un grăunte de energie divină în om, capabil să crească până la sensul şi valoarea unei misiuni. Aceasta e o misiune crescută natural şi lucrând binefăcător în jur, într-un mod de la sine înţeles. Să nu descurajeze mieii, văzând colţii lupilor rânjind, fiindcă stă mărturie istoria: lupii n-au putut mânca mieii ! Să nu descurajeze mieii, căci nu suntem „aruncaţi în lume” (Heidegger), ca ai lumii, ci suntem trimişi: plini de Sens şi Adevăr, să transfigurăm lumea.

,,Sunt candelă sub bolţile divine,

În haos spânzur, dar atârn de Tine…”

(Nichifor Crainic)

Aceasta explică minunea că mieii au biruit lupii: Mielul lui Dumnezeu era cu ei.

Prislop Vineri XXII

20.X.949    Luca 10,1-15