Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

ŢARA DE OBÂRŞIE

- 94 -­

În anii din urmă s-a dovedit că absolut toate popoarele pământului, chiar cele mai înapoiate, toate mărturisesc credinţa unei stări paradisiace, pierdute în străfundurile timpului.

Şi au mai dovedit cercetările că religiile primitive confirmă existenţa unei religii superioare, monoteiste. E destul să pomenim aci credinţa strămoşilor noştri daci, care mărturiseau un singur Dumnezeu, credeau în nemurirea sufletului şi în viaţa viitoare. În concluzie cercetările confirmă că, în străfunduri de noapte a memoriei omeneşti, a strălucit o Revelaţie primordială. De acolo izvorăşte nostalgia paradisului, care nu e altceva decât transcendenţa fiinţei omeneşti, care mai licăreşte în adâncuri metafizice de conştiinţă.

De acolo vine că mulţi gânditori, presăraţi de-a lungul firului gândirii, şi-au mărturisit convingerea că lumea aceasta e un reflex nereuşit, o copie ştearsă a unei alte lumi, arhe-tipice, desăvârşite, pe care am pierdut-o, din care am căzut, sau din care am fost izgoniţi.O ştire precisă ne aduce Iisus.

El împlineşte toate cerinţele ca să fie absolut crezut.

Este, într-adevăr, o altă lume, desăvârşită: Împărăţia din care a venit El. Împăratul ei. Desăvârşirea Sa mărturiseşte desăvârşirea Împărăţiei Sale. E tocmai ceea ce răspunde afirmativ nostalgiei noastre paradisiace. Unora le trebuie Raiul aici, pe pământ, cu elementele lumii acesteia. Dar în lumea aceasta suntem muritori: - nu se poate asigura nici o desăvârşire.

Iisus ne spune limpede: „Vindeţi-vă averile din lumea aceasta şi le daţi săracilor! Transformaţi-le în comori neînvechite în Ceruri; şi va fi inima voastră strămutată unde vă va fi comoara voastră. Căci inima Îşi însoţeşte şi stă lângă comoara sa!” De aci nu rezultă că Împărăţia Cerurilor e numai chestiune de inimă, de sentiment, - deşi s-a dovedit că raţiunile inimii sunt uneori mai profunde decât ale minţii. Oameni mari au fost şi inimi mari. Iisus nu ne lasă numai cu presimţirea - chiar întărită - a Paradisului pierdut, nu ne lasă cu o simplă certitudine a inimii - pe care de fapt o are oricine care-şi vinde averea (marea avere „eul”, „conştiinţa eului”, conştiinţa de „sine”) şi o dă săracilor - ci ne vorbeşte de făclia aprinsă a cunoaşterii acestei Împărăţii şi a aşteptării ei stăruitoare. Deci „nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl a binevoit să vă dea vouă Împărăţia” (Luca 12,32). O aşteptare de mii de ani ar obosi răbdarea omenească. De aceea sunt, din când în când, confirmări profund evidente, care împrăştie teama. Dacă a spus Iisus că „Împărăţia Mea nu-i din lumea aceasta” (Ioan 18,36), atunci lumea aceasta nu-i cea adevărată. De aceea nu ne simţim noi bine în ea, nu ne mulţumeşte, nu ne fericeşte, nu are în sine o explicaţie suficientă - iar în noi sunt irezistibile cerinţele acestea - fiindcă obârşia lumii, explicaţia şi destinul ei e în Împărăţia lui Iisus. Până la împlinirea vârstelor şi rotunjirea ocolului creaţiei o îndurăm ca pe-o lume trecătoare. De aceea vine Iisus a doua oară, fie la straja a doua, fie la straja a treia a timpului, ca într-o viitoare noapte a timpului, a întunecării cunoştiinţei de Dumnezeu, să-i lumineze fulgerător explicaţia şi destinul. Şi se bucură nespus dacă-I aşteptat. Împăratul însuşi se va face slujitorul celor ce L-au aşteptat cu toată fiinţa. De altfel acesta e Iisus: Împăratul slujitor al destinului omenesc. Iisus a reîntors Sensul existenţei iarăşi în Ţara de obârşie: Împărăţia Sensului şi a explicaţiei depline. Atunci se va odihni sufletul omului de neliniştea sa. Dar întrucâtva se linişteşte sufletul omului şi până atunci: ştiindu-le acestea precis. Iată o făclie (cunoştinţa în parte) până vine Lumina.

Prislop, Sâmbătă

2.XII.949   Luca 12,32-40