Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

SIGURANŢA ABSOLUTĂ

- 101 -­

Aşa a vorbit Iisus: cu siguranţa absolută. Fiindcă era Dumnezeu.

El era mai înainte de întemeierea lumii. Prin El s-a facut tot ce s-a făcut. Deci ştia mai înainte de a fi vreuna din zilele lumii, toate zilele ei şi sfârşitul zilelor zidirii.

Iisus ştia absolut toate urmările creaţiei lumii. Nu numai că ştia începutul şi sfârşitul creaţiei, dar chiar El este începutul şi sfârşitul, Alfa şi Omega creaţiei.

Dacă pe planul timpului s-a spus: „Nu sunt vremile sub om, ci bietul om sub vremi”, pe planul absolutului se poate spune: Nu e veşnicia sub timp, ci bietul timp sub veşnicie. Timpul nu se cunoaşte pe sine, dar îl cunoaşte eternitatea, îl cunoaşte Veşnicul. Iar în Iisus Veşnicul vorbea istoriei, arătându-i începuturile sfârşitului.

,,Vuietul mării (fărădelegilor) şi valurile ei vor îngrozi oamenii, cât să-şi dea sufletul de spaimă şi de aşteptarea celor ce au să vie peste lume.” (Luca 21,25)

„Ţăriile cerului vor fi zguduite.” (Matei 24,29; Luca 21,26). Structura cosmosului se va zgudui.

E destul să medităm puţin, pe plan religios, preocuparea ştiinţei moderne de a provoca în constituţia materiei procese primordiale de explozie a energiei, fapt de care pomeneşte profetic şi sfântul apostol Petru, când scrie: ,,(…) pământul de istov (istov = năpraznic de repede) va arde şi stihiile (numirea antică a elementelor chimice) arzând se vor desface” (II Petru 3,10). Preocuparea aceasta a ştiinţei moderne de disociaţia materiei şi declanşarea energiei atomice, poate duce la urmări catastrofale. Dacă toate acestea sunt adevărate, preocuparea aceasta apocaliptică dă serios de gândit.

E cunoscută povestea cu ucenicul vrăjitorului: Ucenicul învăţase formula dezlănţuirii puhoaielor şi furtunii, dar, după ce le-a văzut stârnite, de frică a uitat formula de oprire a lor. Ştiinţa aceasta modernă se găseşte în aceeaşi probabilă situaţie. Cu toată nebunia ei, ştiinţa totuşi serveşte o amară ironie materialismului dialectic, care explică unitatea lumii prin materialitatea ei, în vreme ce ştiinţa dovedeşte că materia, la urma urmei, nu mai e materie, ci energie.

Toate acestea nu sunt un semn după care se poate cunoaşte începutul sfârşitului ? Căci nu se poate spune despre Iisus ceea ce se poate spune despre ucenicul vrăjitorului: ştiinţa.

Cele ce ni se par nouă noutăţi şi ale căror rosturi numai Dumnezeu le ştie până în sfârşit, nu erau neştiute de Iisus, Cuvântul lui Dumnezeu, prin care s-a zidit făptura cu deosebire omul şi toate posibilităţile ştiinţei sale.

,,Deci când vor începe să fie acestea, prindeţi suflet şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră s-a apropiat. Când veţi vedea făcându-se acestea, să ştiţi că aproape este Împărăţia lui Dumnezeu.”

,,Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Luca 21,33).

Aşa nu poate vorbi decât Dumnezeu, fiindcă El deţine destinele cele mai presus de minte ale creaţiei şi are un scop cu ea. Iar creaţia, dacă ar rămâne aşa cum e, la nesfârşit, nu-1 realizează. De aceea va trebui profund zguduită. Prima data a făcut-o potopul, adică apa.

A doua oară o va face focul. (E tocmai „focul” de care se ocupă ştiinţa, foc de natura celui din soare şi nu a celui obişnuit pe pământ.)

Oare „ştiinţa” nu aşteaptă - fără să ştie - şi nu „grăbeşte venirea zilei Domnului ?” (II Petru 3,12).

Revelaţia e precisă şi categorică.

Împărăţia lui Dumnezeu (acum smerită în inimile credin­cioşilor) va avea atunci slava ei, căci „noi aşteptăm, potrivit fâgăduinţelor lui Iisus, ceruri noi şi pământ nou, în care dreptatea locuieşte” (II Petru 3,13).

Concluziile personale practice sunt de la sine înţeles.

Orientaţi de-o rază a eternităţii noastre, dată de Iisus, ne putem desface de destinul lumii.

Cu siguranţa absolută n-are rost să te tocmeşti !

Prislop, Joi XXIX,

7.XII.949   Luca 21,28-32

„MARELE” IUDA

- 102 -

Trădătorul…

Omul care a vândut pe Dumnezeu.

Omul meschin, îngust, orbit, obsedat.

Unii au căutat să-1 prezinte dimpotrivă: pătruns de-un ideal al neamului său: dezrobirea politică a lui Israel. Iisus îi înşela aşteptările. De aceea avea dreptate să apere pe Israel de un „om” care-1 conduce contra intereselor sale.

Au dreptate. Dar atâta dreptate câtă poţi da unui om care raţionează just pe principii false.

Israel a refuzat să-1 considere pe Iuda printre eroii neamului. Conducerii lui Israel îi trebuia doar un trădător. S-a prezentat Iuda.

„Iar ei s-au bucurat şi s-au tocmit să-i dea bani.”

*

Pe urmele explicaţiei:

Fariseii, cu gândul ucigaş în inimă, erau deja „fiii diavolului” le-a spus-o Iisus în Templu (Ioan 8,44).

Le mai trebuia un „mijlocitor.”

,,Şi a intrat Satana în Iuda” (Luca 22,3). Aceasta-i explicaţia faptului.

De-acum Iuda nu mai era un anonim, de acum Iuda e o mare putere: a devenit o minte satanică.

,,Marele” Iuda.

Iată oamenilor mici o cale de-a ajunge „mari”.

De acum Iuda va fi prototipul tuturor trădătorilor.

Iuda va avea ucenicii lui până la sfârşitul lumii, care, aceeaşi treabă vor face-o: vânzând, reclamând mincinos stăpânirilor, trădând, dând la moarte: părinţii, copii, fraţi, soţii, bărbaţi, preoţi, sfinţi….

Iuda multiplicat vinde pe Iisus mereu.

Fiii diavolului îi cumpără lui Iuda ucenici.

Şi cu preţuri derizorii, fiindcă se îmbie mulţi.

Explicatia lui Iuda:

Credea în Dumnezeu, dar nu credea în Iisus.

Izbăvirea politică a lui Israel o punea mai presus de marea opera a lui Iisus: mântuirea omului. Pe aceasta n-o înţelegea Iuda. Se crampona într-o contradicţie surdă cu Iisus.

Nu 1-au putut scoate din contradicţie nici darurile excepţionale, pe care li le dase Iisus la toţi, nu-1 lărgise sufleteşte nici însăşi iubirea, care strălucea în Iisus. (Tradiţia spune că pe Iuda îl rodea invidia că Iisus mai mult îl iubeşte pe Ioan decât pe el.)

Adevărul n-a încăput în Iuda, cum n-a încăput în farisei. Structura lui era o dizarmonie - un haos. De aceea Satana întru ale sale a intrat.

*

Explicaţia metafizica: e mai grea. După Scriptură a fost cineva prevăzut cu trădarea. E scris şi preţul şi ce s-a făcut cu preţul trădării.

Nu e scris ce se va alege cu vânzătorul, semn că Dumnezeu n-ar fi vrut sinuciderea lui. Deci dacă în planul Providenţei era prevăzută ,,moartea cea de bună voie” a lui Iisus - fără ca aceasta să fie o sinucidere, ci o jertfă, mijlocirea lui Iuda nu şi-ar fi atras pierderea mântuirii, dacă nu se sinucidea.

Vânzarea şi răstignirea lui Iisus 1-au aruncat pe Iuda în deznădejde, cu care Satana şi-a aruncat ucenicul în zbilţul unui ştreang, din care 1-a mai aruncat o dată „cu capul în jos de a crăpat în două şi i-au ieşit toate măruntaiele” (Faptele Apostolilor 1,18).

De atunci e desenat de zugravi pe genunchii şi în braţele lui Lucifer, ca cel mai iubit fiu al diavolului: „fiul pierzării”.

*

A fost sau nu predestinat Iuda ?

Putea să fie şi altul. El s-a ales: el !

Libertatea lui a cedat ispitei, ca Adam în Rai.

Putea să nu cedeze ? I s-a retras Harul ? Nu i s-a dat ca şi celorlalţi ?

Dumnezeu n-are nici o vină.

O are toată numai Satana ?

„Mai bine i-ar fi fost omului aceluia, de nu s-ar fi născut !” E misterul fiilor pierzării, în care mârâie un rânjet de drac.

„La semn alerg, dar nu mă socotesc să fi ajuns” (Filipeni 3,14):

La starea de-a nu mai putea păcătui, a mântuirii.

Aşa îşi atrăgea aminte Apostolul Neamurilor, care de fapt i-a luat locul între ucenicii lui Iisus.

Prislop, Vineri XXIX

8.XII.949   Luca 21,37-38

Luca 22,1-8