Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

1. Bogatul de averi.

2. Bogatul de succese.

Despre succese se pot spune aceleaşi lucruri ca şi despre bogăţii: că umflă. Şi umflaţii nu intră pe uşa cea strâmtă, pe care mulţi au re­dus-o la urechile acului. Beşica mândriei creşte din fumurile succeselor.

Poate că aci se va fi aflând raţiunea pentru care „sunt fericiţi” înfrânţii, dar nu prea feriţi de înfrângeri.

Trebuie să învăţăm a privi succesul şi înfrângerea, ca pe doi soli nedespărţiţi: doi mincinoşi, care ne mint unde ne prind.

[Prislop, 24.III.950]

ÎNTREBAREA ÎNTREBĂRILOR

„Cine poate să se mântuiască ?”

- 118 -

Întrebarea aceasta: a „îngrozit”, a „înspăimântat” şi „înfricoşat” pe Apostoli.

Ei şi-au pus întrebarea aceasta prima dată.

Omul nu poate să se mântuiască: nu-şi poate asigura veşnicia sa. De aceea a răspuns Iisus: „Aceasta-i cu nepuţinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu”.

Totuşi de ce nu scăpăm de întrebare ?

Întrebarea e provocată de veşnicul din noi (cf. Ecclesiast 3,11). Dumnezeu dezlănţuie în noi întrebări la care numai El poate răspunde.

Iar răspunsul nu-1 dă nimănui în cursul vieţii, căci cine ştie, poate că ar sparge limitele de acum ale omului.

Calea mântuirii e arătată de Iisus.

Cine trăieşte şi moare ca Iisus, se va mântui.

Iată un răspuns.

Prin Iisus, Dumnezeu a dat omului răspunsul la întrebarea „Cine poate să se mântuiască ?”

Omul trebuie să ajungă el însuşi un răspuns la întrebarea sa. De aceea e o întrebare îngrozitoare. Răspunsul îl costă uneori şi viaţa. Lepădarea de sine, de avere, de toată rudenia lumii, de viaţă chiar, pentru Iisus şi Evanghelie, toate sunt de fapt răspunsul la înfricoşata întrebare.

Toate aceste riscuri ale lepădărilor asigură „însutit” posesiunea lor „încă în viaţa aceasta, în mijlocul prigonirilor”.

Toată lumea e a ta, când ai renunţat la ea. Atunci eşti mai tare ca ea şi ea ascultă de tine. Această renunţare totală asigură „pentru veacul viitor viaţa veşnică”.

Fiecare om are ţesut în destinul său răspunsul la întrebarea mântuirii.

Omul trebuie să-şi actualizeze Sensul său în lume. Aşa-şi construieşte răspunsul. De aceea întrebarea e perfect legitimă.

Mai greu e răspunsul răspunzătorilor de oameni:

„Ori te-or asculta ori nu, tu, fiul omului, să nu te temi de ei, şi de vorbele lor să nu te sperii, deşi ei vor fi pentru tine spini şi ciulini şi ai să trăieşti între ei ca între scorpii, să nu te temi de vorbele lor şi de faţa lor să nu te sperii, ci să le spui cuvintele Mele, ori te-or asculta, ori nu te-or asculta” (Ezechiel 2,5-7).

Trădarea misiunii, sau chiar şi numai împlinirea ei cu „nepăsare” (Ieremia , 8,11) îţi pune în pumni sângele oamenilor care mor pedepsiţi cu dreptate, după păcatele lor, dar cu ei te pierzi şi tu, că n-ai avut pentru ei iubirea, care nu i-ar fi lăsat să moară.

„Iar dacă tu ai prevestit pe păcătos să se abată de la calea lui şi el nu s-a abătut, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai mântuit viaţa” (Ezechie133,9).

Întru atât răspunsul e atârnător şi de om, întrucât ajută sau nu mântuirea oamenilor.

E răspunsul despre corelaţia în care ne găsim, trăim chiar, ca mijlocitori între Dumnezeu şi oameni.

E un răspuns de răspunderi.

Prislop, Vineri XXXI

23.XII.949   Marcu 10,23-32.