Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

UN DESTIN ÎNŢELES

- 128 -

Pribegim mulţi ani în viaţă până să ne lămurim un rost în lume. Unii pribegesc toată viaţa fără rost, nici ţintă.

Alţii îl caută toată viaţa fără să-1 găsească, sau fără să ştie că 1-au găsit.

Înţeleg prin destin rosturile pe care le-a ascuns Dumnezeu în viaţa fiecărui om şi pe care omul trebuie să le desfăşoare la rându-i între oameni. În fiecare ins e sădită o intenţie a lui Dumnezeu care, prin om, trebuie să devină o creaţie. Sunt şi destine colective. Încă din Vechiul Testament ni se atrage aminte: „Fiţi luători aminte la menirea voastră !” (Agheu 1,5,7).

În creştinism omul e ridicat până la cinstea de colaborator al lui Dumnezeu; iar această colaborare e destin. Talanţii - talentele - sunt înzestrările acestei colaborări ale lui Dumnezeu cu omul. Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în sensul destinului.

Omul e neliniştit câtă vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el. Viaţa nu e un scop în sine, e numai mijloc, e numai cadrul unui destin, sau e în cadrul unui destin.

Mulţi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva să însemneze pre-destin, prin urmare să se trezească într-o doctrină fără libertatea voinţei, deci fără conceptul specific creştin al responsabilităţii ultime.

Cum să nu răspunzi de ce ţi-a dat Dumnezeu ?

Şi cum să nu răspunzi, dacă n-ai făcut ce ţi s-a dat să faci ?

Lucrătorii viei, angajaţi de Dumnezeu iconomi ai creaţiei Sale, nu aveau să răspundă pentru că şi-au interpretat arbitrar destinul ? Mazoreţii din Ierusalim, care aveau această istorie unică în lume, istorie mai mult a viitorului decât a trecutului - Scriptura, nu sunt cu atât mai răspunzători, cu cât n-au înţeles destinul ascuns de Dumnezeu în neamul lor, în sensul lui Dumnezeu, ci în sensul unei împărăţii pământeşti ?

Marea răspundere a lui Israel a rămas tocmai vinovăţia că nu s-a integrat în viitorul pe care i-1 destinase Dumnezeu în Scripturi.

Dar iată că vine Cineva, de Praznicul Paştilor, în Ierusalim, un copilaş de 12 ani, „plăcut la chip, cu ochi frumoşi şi păr bălai” ca odinioară strămoşul Său David (I Regi 16,20), care-Şi înţelese destinul şi s-a integrat în el, vrând încă de mic, să-Şi aducă şi rabinii Templului la reala interpretare a destinului lui Israel. Lucrurile s-au petrecut astfel:

Toţi capii de familie din Israel erau îndatoraţi, prin Lege, să vie la Ierusalim de trei ori pe an. Printre aceste trei zile era şi Praznicul Paştilor. Paştile iudeilor însemnau ieşirea din robia egipteană, dar mai însemnau şi ultima zi a robiei, când aşteptau îmbrăcaţi de plecare porunca lui Faraon de punere în libertate. Mai era menţinut în Praznicul Paştilor şi Jertfa pe altarul Templului a mielului pascal, sângele căruia era semn pe uşa fiecărui israelitean: apărare de îngerul morţii, care pedepsea Egiptul.

Când a văzut copilaşul Iisus jertfa şi arderea mielului atunci, Cel ce era personificarea iubirii, s-a identificat durerii mielului şi deodată I s-a deschis taina ce o preînchipuia această jertfă.

Această puternică impresie a jertfei unui miel nevinovat a organizat deodată, într-o lumină nouă, de viitor, întrebările ce avea să le pună rabinilor, de îndată ce-i va putea prinde la vorbă.

De aceea, după praznic, Iisus nici gând n-avea să se întoarcă acasă, până nu afla tot  ce-L ardea pe El.

Cum Iisus avea 12 ani - vârsta de trecere dintre copii între tineri şi vârsta de admitere în şcoala rabinică a Templului, printre tinerii care şedeau la picioarele bătrânilor era şi Iisus.

Într-o aripă a Templului, preoţii şi rabinii ţineau cursuri de îndrumare în Scripturi, prin întrebări şi răspunsuri, în felul cum erau de demult şcolile profeţilor.

Iisus era printre mazoreţii Templului, întrebându-i şi răspunzân­du-le din Scripturi, despre venirea lui Mesia. Bătrânii ascultau copilul şi se minunau de înţelepciunea Lui. Ei nu-şi puteau da seama că ei vorbesc cu un copil care şi-a înţeles destinul - misiunea pe care o avea în lume: de-a înlocui cu Sine mielul de jertfă. Cu umilinţă de copil, Iisus repeta texte din Profeţi, arătând înţelesuri mai adânci, pe care mazoreţii le scăpaseră din vedere. Bătrânii tâlcuiau numai locurile care dezveleau slava Împărăţiei mesianice. Copilaşul îi întreba mai ales despre locurile din Isaia care priveau suferinţele lui Mesia şi din Psalmi despre jertfa Mielului lui Dumnezeu. Ce rost au jertfele Templului decât că sunt o preînchipuire a jertfei Mielului lui Dumnezeu.

Dacă de la această întâlnire a lui Iisus cu mai marii Templului s-ar fi mers înainte, s-ar fi trezit un mare interes pentru religie şi, când Iisus ar fi început, la 30 de ani, (vârsta legală a dreptului de a învăţa), ar fi găsit căpetenii care să-L primească drept o împlinire a Scripturilor. Bătrânii vedeau în El mari făgăduinţe, dar nu le vedeau decât în cercul lor îngust. Copilaşul le mişcase inima, cum poate n-o făcuse nici un om până la El. Dumnezeu încercă să le dea Învăţătorilor lui Israel o nouă lumină a Scripturilor, folosindu-se de nevinovăţia de copil a Fiului Său, singura cale care nu le rănea îngâmfarea lor de rabini în Israel. Ei nu admiteau ca cineva să-i înveţe. De aceea Iisus   le-a dat impresia că ei sunt învăţătorii, iar El şcolarul. Era singura cale atunci, de-a le arăta că profeţiile mesianice mai au şi un alt înţeles. Dar trufia lor nu le îngăduia să recunoască şi altă interpretare a Scripturilor decât aceea care le gâdila pofta lor de dominaţie. Dacă L-ar fi ascultat, tâlcuirea locurilor mesianice, ar fi suferit o radicală reformă, în sensul vederilor dumnezeiescului Copil.

*

Dar trecuseră fără veste patru zile pentru Iisus, dar nu şi pentru Iosif şi Maria, care-L căutaseră deznădăjduiţi. Când Îl găsiră între bătrâni, Mama Îi face o duioasă dojană: „Ce ne-ai făcut ? Tatăl Tău şi cu mine Te căutam !” La aceste cuvinte ale Mamei, Copilaşul le răspunde într-un grai neînţeles: ,,Nu ştiaţi că în Casa Tatălui Meu Mi se cade să fiu ?” Ce le răspundea, cu alte cuvinte ? Că El nu e fiul lui Iosif, ci Fiul lui Dumnezeu.

Iisus aflase cine era El şi ce avea de făcut în lume.

Iată un destin înţeles la 12 ani.

Întâlnirea cu jertfa Templului şi cu rabinii, i-a fost lui Iisus revelatoare a destinului. Deşi aceia ar fi trebuit să recunoască Copilul - şi după Scripturi destinul - iată că Iisus   şi-L cunoaşte împotriva lor, fiindcă cunoaşterea lor era orbită de prejudecăţi politice şi nu era orientată spre năzuinţele desăvârşirii.

*

Dreptul Simeon Îl cunoscuse pe Copil acum 12 ani, în acelaşi Templu, dar urmaşii dreptului nu mai aveau viaţa lui ca să-L cunoască şi el.

*

A creşte din copilărie, ars de-o rază a destinului, înseamnă să te pregăteşti pentru o operă mare şi severă; iar pentru cucerirea locului ei în istoria oamenilor, înseamnă să te aştepţi la cele mai crâncene împotriviri. Oamenii însă nu ştiau cu ce răbdare şi îndârjire lăuntrică a înzestrat Providenţa Copilaşul acesta, căruia i-a încredinţat marea misiune a mântuirii omului. De atunci nu este între oameni destin mai mare ca al lui Iisus. Iar Iisus şi-a asociat la acelaşi destin al Său, pe toţi ucenicii Săi de peste veacuri.

A fi gura Lui, a fi inima Lui, către orice necăjit al lumii, e a face din viaţa ta viaţa lui Iisus, aşa cum şi Pavel îşi interpreta destinul: „Mie a vieţui este Hristos; iar a muri (pentru Acesta) dobândă”.

De atunci Iisus dă omului destinul şi toată energia lui divină.

Iisus e un destin întruchipat. Cine-L ajunge, ştie ce are de făcut !

Prislop, Anul nou

1.I.950       Luca 2,20-21; 40-52