Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

IOAN, CAPĂTUL PROOROCILOR

- 131 -

Ioan era ultima solie pe care a trimis-o Dumnezeu lui Israel.

El avea misiunea să arate pe Mesia - Iisus - şi să-I netezească înainte calea, spre inima lui Israel.

Cum Ioan era „în duhul şi puterea lui Ilie” - cel mai mânios prooroc - se înţelege dintr-odată şi asprimea lui sălbatică asupra păcatelor.

,,Dumnezeu nu trimite soli pentru a linguşi pe păcătoşi, soli de pace, ca să legene pe oamenii răi într-o siguranţă de pace cu Dumnezeu. El pune poveri grele pe conştiinţa făcătorului de rele şi-i străpunge sufletul cu săgeţile remuşcărilor. Trimişii lui Dumnezeu aduc la cunoştinţa păcătoşilor judecăţile Lui îngrozitoare, ca să adâncească simţul stării lor nevoiaşe, ca să le scoată din adâncul inimii strigătul: «Ce să facem ca să ne mântuim?» Atunci, mâna care ţi-a umilit fruntea până în ţărână, ridică pe cel pocăit; glasul care a mustrat păcatul şi a făcut de ruşine îngâmfarea şi ambiţia, întreabă cu cea mai duioasă iubire: «Ce doreşti să fac pentru tine ?» (White).

Ura împotriva Romei mocnea la culme.

În pustia Iordanului, Ioan striga răspicat şi plin de nădejde: „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor !” „S-a apropiat” până aci proorocii o prevesteau ca pe-un fapt al viitorului îndepărtat; acum Împărăţia mesianică era înaintea porţilor.

Ioan denunţa corupţia naţională de la talpă până la coroană.

Înştiinţările solemne de la Dumnezeu i-au alarmat pe toţi.

Mulţimile veneau să-şi mărturisească păcatele şi să se boteze de la Ioan. Printre gloate se strecurau şi mulţi cărturari şi farisei, care nu voiau să piardă prilejul de-a se arăta, tot ei, în faţa mulţimilor, ca oamenii cei mai sfinţi. Tainele lor vinovate nu rămâneau ascunse de ochii lui Ioan. Duhul lui Dumnezeu îi descoperea proorocului că aceştia-s oportunişti. Făceau pe prietenii, ca să-şi asigure demnităţi când va veni Mesia.

„Pui de vipere !” „Ce credeţi, ca scăpaţi de urgia viitoare ?” N-aveţi scăpare fără roade de pocăinţă ! Avraam nu vă va putea scăpa, fiindcă faptele voastre nu sunt faptele lui Avraam. Acum securea stă la rădăcina pomilor netrebnici şi focul aşteaptă alăturea. Valoarea unui pom o hotărăsc roadele, nu numele ce-1 poartă. Mărturisirea credinţei fără îndreptarea vieţii, n-are nici o valoare. Pentru păcat, Dumnezeu este foc. Deci, sau te desfaci de păcat sau vei fi ars cu păcat cu tot. Şi cum era multă viţă sălbatecă, mulţi pomi pădureţi şi foarte multă pleavă în Israel, mulţi începeau să simtă focul lui Dumnezeu arzându-i. Într-unii se aprindea focul pocăinţei; într-alţii focul mâniei şi al fărădelegii. Irod, ars de mustrarea proorocului, făcea parte dintre cei din urmă.

Prislop,

12.I.950