Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

CINE POATE SĂ SE MÂNTUIASCĂ ?” (Matei 18,25)

Acela care se va putea lepăda de sine, care va birui “lumea” şi va putea călca peste toată puterea satanei; acela se va mântui. Dar acestea toate se pot numai întru Hristos Iisus, căci mai mare este Cel ce este întru voi, decât cel ce este în lume. Când însă iubirea de sine devine ea cale de urmat, adică egoismul devine normativ de viaţă, acesta poate creşte şi creşte până la lepădarea de Dumnezeu, şi omul se descumpă­neşte la minte. Orice egoist e, în străfunduri, un antihrist. Dacă însă lepădarea de sine - prima condiţie a urmării lui Hristos - a devenit, ea în noi, o realitate statornică, cunoaştem aceasta când vedem, cu bucurie, că nu mai avem vrăjmaşi, că putem face bine celor ce ne fac nouă rău, că putem iubi pe cei ce ne urăsc, că putem ierta din inimă pe cei ce ne greşesc, cu alte cuvinte că ne menţinem în creştinism. Acesta-i numai primul pas peste puterea satanei. Am ascultat de Domnul Hristos şi nu de el, “domnul” veacului acestuia, “nesupunere” egală cu declaraţia de război. Şi vai de cine n-a învăţat războiul nevăzut. Nici supraapreciere că duce la obsesie, nici subestimare, că devine nepăsare.

Iată temeiul sf. Simeon Noul Teolog: “Fiecare dintre noi trebuie să cunoască pe Dumnezeu, pe sine însuşi şi pe demoni… pe demoni pentru că ei sunt de fapt vrăjmaşii noştri tăinuiţi şi pentru că ei luptă împotriva noastră prin mijlocirea noastră însăşi.” Cu minţi curate, luminate de Duhul Sfânt şi întărite de Adevăr, cu virtuţi ale voinţei asupra firii, flăcări ale dragostei de Dumnezeu şi de oameni, mai adevărat zis: flăcări ale iubirii divine revărsate spre lume, prin smerită inima omenească, însuşiri acoperite cu o “prăpastie de smerenie” - virtuţi de integrare în creştinism - cu de aceştia numai se războieşte satana, pentru că de “vederea” lor, care-1 arde, nu mai are cum să se ascundă. Pe noi, “creştinii cu numele” nici măcar nu ne trezeşte din “somn”. Cu noi, se luptă patimile noastre.

Mântuirea este Darul Mântuitorului care întâmpină nevoinţa omului. Dar aceasta, oricât de mare ar fi, nu poate “merita” sau “cumpăra” Darul. La sfârşit, după Învierea cea de obşte, cununa biruinţei definitive asupra răului şi morţii, o vor primi toţi cei ce au ostenit pe pământ pentru Adevăr. Asemănarea cu care a fost omul zidit, acum va străluci în toţi fiii lui Dumnezeu, când El va fi totul în toţi. Mântuirea este îndumnezeirea. Totul plecase de pe pământ, de la un “amănunt”: lepădarea de sine, sau iubirea de sine… două direcţii ale unui.. . cuvânt.