Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

PAHARUL ŞI BOTEZUL
- 137 -

Cei doi ucenici doreau ranguri în Împărăţia lui Dumnezeu.

Ei nu ştiau prin câtă umilire avea să treacă Însuşi Împăratul până „să intre în slava Sa”. Drept aceea Iisus îi întreabă: „Putea-veţi bea paharul pe care Eu îl beau şi putea-vă-veţi boteza cu botezul cu care Eu Mă botez ?”

Şi nedându-şi seama, au răspuns ucenicii, naiv: „putem”.

Răspunsul a fost totuşi confirmat profetic de Iisus, căci de fapt soarta viitoare a ucenicilor în lume aşa a şi fost: numai pahar de suferinţe şi botez de mucenici.

*

Tâlcuind cuvintele acestea ale lui Iisus, prin cele întâmplate, nu după multe zile, înţelegem că paharul pe care avea Iisus să-1 bea era mai amar decât cupa cu cucută pe care atenienii o deteră lui Socrate.

În paharul lui Iisus erau adunate toate fărădelegile oamenilor, care odinioară dezlăntuiseră potopul, toată scârnăvia păcatului şi toată văpaia de ură împotriva vieţii Sale, împotriva lui Dumnezeu. Tot sângele spurcat - puterea dracilor - care curgea prin oameni, I s-a turnat în potir ca să-1 bea Iisus, singurul Om fără prihană. (Şi când se umple paharul fărădelegilor trebuie să se găsească cineva să-1 bea, căci altfel se varsă şi, sau se potopeşte pământul sau se aprinde şi-i vine sfârşitul.)

Fierea şi oţetul, puse-ntr-un burete, sunt nimica faţă de paharul fărădelegilor omeneşti, pe care a trebuit Iisus să le bea cu Sfânt Sufletul şi Trupul Său şi să se „facă pentru noi păcat” (II Corinteni 5,2 1) şi să ia El, nevinovatul, pedeapsa păcatului de la Dumnezeu, ca să ne câştige cu aceasta şi răscumpărarea sau mântuirea.

Sfântul Său Trup era un potir văzut, dar pe care erau acum încărcate toate fărădelegile omului şi băute, nu din înclinarea voinţei spre vreo fărădelege, ci din nesfârşita iubire de oameni de a-i izbăvi de păcat. Aceasta era cea mai înfricoşată încercare a iubirii.

A urmat pedeapsa ei; întâi de la oameni: toată mucenia crucii, pe care ura a răstignit iubirea.

Iubirea de oameni nu s-a frânt pe cruce.

Acesta era botezul; botezul sângelui.

A venit apoi şi cea mai grea încercare cu putinţă, părăsirea lui Dumnezeu.

Iubirea lui Iisus de Dumnezeu nu s-a stins nici pe crucea părăsirii. S-a întunecat şi soarele şi s-a zguduit şi pământul la această înfricoşată osândă. Acesta era botezul spiritului - întrucât în Iisus era şi suflet omenesc adevărat.

Iisus, din iubirea de oameni, luase asupră-Şi toată povara păcatului - care printr-un om a intrat în lume - şi astfel Fiul Omului s-a făcut ţintă a urgiei divine, cea asupra păcatului, care lovea de moarte şi persoana omenească ce şi-1 asumase, dar izbăvea pe ceilalţi oameni de aceeaşi osândă şi urgie.

Acum, din sfântul Său Potir: jertfa de pe cruce, ne-a izvorât nouă ,,Sângele cel curs prin milostivire din coasta Sa”, sângele cel dătător de viaţă al Sfintei Împărtăşanii.

Acesta-i darul ce ne-a dat Iisus în schimbul paharului ce i L-au dat oamenii; schimb care să ne hotărască şi pe noi să ne schimbăm. Darul acesta al Sfintei Împărtăşanii să ne hotărască odată pentru totdeauna să nu mai băgăm noi fărădelegi în Potirul lui Iisus.

„Nu ştiţi că nu mai sunteţi ai voştri ? Că aţi fost răscumpăraţi ?”

Paharul şi Botezul Domnului, pe care El ni le-a întors în binecuvântarea Sfintei Împărtăşanii ar fi bine să ne întipărească în minte întrebarea care să ne însoţească înainte de toate faptele noastre:

„Oare ce-ar face Iisus, acum, în locul meu ?”

De ne va urmări pretutindeni întrebarea asta: „Ce-ar face Iisus în locul meu ?” cred că nu I-am mai băga atâtea fărădelegi în pahar !

*

*     *

Tâlcuirea sfântului Maxim Mărturisitorul:

„Prin «Botezul Domnului» se înţeleg toate ostenelele noastre de bună voie pentru virtute. Acestea şterg petele de pe conştiinţă şi omoară înclinările noastre spre lumea simţurilor.

Prin «Paharul Domnului» se înţeleg toate încercările fără de voie, care ne vin asupra în răstimpuri de strâmtorare, pentru că stăm în slujba adevărului. Răbdând acestea punem dorul după Dumnezeu mai presus de viaţă.

Deosebirea dintre pahar şi botez este aceasta că botezul omoară aplecarea voinţei spre plăcerile vieţii, de dragul virtuţii; iar paharul convinge pe credincioşi să pună adevărul mai presus şi de viaţă.

Paharul e înainte de botez, pentru că virtutea e pentru adevăr, iar nu adevărul pentru virtute.

De aceea, cel ce cultivă virtutea, având în vedere adevărul, scapă de săgeţile slavei deşarte; pe când cel ce urmăreşte virtutea ca scop al vieţii, chiar câştigându-o o face culcuş părerii de sine şi e rănit de slava deşartă” (Filocalia vol. III, pp. 114-115).

*

O viaţă cu totul dezinteresată în slujba lui Dumnezeu - căci El e Adevărul - cu cât ne aduce mai grele amărăciuni şi stridenţe cu viaţa decăzută a lumii, cu atât ne apără mai bine câştigul ce ni-1 va da Dumnezeu, în slavă adevărată „la zidirea din nou a lumii” (Matei 19,28).

Prislop,

27.III.950  Marcu 10,33-45.

„CINE POATE SĂ SE MÂNTUIASCĂ ?” (Matei 18,25)

Acela care se va putea lepăda de sine, care va birui “lumea” şi va putea călca peste toată puterea satanei; acela se va mântui. Dar acestea toate se pot numai întru Hristos Iisus, căci mai mare este Cel ce este întru voi, decât cel ce este în lume. Când însă iubirea de sine devine ea cale de urmat, adică egoismul devine normativ de viaţă, acesta poate creşte şi creşte până la lepădarea de Dumnezeu, şi omul se descumpă­neşte la minte. Orice egoist e, în străfunduri, un antihrist. Dacă însă lepădarea de sine - prima condiţie a urmării lui Hristos - a devenit, ea în noi, o realitate statornică, cunoaştem aceasta când vedem, cu bucurie, că nu mai avem vrăjmaşi, că putem face bine celor ce ne fac nouă rău, că putem iubi pe cei ce ne urăsc, că putem ierta din inimă pe cei ce ne greşesc, cu alte cuvinte că ne menţinem în creştinism. Acesta-i numai primul pas peste puterea satanei. Am ascultat de Domnul Hristos şi nu de el, “domnul” veacului acestuia, “nesupunere” egală cu declaraţia de război. Şi vai de cine n-a învăţat războiul nevăzut. Nici supraapreciere că duce la obsesie, nici subestimare, că devine nepăsare.

Iată temeiul sf. Simeon Noul Teolog: “Fiecare dintre noi trebuie să cunoască pe Dumnezeu, pe sine însuşi şi pe demoni… pe demoni pentru că ei sunt de fapt vrăjmaşii noştri tăinuiţi şi pentru că ei luptă împotriva noastră prin mijlocirea noastră însăşi.” Cu minţi curate, luminate de Duhul Sfânt şi întărite de Adevăr, cu virtuţi ale voinţei asupra firii, flăcări ale dragostei de Dumnezeu şi de oameni, mai adevărat zis: flăcări ale iubirii divine revărsate spre lume, prin smerită inima omenească, însuşiri acoperite cu o “prăpastie de smerenie” - virtuţi de integrare în creştinism - cu de aceştia numai se războieşte satana, pentru că de “vederea” lor, care-1 arde, nu mai are cum să se ascundă. Pe noi, “creştinii cu numele” nici măcar nu ne trezeşte din “somn”. Cu noi, se luptă patimile noastre.

Mântuirea este Darul Mântuitorului care întâmpină nevoinţa omului. Dar aceasta, oricât de mare ar fi, nu poate “merita” sau “cumpăra” Darul. La sfârşit, după Învierea cea de obşte, cununa biruinţei definitive asupra răului şi morţii, o vor primi toţi cei ce au ostenit pe pământ pentru Adevăr. Asemănarea cu care a fost omul zidit, acum va străluci în toţi fiii lui Dumnezeu, când El va fi totul în toţi. Mântuirea este îndumnezeirea. Totul plecase de pe pământ, de la un “amănunt”: lepădarea de sine, sau iubirea de sine… două direcţii ale unui.. . cuvânt.