Drum infundat

DRUM INFUNDAT

Intre crestele Carpaţilor sălăşluieşte un munte cu vârf pleşuv, cu felurite nume, toate din aceeaşi rădăcină sacră; un fel de "axis mundi"ca toate celelalte şi totuşi altfel prin relaţia sa specială cu o civilizaţie de mult apusă.Sonorităţi păgâne răzbat din unduirile glasului când îl pronunţi , şi ascultate atent şi cu răbdare îţi dezvăluie poveşti nemaiauzite. Munţii bătrâni veghează misterul şi îl arată tuturor fără a-l limpezi nimănui.Discret şi tandru,pădurea de brazi îi înfăşoară picioarele şi lasă doar ici ,colo luminişuri vesele pline de freamătul vieţii.El,Kogainonul se amuză în tăcere şi aşteaptă dezlegarea tainei. Pe drumul spre vârf,o poiană minunată stă mărturie a inişierilor de altădată şi păstrează şi acum forţa uriaşă şi tensiunile de la naşterea sa. Cel ce o descoperă şi îi aude glasul devine conştient că a păşit într-o lume anume,într-o lume de mister adânc ascunsă cu dibăcie in spatele privelişte de vis şi foşnetelor nedesluşite. Poiana asta are un llimbaj anume,numai al ei,cu care mărturiseşte despre vremi ce nu se mai pot întoarce. Când pasul o străbate,timpul şi spaţiul capătăt alte dimensiuni. Se face o falie,o ieşire din real şi o intrare în acel timp şi spaţiu încărcate de sacralitate. Drumul la deal este greu şi anevoios,pasul şovăie în grohotiş. Ca într-o iniţiere,treci peste fel de fel de obstacole şi totuşi o forşă nevăzută te împinge mai departe. O oboseală bşândă mă îmbie în soarele amiezii să mă aşez în iarba moale,plină de gângănii. Pun raniţa la o parte cu mişcări line şi simple ,parcă n-aş vre să deranjez liniştea locului. Greierii ţârâie şi fluturi zboară în toate părţile. Brazii respiră calm răşina de jur împrejur iar cerul se pierde în înalt. Totul stă. Cîteva pietre risipite printre ierburi fac o oază de umbră şi răcoare hoardelor de furnici şi gândaci.de sub poala întunecată a pădurii se ivesc şi dispar halucinant urechi şi nasuri mici de iepuri. Uite-l,parcă nici n-a fost acolo! O pasăre strigă ceva şi o alta îi răspunde. Îmi vine să strig dar nnu pot.Sufletul e plin şi ascultă încordat şoaptele poienii. Mă aşez binişor şi mă las aşa pe o parte,într-un cot,cu genunchii îndoiţi şi tălpile înfipte ăn iarbă. Câţiva nori albi,apăruţi de nicăieri se fugăresc pe cer. Simt cum mă cufund cu întreaga fiinţă într-un univers necunoscut. Totul şopteşte,vorbeşte şi conversaţia elementelor pare fără sfârşit. Sunt doar o gâză într-un noian de mişcare,într-un freamăt de viaţă născând şi pierind fară sfîrşit. Un firicel de vânt mă atinge peste faţă şi-mi dau seama că am alunecat cu ochii deschişi în paradisul visului. Oftez şi mă ridic alene. Despărţirea este grea.Vrau să rămân şi totuşi trebuie să plec. Vraja Kogainonului m-a prins. Pasul şovăie câteva clipe;nuieluşa de alin pe care o port cu mine ca pe un tovarăş de călătorie mă trezeşte cu nodurile ei aspre ce se strecoară din palme în sinţurile mele. Păşesc. În câteva clipe prundişul de la începutul grohotişului sună sub bocanc. În dreapta se ridică spre cer un stei uriaş,o limbă de bolovani gata să coboare. Cărarea trece peste ea şi se ascunde în pădure. Mai alături zumzăie un izvor care îşi face loc la vale printre pietre. Agitaţia poienii e departe. În pădure e linişte şi răcoare. Acele de brad din nenumărate ierni aştern covoare brune,alunecătoare,lucioase.Ici,colo câte un trunchi doborât de ultima furtună deschide o fereastră de gândire spre o altă faţă a muntelui.

Cărarea urcă încet,apoi se înăspreşte şi uneori este chiar greu. Urc spre aflarea propriei identităţi şi dificultăţile sunt necesare unui astfel de drum. Nu mă grăbesc. Ziua mai este multă în faţă şi nu sunt în competiţie cu nimeni. Mă gândesc la oamenii din alte timpuri care şerpuiau pe aceeaşi cărare pentru marea întâlnire cu El,cu muntele,cu misterul. Vorbeau şoptit mergând în şiruri blănd îmbrăţişate de umbrele pădurii.Spornici la mers,fără grabă,glasurile lor sfioase s-au impregnat în pietre,în pereţii de stâncă cenuşie,în drumul de sub brazi. Oamenii au trecut dar glasurile lor stăruie şi şoptesc azi şi mereu poveştile muntelui în foşnete şi zvâcnniri de aripă sau în goana unei şopârle speriate. Trăiesc sentimentul de ruşine că pasul meu tulbură această pace universală în care luptele se duc fără război iar echilibrul domneşte atotputernic. Acum,când scriu această poveste,domneşte în Carpaţi o iarnă de vis. Zăpadă imaculată stă să se prăvale de pe creste şi de pe ramurile copleşite. Potecile s-au ascuns şi trecerea zbuciumată a vreunei păsări răscoleşte liniştea. Aerul tare îmbată brazii şi totul doarme somnul unui basm fără sfârşit. Urme de lupi,la mrgine de pădure îşi spun că nu eşti singur. Timpul despre care vorbeam a fost demult,într-o vară când stihiile iernii erau departe.

Pe când pe Pământ nu era mare lucru şi Dumnezeu despărţea apele de uscat a văzut că uscatul nu prea se potrivea locului său şi atunci a întins mâna şi l-a încreţit pe ici pe colo. Şi ca să nu fie chiar totul tras cu linia,mai ridica şi mai cobora pânza uscatului. Şi s-au născut la sorocul cuvenit lanţuri de munţi cu vârfuri golaşe încărcate de mister;misterul singurătăţii,al izolării,al dificultăţii de a ajunge la ele. Şi printre toate celelalte s-au fost făptuit şi Carpaţii cu cununa lor Kogainon. Apoi s-au făptuit oamenii printr-un fel aparte de minune şi au început să umple Pământul. Mai întâi câmpiile ănverzite din văi şi apoi s-au apropiat tot mai mult de izvoarele dătătoare de viaţă. E mult de atunci şi fel de fel de oameni s-au perindat la poalele munţilor şi mulţi dintre ei s-au căţărat tot mai sus. Când m-am prot în poiana dintre brzi am simţit răsuflarea celor de mult trecuţi pe acolo.Nu am pornit la acest drum cu un scop anume dar,pe măsură ce înaintez,îmi devine tot mai clar că nimic nu este întâmplător. Dincolo de frumuseţile fără margini se află un mister,o anume taină care mă pândeşte pas cu pas parcă în aşteptarea momentului prielnic pentru o destăinuire. Am parcurs acest traseu de zeci de ori şi de fiecare dată am întâlnit oameni,am vorbit cu ei multe şi de toate,despre drum şi despre vreme şi despre celelalte ale noastre. Acum mergeam de ceva timp şi nimeni nu-mi ieşea în cale. Parcă trecusem pe nesimţite în altă dimensiune. Soarele stătea cuminte pe cer. Pasul îmi era egal şi uţorşi aproape nu simţeam multul drum rămas în spate. Pasajul de pădure se apropia de sfârşit şi printre trunchiuri care drepte,care răsturnate se zbenguia lumina amestecată cu miros de pământ ud şi mucegai. Câteva crengi mai groase ale unui brad doborât de vreme se încurcau în cărare şi m-au făcut să mă gândesc o clipă unde voi pune următorul pas. În marginea pădurii se iveau întinderi netede de muşchi gros rupte din când în când de jnepeni stufoşi.În snga se scurgea spre vîile domoale pădurea pe care tocmai o părăsisem şi câţiva brazi se rătăceau prin pajeşte. Urcuşul se înteţise. Poteca se citea greu prin iarbă şi,la un moment dat ,mă obligă să urc un grohotiş printre două maluri abrupte,ferestruite în munte de cine ştie ce torent. Ţancuri de stâncă veneau din dreapta şi din snga parcă pentru a mă ajuta. Era ca un şanţ pietros prin care trebuia să mă strecor cu grijă. Din marginea înierbată a stâncilor,constelaţiile sfioase ale florilor-de-colţ mă privesc curioase. Rodul-pământului se ridică maiestuos cu frunzele sale late şi bobocii gata să plesnească.Am ajuns deasupra. A fost o treaptă grea. În zare se vede vârful cu veşnicul său zăbranic de nori. Mă trântesc în muşchiul gros ca o saltea cu faţa în sus şi cu mâinule desfăcute în laturi şi privesc cu uimire cerul care pare că s-a spropiat. Nori de diferite alcătuiri trec de la stânga la dreapta şi se grupează şi iar se destramă,fără încetare. Cabana ascunsă de vânt într-o viroagă ridică spre frământarea cerului un firicel subţire de fum alb. Am ajuns. Încep să gândesc planuri pentru seara de azi şi dimineaţa de mâine. Mă mai odihnesc puţin şi mă ridic agalemi pun raniţa doar pe un umăr şi-mi caut pe jos,din priviri,nuieluşa de alun. Uite-o colo,la trei paşi în faţă! O ridic binişor şi jucându-mă cu ea mă urnesc spre cabană. Mai am puţin de mers şi de la o vreme âncep să aud glasuri,chemări,râsete. E aproape seară. Pe o pajişte mai la vale se adihneşte o turmă de oi. Printre picioarele miioarelor se încurcă zgomotoşi câşiva căţelandri rotunzi ca nişte ursuleţi. Dulăii stau mai la o parte,ghemuri multicolore aruncate în iarbă. Mai în coastă se zăreşte silueta ciobanului sprijinit în bâtă.În faţa cabanei,două mese lungi de lemn cenuşiu deploi şi zăpezi fără număr îndurate în vreme adună în jurul lor câţiva oameni care aşezaţi,care în picioare. Uşa cabanei deschisă;forfotă,miros de mucegai şi rom. Aş vrea să văd apusul de pe vârf dar nu ştiu sigur dacă mai am putere. Ştiu bine drumul. Aş pleca şi aş sta!Las raniţa şi pornesc într-o doară spre coasta cu oi. Nu mă voi duce astă seară pe vârf. Simt o moleşeală plăcută şi mă aşez undeva pe iarbă lângă o tufă bătrână de jepi. Crengile ei pline până la saturaţie de răşină încălzită peste zi aruncă spre mine arome proaspete. Drum nu este pe aici,oamenii se zbat cu treburile lor mai la vale. Liniştea pune stăpânire pe sufletul meu. Un foşnet uşor,sec,asemeni celui de frunze uscate purtate de vânt se aude din stânga. Văile adâncite în murmurul serii ridică ochi de lumini spre cer. De sus,norii subţiri acoperă treptat vărful.Aerul se umezeşte încet şi miresmele dulci ale sălbăticiei se trezesc .Un gândac negru se luptă din greu cu o fărâmă de pământ. Cosaşii sar din iarbă într-un dans frenetic. Greierii ţipă ascuţit. Fumul din horn se încolăceşte în ritmul brizei de sară.Îmmi dau seama că lîngă mine stă cineva Înalt,uscăţiv,fără vârstă,ciobanul din coasta muntelui coborâse şi stştea lângă mine într-o tăcere evlavioasă. Doar ochii lui negri,lucioşi atrag atenţia şi scânteiază în razele amurgului. Nu-i ceva neobişnuit să vină ciobanii la vorbă cu oamenii în orele tihnite ale înserării,numai că acesta tace. Stă pe o margine de pământ din spatele meu,puţin spre stânga,ca să ne vedem mai bine.

-Sara bună,bădie –zic din respect şi chiar din curiiozitate.

O senzaţie stranie se naşte în interiorul meu şi o curiozotate copilărească de a-i auzi glasul.

-Sara bună!-răspunde cu glas moale,timbrat şi apoi se întoarce către câinele care îl însoţeşte şi face cu băţul în faţa lui un fel de cruce.Câinele se lasă pe burtă şi pare că a adormit.

-Frumoasă vreme ,azi –caut vorbă spre omul muntelui.

La urma-urmei el a venit către mine şi eu cred că vrea să-mi spună ceva.

-Mda! –şi continuă să stea ca un sfinx în liniştea serii.

Întunericul aproape a cuprins muntele dar pe parta asta dinspre soare,lumina mai adastă câteva clipe. Dintr-o dată,fără introducere,munteanul zice:

-N-ai urcat azi pe vârf;a fost cald.

-Nu m-am încumetat. Parcă aş mai sta o zi,poate două,aşa că am timp destul.

Apoi tăcerea grea se lasă iar între noi. Clatin din cap şi o voce interioară îmi spune că vom mai povesti împreună. Stelele se aprind pe cer şi încep să închege sonstelaţii. Deodată,îmi vine aşa,şi întreb pe omul de lângă mine despre taina muntelui şi despre o peşteră ascunsă neştiutorilor. El pare hotărât să vadă cam cât ştiu eu despre toate astea;sprijinit într-un cot se joacă pe pământ cu vărful băţului. Dulăul doarme la un pas mai încolo şi prin somn dă din coada stufoasă. Mă simt în largul meu şi spun:

-Tare te-aş întreba eu pe mata,poate stând pe aici să fi auzit de-o peşteră ascunsă unde nu poate intra orişicine......

Cuvintele mi se par strrăine,parcă le-ar fi rostit altă gură şi parcă aş fi vrut să sune altfel,mai cald,mai tainic,mai ascuns.

-Apoi,dă.....

Mi se pare minunat şi nefiresc să vrea să-mi răspundă.Ei tac de obicei sau doar articulează o vorbă cât să nu te superi. Greu se lasă în deslegarea misterelor munţilor.

-Apoi,dă,a fi pe-aici pe undeva că degeaba nu umblă vorbe.

Nu-mi vine să cred şi tac de frică să nu stric vraja.

-Da...de unde ştii mătălică despre asta ?

Inima mi-a zburat din piept ca o lăcustă.Era singurul lucru de care mă temeam să-l aud şi totuşi...

-Am citit şi eu în nişte cărţi.

-Din cărţi,da.Ei,îi bine să citeşti.

Răsuflu cu uşurare.Are chef de vorbă şi conversţia nu se va opri aici.Stelel de pe cer par să se fi mutat în ochii lui.

-Ştii mata – zic- am citit în nişte cărţi vechi despre un munte sfânt şi că acolo,într-o peşteră mai ferită,intri şi uiţi să ieşi.Şi mai zicea că muntele ar fi cam pe aici. Acuma,ştiu şi eu ? Să fie doar aşa,nişte basme ?

Sfinxul întoarce spre mine ochii negri şi trece cu privirea lor dincolo de fiinţa mea. Am sentimentul clar că trebuia să fiu aici,acum,la ceas de taină.

-Apoi,aşa o fi.

Nu mă întreabă nimic dar nici nu se dă a plecare. Lumini stranii îi străbat privirea.se uită în jos la vârful băţului. Îl simt că aşteaptă ceva.Mi se conturează iodeea că trebuie să cer,să vreau,să spun.

-Ştii mata,eu vin aici de multe ori şi tot m-am gândit că tare aş vrea să văd şi eu locul acela. Da'de fiecare dată s-a ivit ceva,o ploaie,o grabă şi tot am amânat. Apoi,m-am cam sfiit să întreb pe fiecare. Da-n seara asta mi-am luat inima în dinţi....

El clatină agale din cap şi oftează.Apoi se uită iar la mine şi zice:

-Du-te şi te hodineşte în noaptea asta şi mâne dimineaţă să fii aici cu bagaj cu tot.

Se ridică fără veste şi pleacă uşurel cu dulăul alături de parcă nici n-ar fi fost.

Gândul că mâine voi desface misterul mă copleşeşte şi abia într-un târziu mă ridic şi pornesc spre cabană. Noaptea înaltă domneşte peste fire dar luna este atât de luminoasă şi pare atât de aproape încât văd drumul ca ziua;nici nu-i mult de mers şi omul prins de gânduri deapănă pas după pas fără să-şi dea seama cât a mers şi cât mai are. Acum,pe de o parte,parcă îmi părea rău că adusesem vorba de peşteră. Chiar îmi reproşam că nu m-am putut stăpâni şi am întrebat,dar întrebasem aşa, într-o doară şi nu m-am gândit nici o clipă că aş fi putut primi un răspuns ca acela.

Somnul nu mă prindea.Ies în faţa uşii şi privesc stelele licărind. Nici nu-ţi vine să crezi câte milioane de kilometri te despart de ele.Îmi aleargă prin minte două expresii:"dincolo de vreme – dincolo de timp". Se încolăcesc una în jurul celeilalte şi nasc o coloană fără sfârşit din adâncul gândulu până în adâncul Unniversului. Şarpele magic întrupat din lumină scaldă în şoapte rostite într-o limbă de dincolo de vreme,descântece tainici de legare şi deslegare a celor văzute şi nevăzute. Îl cunosc,îl ştiu de multă vreme. Şarpele –Balaur cu solzii de aur mi-a străbătut copilăria la fel cu Tinereţe-fără-Bătrâneţe sau Făt-frumos. Abia târziu,mlt prea târziu poate pentru mărturisirea poveştilor,am aflat că ele sunt adevăruri săpate adânc în fiinţa noastră fără de care ne-am rătăci fără identitate şi vise. Povestea fiecăruia dintre noi este doar o literă din Marele Mit al Umanităţii spus şi respus cu vorbele simple ale existenţei. Căci , adormit asemeni Marelui Şarpe,mitul sălăşluieşte în noi,în fiecare şi în toţi laolaltă şi ne înglobează pe fiecare în esenţa lui. Fiecare gest este un semn de înţelegere şi de reluare arhetipală.

Gândul fugar încearcă să se adune dar magia clipei nu-i dă timp de coagulare şi goana printre stele se extinde dincolo de cele ce sepot vedea şi spune. Tobele Universului cheamă la întâlnire,clipa rară a venit. Sunt întâlniri de la care u poţi lipsi şi de la care nu ai voie să întârzii. Treptele,acele necunoscute salturi pe care la sesizezi abia după ce le-ai făcut ;treptele mele se regăsesc în treptele muntelui,a Kogainonului,a Meru-ului meu interior. Muntele îşi respiră somnul liniştit şi suflarea sa titanică ma cuprinde.În braţele lui învăţ despre o dragoste sălbatică şi curată care se revarsă necontenit către lume în semne scurte,esenţe tari şi recunoaşteri tandre ale unui adevăr unic. Glasul stelelor este mai aproape,cerul este mai permisiv,ochiul poate urma gândul în depărtări imposibile. Gândul...da,gândul,vrăjitor dibaci , naşte şi ucide lumi după lumi. Gândul este singura noastră putere,absolută,infinită ; puterea libertăţii intangibile apărată cu străşnicie de meterezele tăcerii.

Mi se pare stranie căllătoria de mâine şi în acelaşi timp nu adâncesc prea mult ideea despre ea. Ar putea fi doar o demmolare a unui mit sau,poate o reconstrucţie a unei eternităţi.

Uşa se deschide în spatele meu. O siluetă micuţă se strecoară afară ţi pleacă pe potecă. Duce în spate bagaj de drum lung.În zare se ivesc timid zorii. A fost o noapte şi va veni o nouă zi. Ochii rămân fixaţi în orizontul vineţiu. Parcă ar fi trecut nespus de multă vreme şi cu fruntea în palmă aştept ziua. În jur,totul este cufundat în tăcerea magică de dinaintea răsăritului. Nici vântul nu mişcă.

-Să ,ergem,avem ceva cale şi poate vrei sî te şi întorci.

În ameîeala gândurilor nici nu ştiam în care parte să-mi întorc privirea.Până una-alta ,din stânga se desprinde silueta ciobanului care mă priveşte cu ochi blânzi.

-S-a făcut ziuă-am răspuns repezit.

-Acuş,acuş;da mai bine să ne prindă ziua pe drum că tare mă tem că n-ai putea merge pe cât este de mers.

-Atunci hai.-zic şi îmi ridic raniţa pe umăr.

-D'apoi tată,ce-i face cu asta pe unde mergem noi ? Că apă este şi de mâncare găsim noi;aşa mă gândesc numa' .

Mă privea cald şi clam şi glasulîi era adânc şi mătăsos. Din vorbele lui am înţeles că venise să mă ia şi să-mi arate cheia întrebărilor la care doream un răspuns de foarte multă vreme. Mă mai zbuciumam eu pe dinăuntru cu fel de fel de gânduri:că de unde ştiuse că n-am dormit,că de ce vorbea aşa de mult dintr-o dată,că dacă fac eu bine să mă încredinţez unui necunoscut fără să ştiu ce va fi mai încolo? Mergeam agale în spatele lui pe o cărăruşă abia zărită printre crengile groase de jepi întinse până aproape de pământ. El purta opinci cu obiele din lână albă. Sarica îi atârna deasupra gleznelor iar pe cap purta căciulă de miel. Aşa,cu bâta noduroasă îm mână se ducea în faţa mea ca o nălucă din alte vremi.

-N-am prea dormit şi-mi crapă creierii din cap şi mă ustură şi ochii.

-Apoi n-ai prea dormit de grijă.Lasă,că te speli acuş la izvor şi-ţi trece că nu-i mare lucru.

Vorbeşte şi merge mărunţel,cu pas egal şi cumpătat şi nici nu priveşte înapoi să vadă dacă îl urmez. Doar vorbele aruncate peste umăr,la care îi răspund,ăi spun că mai sunt încă acolo.

-Da' cum te cheamă pe mata ? - întreb şi eu aşa,într-o doară,fără să sper la vreun răspuns.

-Apoi,eu îs Andrei.

Lasă apoi timp fie pentru reflectare,fie pentru răsouns. Tuşesc sec,aşa ca omul pus în încurcătură şi zic :

-Frumos nume....da' cam ştii locurile astea de când erai copil......

Şi nu ştiu ce-mi vine şi mă frământă de zic mai departe :

-Şi peştera aceea ?

Oamenii muntelui sunt făpturi ciudate, închise în tainele şi muţenia lor şi degrabă se supără dacă te bagi prea tare în viaţa lor sau îi întrebi prea multe. Soarele se ridica roşu şi anunţa o zi minunată. Îmi trecuse somnul şi oboseala şi începusem să merg şi eu mai uniform şi mai cumpătat. Jepii se adunau în tufe mari,potrivit de înalte şi de un verde întunecat. Uneori depăşeau înălţimea omului ,alteori se întindeau pă pământ formând pete ţepoase. În faţă începuseră stâncăriile şi potecuţa se furişa când prin iarbă,când printre pietre. Izvoraşe filiforme zumzăiau ici şi colo. Câteva flori de înalţime se iveau stinghere. Sângerul înmiresma pajiştea şi rupea monotonia verdeliâui stins cu făclioarele sale cermin. Mai la o parte se vedea o aşezătură sub poala unor jepi.

-Să stăn oleacă colo,să te întreb eu pe mata ceva mai întâi şi mai întâi.

-Să stăm -am răspuns şi m-am cuibărit cu spatele în tufe căci picioarele mă cam dureau de mers şi bocancii se făcuseră de plumb.

-Apoi,peştera asta despre ccare zici că ai citit,cam cum ţi-o imaginrezi ?

Întrebarea sosi atât de abrupt şi de direct încât am rămas fără suflare. M-am adunat într-o clipă şi am început să povestesc ceea ce citisem despre Kogainon şi peştera secretă.

-Cicâ ăsta ar fi muntele sfânt şi buricul pământului. Dar,eu ştiu că mai sunt şi alte locuri în lume tot aşa considerate.

-Da,- răspunse el – dar ăsta e contemporan cu Atlantida.

Fac ochii mari;eu m-am sfiit să numesc Atlantida.

După câteva minute zic:

-Peştera asta ascunsă tare este învăluită în mister.Se zice că odată intrat uiţi de timp şi întâlneşti oameni de mult dispăruţi. Dacă eşti neiniţiat poţi muri sau rămâne nebun.

Ochii negri mă privesc moale şi stăruitor.

-Iniţierea asta cum o vezi?

-Nnu prea ştiu,eu n-am parte decât de cărţi şi de nişte vise în care mi se spune să urc la munte şi să întreb de peşteră.

-Da'despre lume şi facerea ei ,ce crezi?

In faţa mea,ciobanul din munţi se transforma pe nesimţite .Pe clipă ce trecea devenea tot mai mult un druid adevărat.Abia acum îi văd mâinile albe,lungi cu degete îngrijite.De sub suman răsare veşmântul alb,imaculat.Îşi dă seama că mă trezesc şi că încep să îl citesc şi o lumină jucăuşă i se aprinde în ochi.

-Acum ştii cine sunt,nu are rost să te mai pun la o altă încercare.

În timp ce vorbeşte liniştit îşi dezbracă sumanul şi căciula.Părul negru năvăleşte peste umeri.Un şnur greu de lână îi încinge mijlocul.Simt nevoia să mă debarasez de bocanci.Fără vorbe desfac şireturile şi o răcoare plăcută mă cuprinde.Bieţii mei bocanci parcă ar fi fost făcuţi să zdrobească sub călcătura lor toată frumuseţea fragilă din jur.

-Chiar ai crezut când ţi-am spus că mă numesc Andrei ?

-Da,dar de fapt asta nnu contează decât aşa,să ne chemăm unul pe altul mai uşor.De fapt mă mir că nu m-ai întrebat de al met.

-Îl ştiu,îţi ştiu numele de când te-ai nascut şi tot de atunci sunt mereu în preajma ta şi aştept să mă descoperi.

-Da ?!!

Vorba îmi rămâne agăţată în minte şi nu o pot continua.Citisem mult despre aceste întâlniri îndelung regizate de soartă dar nu-mi imaginasem ca tocmai eu,cel mai umil dintre muritori să trăiesc aşa ceva.Soarele îşi prelinge razele mierii pe mâinile mele aşezate cuminţi pe genunchi.Mi se trezeşte un fel de judecată pe care nu am mai avut-o până acum:

-Aşa deci,mă ştii de când sunt şi ştii foarte bine fiecare din întrebările şi zbaterile mele.Acum aştepţi să-ţi confirm că te recunosc....

-Da.Şi îmi place că ai înţeles că nu trebuie să-mi vorbeşti cu rezerve,ca unui prost.Apreciez emanciparea pe care ai dobândit-o şi aştept să mă identifici.

-Este o treaptă obligatorie ?

-Da,este prima treaptă spre conoaştere.În rest sunt doar acumulări haotice.

Tace apoi cu un deget ridicat în sus ca pentru a opri eventualul meu discurs care ar fi stricat echilibrul magic al dialogului.

Îmi simt propria lipsă de experienţă şi exuberanţa şi încerc să le temperez în felul meu,adică tac din gură dar mintea trezită repede şi puţin derutată continuă să construiască propoziţii şi deducţii logice.

-Nu,nu aşa, -spune omul brusc –nu aşa.Trebuie să-ţi deştepţi intuiţia,vocea sufletului,asta-i tot.

Simt o clipă că tot ce am ănvăţat până acum a fost degeaba.Iată,în faţa primei încercări,armăsarii logicii aleargă cu frâiele despletite cum vor ei.

Poate aceste gânduri m-au întunecat sau poate aripa tristeţii a trecut peste chipul meu.

-Eşti Timpul ?

Zâmbeşte înduioşat şi cuprinde întreaga vale într-un gest de îmbrăţişare.Linişte.

Gândesc:"ce naiba am spus?".

-Încă nu,î,că n-ai ajuns faţă în faţă cu el.Mai ai puţin,foarte puţin,eu sunt doar un deceneu.

Îşi adună palmele ca pentru rugăciune dar în loc de tăcere spune mai departe:

-Am rămas aici pentru a spune celor ca tine despre vremi de mult,tare de mult apuse şi totuşi atât de actuale.

-Eşti păstrătorul tainelor,al învăţăturii pe care zadarnic am căutat-o prin cărţi.M-ai lăsat să caut şi abia în pragul adevăratei Cunoaşteri m-ai chemat la ceas de taină aici...

Îmi vine să vorbesc fără oprire,şi mă lasă ; mă lasă să descarc întreaga greutate emoţională care ma apasă.Mă lasă să fiu cât mai umană pentru ceea ce va urma.Tace şi mă priveşte blând cu ochii lui de noapte adâncă străbătuţi de licăriri stelare.Muntele şi magul mă priveghează tăcuţi în zbaterea dintre uman şi suprauman,dintre complex şi siplu,dintre dilemă şi rezolvare.Apoi porneşte uşurel la drum şi-mi face semn să-l urmez.În spatele meu,exact în spatele meu se vede clar intrarea în peşteră dincolo de bariera jepilor tăcuţi.Scundă,întunecată,mă despart de ea doar câţiva paşi.Dar pentru aceşti paşi am aşteptat o viaţă.Magul merge înainte şi eu îl urmez.Întreaga lui măreţie se topeşte la intrarea în peşteră.Îmi stăpânesc gândurile şi las misterul să mă cuprindă.Orice peşteră este un loc sacru ,încărcat de magie.Intrarea acolo este o violare a tainelor lumii misterioase a planetei,o întoarcere la origini în timpul fără de timp al transformărilor esenţiale.Puţină llumină se strecoară la câţiva paşi în faţă.Pare o boare gălbuie care îndulceşte prin prezenţa sa sobrietatea întunericului.Înaintăm dar boarea azurie ne urmăreşte cuminte.Trăiesc cu convingerea că magul a les intenţionat momentul intrării.