Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

să sperăm că nemernicii nu şi-au instalat camere cu infraroşii" - şi o
lămuri asupra configuraţiei locului, neştiind că doamna mai trecuse
pe aici cu foarte puţin timp în urmă. Totuşi, un amănunt se dovedi
foarte important: într-un pin din apropierea clădirii se afla un agent
înarmat cu un binoclu cu infraroşii şi cu o lanternă oarbă, a cărei lu-
mină nu poate fi zărită decât de cel spre care e îndreptată: două lică-
riri scurte înseamnă că prin apropiere se află gorilele lui Gunter
Jager, trei înseamnă că e linişte şi se poate trece. De acolo doamna nu
avea decât să pornească pe poteca pavată cu dale de beton care

descria o curbă la stânga şi, după patruzeci de paşi, în punctul cel
mai accentuat al curbei, să se refugieze în tufişurile de pe dreapta, de
unde se poate vedea foarte bine uşa laterală a casei. El personal
parcursese traseul acesta acum câteva ore şi o putea asigura pe Frau
de Vries că era mijlocul cel mai puţin riscant de a se apropia de
intrare, dar iute, până nu stă ploaia.

— De uşa asta laterală nu ştiam nimic, zise Karin.

— Da, acolo trăieşte de fapt Gunter Jager, acolo are dormitorul,
baia, biroul şi chiar o capelă. În capela aceea şade ore întregi, rugân-
du-se şi meditând. Uşa laterală n-o foloseşte decât el, altcineva nu are
voie să intre acolo. Paznicii, musafirii, prietenii, aceştia intră prin fa-
ţă. Acolo e intrarea cea veche, din vremea când clădirea asta era mult
mai modestă. Domnul Moreau de la Paris s-a interesat mult de amă-
nuntele astea şi acum o oră mi-a dat personal telefon, spunându-mi
cine sunteţi, că îl cunoaşteţi de ani de zile pe Gunter Jager şi chiar vă
transmite prin mine nişte recomandări.

Recomandările domnului Moreau de la Paris se vădiră a fi valabi-
le numai până la intrarea în casă. După aceea Frau de Vries rămânea
să se descurce cum o şti.

Karin începu să înainteze încet pe poteca pavată cu dale de beton,
silindu-se să nu ia în seamă ploaia torenţială care îi intra în ochi şi în
nas, împiedicând-o să respire. Ajunse în apropierea pinului uriaş de
care vorbise ofiţerul şi tresări: de sus fulgerară două lumini scurte,
semn că prin apropiere se afla un paznic. Se tupilă repede în tufe şi
aşteptă, silită să privească tot timpul în sus, ca să nu scape semnalul
următor. Apa care se scurgea cu nemiluita de pe crengile copacului
de deasupra îi intra fără milă în ochi, orbind-o şi silind-o din timp în.
timp să-şi şteargă faţa cu mâneca pelerinei, după care iar trebuia să;
ridice privirile în direcţia de unde văzuse semnalele de mai înainte. În
sfârşit, cele trei luminiţe izbăvitoare veniră scurt, una după alta, ex-
act în clipa când ea se pregătea să-şi şteargă din nou faţa cu mâneca.
„Dumnezeule sfinte! îşi zise în gând, ce puţin a lipsit să nu văd sem-
nalul! E semn bun, înseamnă că sunt norocoasă...'' Avea cale liberă,
începu să alerge pe pajişte, simţind cum picioarele i se înfundă în te-
renul mustind de apă, îngreuindu-i înaintarea. Apoi simţi pe neaşteptate
sub tălpi suprafaţa dură a dalelor de beton ale aleii de sus. îşi încordă
puterile şi grăbi pasul, gândindu-se la curba care o aştepta după patru-
zeci de paşi şi unde pericolul era maxim. Se încurcă la numărătoarea
paşilor şi când aleea făcu brusc la stânga, ea ţinu tot drept şi se împiedi-

că în iarba înaltă din faţă, căzând şi chinuindu-se mult să se poată ridica,
din cauza ierbii ude care îi aluneca sub tălpi. Ploaia asta era o adevărată
mană cerească, îi ţinea pe paznici la adăpost, convinşi că pe o asemenea
vreme nimeni nu avea ce căuta pe acolo, dar iată că îi juca şi feste. în-
toarse privirile spre locul de unde trebuia să-i vină semnalul şi aşteptă,
cu faţa în bătaia rafalelor care o orbeau. Nu mai avea curajul să se
şteargă. îşi spunea că a doua oară norocul ar fi ocolit-o. în cele din urmă
cele trei luminiţe scurte sclipiră din nou şi ea mai mult le ghici decât să
le vadă, într-atât vederea îi era împăienjenită de apa care îi bătea în ochi.
îşi îngădui în sfârşit să se şteargă şi se ridică, păşind cu prudenţă pe da-
lele de beton. Ajunse în sfârşit la marginea zidului întunecos pe care îl
făceau copacii şi tufele şi în faţa ochilor îi apăru dintr-o dată casa unde
se afla cel pentru care venise până aici.

Cel care îi fusese soţ şi pe care îl crezuse atâta timp marea ei dra-
goste şi suprema patimă a vieţii ei.
Frederik de Vries.
Gunter Jager.

Fuhrerul, stăpânul absolut al celui de-al patrulea Reich care urma
să se nască, pustiind trufaş totul în calea lui...

Privi cu atenţie clădirea asta, având sentimentul tulbure şi iritant
că data trecută arăta altfel - poate din cauza luminilor care îi dădeau
un aer de lux şi măreţie. Acum, judecând după umbrele întunecate
din faţa ei, părea o clădire nu prea înaltă, lungă ca o magazie şi deloc
impunătoare. în partea dreaptă se adăugase un corp nou, care îi ser-
vea lui Gunter Jager drept locuinţă personală, iar în stânga fusese ri-
dicată o anexă din cherestea, joasă şi lungă. De altfel, impresia neaş-
teptată de meschin şi sărăcăcios era dată tocmai de constatarea că
acest talmeş-balmeş arhitectonic era de fapt o clădire cu un singur
cat, lucru care nu s-ar fi zis la vederea panourilor mari de sticlă stră-
lucind orbitor în noapte. Atunci avusese senzaţia copleşitoare că se
află în faţa unui palat magnific.

Ofiţerul care o dăscălise cu privire la configuraţia locului avusese
dreptate: uşa din faţă era amplasată mult de tot spre stânga, la capă-
tul aleii pietruite, cu o totală nepăsare faţă de orice idee de simetrie,
ca şi cum ar fi fost vorba de o înjghebare temporară şi fără pretenţii,
dar aflată oricum la o distanţă apreciabilă de partea de clădire locuită
efectiv de Gunter Jager.

Pe Karin o interesau mai puţin asemenea amănunte. Se găsea la

mică distanţă de uşa laterală, care se profila tulbure în întuneric, pă-
rând apărată de un fel de portic care nici nu s-ar fi desluşit dacă în
interior nu ar fi fost slab luminat de o lumină roşie, probabil o lampă
atârnată în tavan. Karin trase de câteva ori aer în piept, adânc de tot,
căutând să prindă puteri şi să-şi domolească bătăile inimii. Ţâşni iute
ca fulgerul şi în câteva secunde parcurse distanţa care o despărţea de
intrare, lipindu-se de peretele exterior al porticului şi încercând să ve-
rifice dacă fusese văzută. Nu se întâmplă nimic. Fără nici un zgomot,
scoase revolverul lui Drew şi trecu repede sub acoperişul porticului,
unde răpăiala ploii pe acoperiş suna mai violent decât afară şi îi dă-
dea o stare nedesluşită de alarmă. Deodată tresări: uşa de la intrare
era întredeschisă, nu mult, doar câţiva centimetri, dar destul cât să-şi
dea seama că înăuntru domnea un întuneric ca de smoală. Trase pie-
dica revolverului, îl trecu în mâna stângă, se apropie de uşă şi o îm-
pinse încet, gândindu-se cu groază ce se va întâmpla dacă aici există
un sistem de alarmă sau pur şi simplu dacă blestematele de balamale
au să se apuce să scârţâie. Nu se întâmplă nimic şi se strecură înăun-
tru, lipindu-se repede cu spatele de ceva ce trebuia să fie peretele din
stânga şi aşteptând să vadă ce se întâmplă. Nu se auzea nimic, doar
răpăitul ploii de afară, care răzbătea până aici slab de tot. Se silea
să-şi potolească palpitaţiile şi îşi încorda din răsputeri privirile, încer-
când să-şi obişnuiască ochii cu întunericul acesta dens, când deodată
o voce rosti blând şi liniştitor:

— Ai cam întârziat, draga mea. Te aşteptam. Fii drăguţă, te rog,

şi închide uşa...

— Frederik!

Cuvintele acestea care veneau şi se întretăiau în întuneric îi dă-
deau senzaţia unor pânze care pluteau în încăpere şi printre care su-
netele se strecurau cu greutate, pierzându-şi mult din puterea lor de
comunicare.

— Observ că mi-ai spus Frederik, veni la fel de blândă vocea din

întuneric. De obicei îmi spuneai Freddie, Frederik doar când erai su-
părată pe mine. Să înţeleg că în clipa de faţă suntem certaţi?

— Ce ai făcut? Unde eşti?

— Crede-mă că e mai bine, cel puţin pentru un timp, să rămânem

aşa, pe întuneric.

— Atunci... zise Karin simţind că se îneacă de spaimă, atunci în-

seamnă că ştiai că... am să vin aici?

— Uşa pe care ai intrat stă în permanenţă deschisă de când tu şi

doctoranzii americani aţi sosit la Bonn. Ai uitat să-mi faci şi mie cu-
noştinţă cu aceşti domni, urmă vocea lui Gunter Jager, la fel de blân-
dă dar de data asta parcă şi cu o uşoară notă de imputare. A propos,
scumpa mea, în ce domeniu îşi dă doctoratul distinsul domn Latham?
Un intelectual rafinat, fără îndoială, din câte îmi aduc aminte despre
el... Când am auzit de povestea asta cu Harry Latham om de ştiinţă
am fost atât de uluit încât nici măcar să râd n-am avut puterea.

— Asta înseamnă că îţi dai seama, nu? Ei ştiu cine eşti tu şi...

— Da, se poate, dar e irelevant, Karin. îmi pare rău că trebuie să
te dezamăgesc, dar în prezent nu ne mai poate opri nimeni. Nici mă-
car tu. Şi nici văcarul acela cu o baligă în loc de creier cu care ai bi-
nevoit să te încurci. Pfffl

— Nu ştiu, s-ar putea să nu vă mai poată opri nimeni, dar nu te

gândeşti că tu nu mai ai cum să scapi?

Drept răspuns, din întuneric veni un ţâţâit nemulţumit din buze.

— Frederik, gândeşte-te că... începu ea.

— La ce să mă gândesc? o întrerupse pe un ton indulgent şi chiar
puţin compătimitor Gunter Jager. La ce să mă gândesc? La faptul că
oamenii voştri, profitând de ploaie şi de absenţa paznicilor mei, au
împânzit împrejurimile, convinşi că sărmanele lor pelerine de camu-
flaj îi pot face nevăzuţi? Că toate liniile de comunicaţie au fost pene-
trate, ca să mi se poată intercepta convorbirile şi mai ales ordinul fi-
nal, de aplicare a soluţiei decisive? La asta să mă gândesc? Vezi cât
de superficial judecaţi? Crezi că asta e suficient ca să oprească de-
clanşarea celei mai mari forţe de şoc cunoscute în istorie? Uite, să-ţi
fac o confidenţă... cu mare greutate m-am abţinut să nu chem la tele-
fon Casa Albă sau Palatul Elysée, la numerele cu scrambler şi ultra-
secrete din dormitoarele domnilor preşedinţi, înţelegi? Aş fi dat mult
să văd figurile şefilor serviciilor secrete din America şi din Franţa,
care trăiesc, sărmanii de ei, cu iluzia că ei lucrează cu lucruri secrete.
adică inaccesibile nouă. Doamne, câtă sfântă naivitate!

— Şi de ce nu ai telefonat?

— Oh! Mă decepţionezi, draga mea soţie! S-ar fi cuvenit să ştii
dinainte, fără să mai fie nevoie să mă întrebi... Fiindcă sublimul s-ar
fi transformat în ridicol şi noi suntem nişte oameni extrem de serioşi.
Noua ordine mondială nu se poate instaura între două glume.

— Frederik! De ce? Unde e cel care îi ura de moarte pe nazişti? Cum

a fost posibil să se petreacă o asemenea schimbare tocmai cu tine?

Se lăsă un moment de tăcere grea.

— Frederik! exclamă Karin, simţind cum o cuprind fiori reci.

În sfârşit, cel din întuneric se îndură să vorbească:

— Scumpa mea, aici te înşeli grav. Nu a intervenit nici o schim-

bare, eu am rămas acelaşi. Absolut acelaşi. Dacă îţi aduci aminte, pe
comunişti îi uram mai mult decât poate urî un om ceva pe lumea as-
ta. Şi comunismul tocmai acum a devenit mai periculos, după apa-
renta cădere de la putere în ţările din blocul estic. Niciodată nu au
fost mai puternici decât acum, în crizele extraordinare în care se zba-
te un sfert din omenire şi la care tocmai ei au împins-o... şi acum pro-
fită de asta, sugerând discret proştilor că pe vremea lor se trăia mai

bine...

— Nu văd legătura...

— Cred că ceva din inteligenţa rafinată a domnului Harry Latham
s-a luat şi la tine, scumpa mea soţie, rosti blând şi înţelegător Gunter
Jager. Te-ai molipsit, adăugă el liniştitor. Prea multă cultură strică,
dar nu-i nimic, se mai întâmplă. Altădată ai fi văzut imediat legătura,
anume că din două rele l-am ales pe cel mai mic. Singura forţă în sta-
re să distrugă comunismul este al patrulea Reich, pe care îl vom pro-
clama noi. Să-l distrugă aşa cum ar fi putut să-l distrugă Reichul lui
Hitler şi n-a făcut-o din cauză că în balanţă a intervenit o forţă din
afara Europei, America. Forţa uriaşă a capitalului evreiesc, asta l-a
doborât pe Hitler! Ei bine, scumpa mea, uite că noi am învăţat ceva
din dezastrul de atunci. Şi tocmai cu America vom începe! Dacă jida-
nii care te plătesc pe tine şi pe distinsul domn Latham vor să devină
stăpânii lumii, ei bine, noi credem că mai bine i-ar şedea poporului
german în postura asta. Sper să-mi scuzi lipsa de modestie...

— Nu mă aşteptam...

— înseamnă că ţi-am depăşit aşteptările, o întrerupse nevăzutul
Fuhrer, cu o voce dintr-o dată rece şi dispreţuitoare. Mi-am găsit ade-
vărata vocaţie. Am putut deveni o fiinţă umană superioară, depăşin-
du-mi propria condiţie. Am aflat şi am reuşit să înţeleg multe lucruri
după ce scumpa mea soţie m-a părăsit. Foarte multe...

Liniştea şi blândeţea din vocea lui Gunter Jager păreau să fi lăsat
loc unei tensiuni abia stăpânite. Glasul molcom, cu inflexiuni barito-
nale dulci, se înfierbânta şi căpăta rezonanţe înspăimântătoare în în-
tunericul dens cu care ochii lui Karin nu reuşeau să se obişnuiască.

— ... Foarte multe, da. La început discursurile mi le scriau alţii,

acum mi le scriu singur. Mai bine zis le compun. Sunt ca libretele
unor opere eroice scurte, dar îi fac pe toţi care le ascultă să vibreze şi

să simtă la unison cu mine... Să fie gata să mă urmeze până la capă-
tul pământului! Poate fi ceva mai măreţ decât asta?

— Cum a început totul... Freddie?

— Hm!... Freddie, mda... Parcă sună ceva mai bine. Va să zică
eşti curioasă să ştii asta, sau vrei doar să mă ţii de vorbă?

— Cum poţi spune aşa ceva? Nu mai ţii minte cât eram eu mereu

de interesată de toate misiunile tale? Ai uitat că de câteva ori chiar ai
recunoscut că sugestiile mele îţi fuseseră de folos?

— Da, mormăi interlocutorul nevăzut, asta aşa e, la capitolul ăsta

al comportării tale nimic de zis, spre deosebire de nazurile tale de
curvă. Ştiu precis că de pe atunci te... te culcai cu ţărănoiul acela de
Harry. Cu viitorul om de ştiinţă. Ştiai ce valoare zace în el...

— Freddie, îmi pare sincer rău... Te înşeli... Ai plecat în Berlinul

de est şi nimeni n-a mai primit nici un semn de viaţă de la tine. Pe
urmă s-a anunţat că fuseseşi executat. Am văzut dosarul, cu actul
întocmit de medicul care a constatat decesul...

— Află, scumpa mea, că am avut marea plăcere să întocmesc

personal dosarul acela. Sper că e complet, nu? Eu am avut grijă să
nu lipsească nimic...

Karin avea iarăşi impresia aceea ciudată că vocea lui Frederik de
Vries venea de peste tot şi de nicăieri, strecurându-se până la ea prin
întuneric şi amestecându-se cu răpăiala ploii de afară care nu mai
contenea.

— Stăpânii din est, bieţi analfabeţi tâmpiţi care credeau că e des-

tul să stea în vile de lux ca să devină aristocraţi, au crezut că mă pot
lua în slujba lor. Eu, Frederik de Vries, slugă la nişte lepădături de
muncitori idioţi! La gunoaiele unei societăţi de gunoaie! PfFf! Mulţi
aveau legături cu „Frăţia" din Germania liberă, ei sperau, boii, că
vor avea de jucat în continuare un rol, şi după prăbuşirea republicii
lor păduchioase... Numai după asta se vede cât nămol aveau pe
creierii lor idioţi, vitele! M-au trimis înapoi în Germania liberă, la
generalul von Schnabe, un om mare în felul lui, un vizionar... Dar în
realitate era lipsit de măreţia care se cere unei asemenea cauze. Un
adevărat Fiihrer nu are voie să aibă patimi personale şi von Schnabe
era nebun după femei. Tâmpitul! Asta l-a pierdut, scandalurile cu
abuzurile sexuale, cu... Şi se pare că Hans Traupmann, de dragul că-
ruia aţi venit voi încoace, m-a găsit pe mine apt să fiu noul, adevăra-
tul Fiihrer al Reichului pe care îl vom instaura şi care va dura cu
adevărat o mie de ani... Mi-am câştigat locul din Bundestag cu o

avalanşă de voturi. Eram un modest preot pe nume Gunter Jager,
care renunţase la sutana de preot şi lupta pentru drepturile dezmoşte-
niţilor soartei... înduioşător, nu?

— Freddie! Ai putut tu să accepţi aşa ceva?

— Da, veni sec răspunsul. Pentru că ei au dreptate. Când spiritul
de disciplină al unui popor puternic ca cel german e înăbuşit, atunci
ies la iveală toate gunoaiele, iar noi vrem să măturăm gunoaiele as-
tea. Vom restructura statul selecţionându-i pe cei apţi să construiască
şi să procreeze. Lumea e prea minunată, scumpa mea, pentru a fi lă-
sată unor animale abia cuvântătoare, trebuie să fie a celor care o me-
rită! Se apropie zorile unei ere noi!

— Şi omenirea nu vă va condamna, ştiind cu ce preţ aţi realizat

voi asta?

— Da, se poate, nu contest. Dar va uita repede. Când va vedea

rezultatele dintr-un stat purificat sub o conducere puternică şi sănă-
toasă va înţelege că democraţiile au fost născocite spre pieirea popoa-
relor care le acceptă. Uite, îmi pare rău că nu poţi vedea rafturile as-
tea de cărţi... câte nu cuprind!...

— De ce nu mă laşi să le văd? Pe ele şi... pe tine? Aproape că nici

nu maiştiu cum arăţi, Freddie!

— în curând, scumpa mea soţie, în curând mă vei vedea... Deo-

camdată prefer să vorbim aşa, vreau să te văd cu ochii minţii, aşa
cum erai pe vremea când mă iubeai... sau credeam eu că mă iubeşti,
deşi te culcai cu bovina aceea incultă, cu Harry...

Şi prin întuneric răsună o exclamaţie de greaţă atât de vie încât -
Karin chiar avu impresia că Frederik e pe punctul de a vomita.

— Freddie...

— Dar având în vedere că era un viitor om de ştiinţă, o asemenea
valoare, mă rog, te scuz... Mai ales că pe vremea aceea mi-ai pus în
palmă şi atâtea secrete ale NATO! Ah, ce vremuri! Unele din ele
mi-au folosit ca să scap cu viaţă când m-au arestat comuniştii...
Aveau nevoie de ele... Ştii, mă gândesc că tot un fel de oameni de
ştiinţă erau şi ei... Oricum, condiţia esenţială o îndeplineau: citeau pe
litere, toţi.

— Freddie, nu ai înţeles că eu ţi-am oferit datele acelea pentru că

erai de partea NATO? răspunse Karin prefăcându-se a nu băga de
seamă ironia. Puteam face altfel?

— Nu ştiu. Azi sunt de partea altei cauze, mai importante. M-ai

putea ajuta şi acum?

întrebarea atât de directă şi de neaşteptată o făcu să se simtă
descumpănită.

—• Depinde. Nu ştiu. Nu-mi dau seama dacă mă mai simt atrasă

de tine... ca altădată... Deşi o atracţie... bâigui ea, o atracţie, în sfâr-
şit... cred că...

— Aha! O atracţie ca aceea pe care o simţi faţă de Harry? Aman-

tul tău? Performantul tău amant? Sau o atracţie mai puţin intensă?...

— Aici greşeşti, Freddie. Harry Latham nu este şi nu a fost nicio-

dată amantul meu.

— Minţi!

— Freddie! Mă cunoşti atât de puţin încât nu-ţi poţi da seama
când mint şi când spun adevărul? E nevoie să-ţi spun de mai multe
ori că Harry Latham nu e amantul meu?

— Şi atunci? Atunci cine e amantul tău?

— Este cineva care se dă drept Harry.

— Cuuum? veni întrebarea mirată, amplificată imediat de acusti-

ca bizară a încăperii. De ce să se dea drept Harry?

— Pentru că voi vreţi cu orice preţ moartea lui Harry şi lui nu-i

pasă dacă moare sau nu. Cum ai putut face una ca asta, Frederik?
Harry ţinea la tine ca la... ca la un frate mai mic!

Vocea lui Frederik de Vries veni greu, şuierătoare şi chinuită, ră-
sunând parcă din depărtări:

— Asta n-a depins de mine. Harry penetrase baza noastră princi-

pală din munţii Hausruck. Eu ştiam foarte bine cine era, fuseserăm
avertizaţi şi de oamenii noştri de la Washington că are să vină... n-am
mai avut ce-i face. A fost inclus într-un experiment. Nu aveam de
ales, am fost practic silit să-mi dau acordul. Care acord, dacă asta te
poate uşura cumva, mi-a fost cerat mai mult de formă.

— Experiment? Ce fel de experiment?

— Ceva de natură medicală. Mai multe n-aş putea să spun, chiar
dacă aş vrea, fiindcă nu am cunoştinţele necesare. Şi nici nu am înţe-
les rosturile unui asemenea experiment, dar Traupmann a fost entu-
ziasmat. Un om extraordinar, păcat că s-a înecat! El era mentorul
meu, omul căruia îi datorez propulsarea pe locul acesta...

— Şi ai fost... propulsat chiar atât de sus, Freddie? Tu eşti noul

Adolf Hitler al Germaniei?

— Dacă ai şti ce ciudat îmi pare numele acesta rostit de gura ta!

Am citit şi am recitit de nu ştiu câte ori Mein Kampf, plus toate bio-
grafiile pe care am reuşit să pun mâna. E tulburător cât de mult se

aseamănă vieţile noastre până în momentul când ne-am alăturat miş-
cării. El a fost un artist şi dacă stau să mă gândesc bine,, sunt şi eu
tot un temperament de artist. Apoi el a fost şomer şi mie nu mi-a
lipsit mult să ajung Ia fel. A fost respins de Liga artiştilor din Aus-
tria, pentru o presupusă lipsă de talent, închizându-i-se toate porţile,
fiindcă era doar un caporal obscur. Ceva tot cam în genul ăsta mi s-a
întâmplat şi mie. El a ajuns la un moment dat să nu mai aibă un ban
în buzunar, să nu aibă practic ce să mănânce şi să simtă chinurile
foamei - iar eu a trebuit să-mi vând diamantele ca să mă salvez! Ca
să nu mai spun că el înflăcăra mulţimile, le aducea la delir... şi hm!
fără falsă modestie, aş putea spune că şi eu, tot aşa...

— Să înţeleg de aici, Freddie, că şi Hitler şi tu aţi fost împinşi de

la spate ca să ajungeţi acolo unde aţi ajuns?

— Scumpa mea soţie, eu aş zice lucrul acesta într-un mod uşor

diferit, anume că nu noi am găsit cauza pentru care să merite să lup-
tăm, ci cauza aceasta ne-a găsit pe noi!

— Bine, dar asta e absurd!

— Vezi că greşeşti? Convingerile neofitului sunt cele mai puterni-
ce, fiindcă dacă nu le-a avut de la început, a descoperit calea spre ele.
Nu există creştin mai fanatic decât un evreu botezat, nu ştiai asta?

— Şi crezi că e nevoie să-mi ţii tocmai mie un asemenea discurs,