Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

Capitolul 40

Imensa fereastră dreptunghiulară de la ultimul etaj le îngăduia o

privire cuprinzătoare a întregii arii ocupate de sistemul de acumulare
de la Beauvais. Generalul întinsese o hartă şi un vraf de fotografii pe
biroul imens aflat în dreptul ferestrei şi le explica scurt şi concis
structura sistemului de amenajări hidrografice şi mai ales măsurile de
securitate, cele curente şi cele la care se recursese acum. Totuşi,
membrii echipei N2 nu puteau fi tot timpul atenţi la el, ci trăgeau din
când în când cu coada ochiului şi la Jacques Bergeron, care vorbea la
telefon cu Deuxième Bureau de la Paris. Într-un târziu, Jacques lăsă
receptorul în furcă şi se apropie cu paşi obosiţi de grupul de la fe-
reastră. Generalul se întrerupse şi îl privi cu un aer întrebător.

— Se pare că situaţia e mult mai gravă decât mi-am închipuit eu,

zise Jacques. Poate că e o probă de umor macabru, dar mai bine a
fost de domnul Moreau să moară acum, la noi la sediu. Dacă nu-l
împuşcau şi apuca să ajungă acasă, şi-ar fi găsit soţia ucisă şi măce-
lărită ca... un animal la abator!

Drew Latham scăpă o înjurătură.

— E clar! zise el. De aici înainte nu mai luăm prizonieri. Glonţul
şi gata, s-a terminat, altfel nu putem lupta cu ei!

—Şi mai e ceva, domnilor, continuă Jacques Bergeron, cu ochii

umezi de lacrimi. Ceva care... care e foarte greu de spus. fiindcă
pentru mine domnul Moreau a fost maestrul de la care am învăţat

meserie. Iar acum preşedintele Franţei m-a numit pe mine, provizoriu,

directorul Biroului Doi. împrejurările astea sinistre... Doamne, nici
nu mai ştiu ce să spun... Trebuie să mă prezint imediat la Paris.

— Jacques, prietene, zise Latham, ştiu că nu ţi-ai dorit funcţia

asta, sau cel puţin nu ţi-ai dorit sa o obţii în asemenea condiţii, dar eu
vreau să te felicit personal şi să-ţi urez succes.

Bergeron mormăi cu voce termurătoare nişte cuvinte de mulţumi-

re, apoi îşi suflă zgomotos nasul

— Nu cred că am stofă de conducător. Eu sunt doar un subordo-

nat care execută, atât.

Apoi salută scurt şi plecă.

— Ca să închei, domnilor, zise generalul, să amintesc şi fascicu-
lele de raze infraroşii emise de senzorii postaţi în păduri, din cincizeci
în cincizeci de metri, şi dispozitivele plasate pe şosele, capabile să
pună în libertate nori de gaze paralizante - bineînţeles, oamenii noştri
dispun toţi de măşti de gaze. În afară de asta. pe deasupra arborilor
s-a format o reţea invizibilă de semnale radio şi radare de joasă înăl-
ţime, capabile să intercepteze practic orice, inclusiv rachetele lumi-
noase lansate la două sute de kilometri...

— Dumnezeule! exclamă Karin, dar dumneavoastră v-aţi pregătit

ca pentru un adevărat război!

— Dar chiar e război, che re madame, e un adevărat război! Nu

v-am spus, de exemplu, că radarele noastre acţionează automat, dacă
e cazul, rachete care să distrugă rachetele inamice pe care le locali-
zează după emisia de căldură. Asta înseamnă război.

— Bun, zise Latham, dar cum rămâne cu otrăvirea apei din bazi-

nele propriu-zise?

— Să vă spun cum stau lucrurile şi aici, zise generalul. Bazinul e

supravegheat cu atenţie şi în împrejurări normale, dar acum paza e
dublă şi mijloacele tehnice de supraveghere sunt fără precedent. Dacă
ar fi fost vorba de câteva zeci de butoaie cu substanţe toxice, scufun-
date din timp pe fundul bazinului şi prevăzute cu sisteme de detonare
gen bombă cu ceas sau cu telecomandă, scafandrii noştri le-ar fi găsit
imediat. Nu a fost cazul. Folosim în continuare sonare subacvatice,
contând pe faptul că butoaiele acelea trebuie să fie din metal. Dacă
sunt din material plastic... Ei, aici lucrurile se cam complică...

— Prin urmare e posibil să nu fie detectate, nu? zise Witkowski

pe un ton sceptic.

— Nu, nu prea e posibil, răspunse generalul. Tot fundul bazinu-

lui, cât e de întins, e măturat în permanenţă de camere de luat vederi
cu teleobiective puternice. Cincisprezece oameni pe schimb stau la
monitoare şi cercetează fundul lacului aproape centimetru cu centi-
metru. Un butoi e un butoi, nu se poate ascunde ca o gămălie de chi-
brit, în plus, exteriorul e supravegheat în permanenţă de o armată în-
treagă - şi să ştiţi că nu exagerez când spun asta. Practic nu se poate
ajunge la bazin fără să prindem de veste din timp. Dumneavoastră
chiar credeţi că aşa ceva ar fi cu putinţă?

— Domnule general, rosti cu fermitate Witkowski, sistemul expus

de dumneavoastră pare infailibil. Şi totuşi, eu mă raliez punctului de
vedere al prietenului nostru Latham, aci de faţă: din moment ce o că-
petenie neonazistă de prim rang a dat unor personalităţi asigurări fer-
me că această operaţiune va fi declanşată la ora stabilită şi nu va da
greş, înseamnă că specialiştii lor au luat în calcul toate posibilele mă-
suri de apărare de care dispuneţi dumneavoastră şi au tot ce le trebu-
ie pentru a le anihila. Uitaţi, eu îmi storc tot timpul creierii pentru a
găsi o cale de penetrare a sistemului de apărare de aici. Nu reuşesc.
Dar sunt convins că dacă aş formula o asemenea soluţie, dumnea-
voastră mi-aţi demonstra imediat că e greşită şi că dispuneţi de mij-
loacele necesare pentru a dejuca planul respectiv...

— Ei, nu chiar, răspunse cu modestie generalul. Ba chiar mă

gândesc că Moreau avea dreptate când spunea... Hm! Moreau! Acum
e deja sărmanul Moreau... Moreau avea dreptate când spunea că
dumneavoastră aţi putea vedea ceea ce nu vedem noi. Cred că cel mai
bine ar fi să facem un tur cu maşina, ca să vedeţi totul cu ochii dum-
neavoastră. Poate vă vin idei. Cam ce aţi face dacă aţi fi în situaţia
de a trebui să penetraţi sistemul acesta...

A fost nevoie de mai bine de trei ore ca să parcurgă întregul tra-

seu şi drumul se dovedi înfiorător. Camionul fără prelată îi zguduia
cumplit, la fiecare şănţuleţ sau jgheab de scurgere practicat în beton,
şi le venea greu să urmărească ceea ce vedeau în jurul lor. Totuşi îşi
luau conştiincioşi notiţe şi numai Dietz şi Anthony rămaseră sceptici
în privinţa unei eventuale incursiuni terestre a neonaziştilor.

— Domnule general, spuse căpitanul Dietz la întoarcere, aş putea

trimite cincizeci de oameni care să se târască pe burtă prin sectorul
acesta plin de frunzişuri, să anihileze patrulele şi să le ia uniformele.
N-aş vrea să mi-o luaţi în nume de rău, dar asta e realitatea.

— Şi dacă se îmbracă în uniformele oamenilor dumneavoastră, îi

continuă ideea locotenentul Anthony, pot înainta pe flancuri ca să
formeze o breşă. Un adevărat bulevard.

— Drumurile sunt protejate cu plase de plastic, domnilor, s-ar

declanşa imediat alarma, replică senin generalul.

— Nu contează, alarmele pot fi îngheţate cu ajutorul unor jeturi

cu nitrogen rece, un mic tub cu spray şi orice propagare de impulsuri
electrice s-ar întrerupe imediat! zise Dietz.

— ChristoaseL. La asta nu ne-am gândit!

Latham însă rămânea la părerea lui.

— Să fim cu capul pe umeri, domnilor. Chestiile astea, cu nitro-

genul sau cu mai ştiu eu ce, şi-ar avea rostul dacă ar fi vorba de o
improvizaţie oarecare, o spargere să zicem. Ca să puteţi face toate
minunile astea, cu neutralizarea alarmei şi aşa mai departe, aţi avea
nevoie de cinci sute de oameni, poate chiar o mie, nu de cincizeci.

Karin privea concentrată fotografiile şi părea dezamăgită de ele.

Nu era acolo nimic relevant.

— Astea ce sunt? întrebă Latham privind şi el câteva şi arătând

nişte cercuri întunecate, care nu se desluşeau prea clar.

— Silozuri, domnule, răspunse politicos un maior care îi întâmpina-

se la întoarcere. Ne aflăm într-una din regiunile agricole cele mai pro-
spere din Europa. Dar vă pot asigura că au fost controlate la sânge.

— Şi dincoace? întrebă şi Karin, care până atunci nu dăduse aten-

ţie unor asemenea amănunte. Am vorbit de rampe de lansare pentru
rachete şi poate e autosugestie, dar aş zice că seamănă grozav...

Intrigat, maiorul cercetă şi el fotografia şi răsuflă uşurat:

— A, aici, doamnă, e o staţie de cale ferată... Aveţi dreptate, sea-
mănă izbitor cu o rampă de lansare, dar sunt becurile de sub coper-
tine, ele dau imaginea asta alungită... Phiii! Chiar că m-aţi speriat!

— Dar aici? întrebă şi Latham, arătând o altă fotografie. Asta nu

e rampă de lansare, dar aeroport e sigur! Astea nu sunt avioane?

— Ba da, domnule, avioane, sau mai bine zis planoare. Le-a cum-

părat casa regală saudită şi trebuie să vină zilele astea nişte avioane
mai mari să le tracteze. Ne-am interesat, am verificat la Ministerul
comerţului, toate formele sunt în regulă.

— Nu zău! zise surprins Gerald Anthony. Saudiţii cumpără apa-

ratură aeronautică din Franţa? Parcă le plăcea marfa americană!

— Le place mai mult marfa franţuzească, domnule, răspunse nu

fără o undă de orgoliu în glas maiorul francez. Noi producem mai
ieftin decât dumneavoastră şi... scuzaţi-mă, şi puţin mai bun. Cineva

care poate lua o marfă de la noi cu câteva sute de mii de dolari sub

preţul cu care ar cumpăra-o de la Seattle, să zicem, nu are nici un in-
teres să n-o facă. Avioanele Mirage ţin fruntea topurilor şi saudiţii
ştiu şi ei care e situaţia pe piaţa mondială...

— Nu te supăra, amice, sări ţâfnos şi căpitanul Dietz, dar dacă

dumneata ai cumva impresia că rahaturile voastre zburătoare, aşa
Mirage cum s-or fi numind ele, se pot compara cu ce facem noi la
Seattle - cipropon. nu ştiu dacă ai auzit de Boeing...

— Nu, domnule căpitan, răspunse dispreţuitor francezul, am auzit

în schimb de Concorde...

— Ei, gata, domnilor, gata, gata! izbucni Latham. Ţara arde şi

noi ne ţinem de dispute pe teme de aeronautică naţională...

Se apucară din nou să cerceteze fotografiile, folosind lupe puter-

nice, dar fără să poată da de ceva concludent.

— Dumnezeule Doamne! gemu Latham într-un târziu. A început

numărătoarea inversă. La ce s-or fi gândit ei şi noi nu suntem în
stare să găsim?

Şi îşi aruncă ochii pentru a suta oară spre ceasul din perete, abia

înăbuşindu-şi un geamăt.

într-o încăpere din subsolurile unuia din centrele de calcul ale ser-

viciilor britanice de informaţii, câteva zeci de analişti de coduri stăteau
în faţa monitoarelor şi încercau pe rând toate variantele posibile pentru
descifrarea oricărui fragment de text, care putea însemna un mesaj
cifrat. Calculatoarele de mare putere răspundeau de cele mai multe
ori: negativ. Programele lor nu găseau nicăieri o variantă ascunsă, pe
care să o poată citi şi afişa pe monitor, iar timpul trecea fără milă.

Operatorilor li se spusese că e vorba de o operaţiune de interes

naţional, în cursă contra cronometru, depistarea mijloacelor plănuite
de o organizaţie teroristă pentru otrăvirea apei din sistemele de ali-
mentare ale marilor capitaîe vizate. Coordonatorul de sector, domnul
Wilkinson, el însuşi analist de forţă, trecea de la un operator la altul
şi ar fi vrut să facă imposibilul, împărţindu-se în mai multe şi lucrând
cu fiecare în parte.

— Ia te uită! exclamă la un moment dat o fată din marginea încă-

perii. Domnule Wilkinson!

Coordonatorul fu imediat lângă ea.

— Ei? făcu el precipitat. Ce-ai găsit, domnişoară Graham?

— „Dedal va zbura şi nimic nu-l mai poate opri", asta a ieşit. Nu

ştiu dacă are vreun sens...

— Ohoho! Cum să nu aibă, domnişoară! E ceva legat de aviaţie,

Dedal şi Icar, fiul lui - sau invers, că acum nu mai ştiu nici eu - în
orice caz, ăştia doi au încercat să fugă din labirintul din Creta zbu-
rând cu nişte aripi lipite cu ceară... Şi s-au apropiat prea mult de soa-
re şi căldura soarelui a topit ceara... Deşi nu-mi dau seama ce legătu-
ră poate fi între legenda asta şi otrăvirea sistemelor hidrografice...

— Nici eu, domnule, dar vedeţi, era codificat într-o treaptă foarte

dificilă şi nu cred că s-ar fi apucat cineva din organizaţia aceea tero-
ristă să codifice atât de complicat orice prostie. Fraza asta înseamnă
cu siguranţă ceva. Poate e ea însăşi codul unui alt mesaj.

— Fim! Puţin probabil, zise preocupat Wilkinson, mai curând ne

interesează cine e autorul mesajului... Se spune ceva?

— Da, domnule, e textul unui fax transmis de la Londra la Bonn

în urmă cu... cu patruzeci şi şase de ore, domnule.

— De la Londra? Extraordinar! Şi poţi identifica faxul?

— Da, domnule, l-am şi identificat... E unul din faxurile noastre,
de la MI-6, secţia Germania.

— Cum? Cum? Cum ai zis? bâigui năuc Wilkinson. Nu se poate,

e încurcătură la mijloc! Domnişoară Graham, te rog să te uiţi bine...
aşa ceva e exclus, doar ştii şi dumneata...

— Domnule, e imposibil să mă înşel, codul aparatului e perfect şi

nu se poate falsifica. Şi uitaţi-vă şi dumneavoastră, faxul a păstrat şi
numărul de cod al persoanei care l-a transmis... LMG-51. Ştiţi bine,
nimeni nu poate trimite un fax de aici dacă nu formează şi codul său
personal, altfel faxul nu-i acceptă mesajul.

— Christoase Dumnezeule, gemu coordonatorul. Vezi cine e ne-

norocitul cu mumărul ăsta de cod... deşi îmi închipui că l-a folosit pe
al altuia... Dar nu se poate, nimeni nu ştie codurile personale ale ce-
lorlalţi, doar şeful de compartiment...

Operatoarea schimbă programul şi căută fişierul cu evidenţa agenţi-

lor. Formă codul LMG-51 şi pe ecranul monitorului apăru imediat:
„Indicativ fMG-51 *Secţia Germania * Agent Oscar Meyergold * Da-
ta şi locul naşterii: 22 martie 1962 Freiburg-Germania * Confesiune:
mozaică * Căsătorit cu IngridMeyergold, născută Herskowitz... "

— Nu se poate! icni Wilkinson. Pe Meyergold îl cunosc personal,

c un om extrem de capabil... Şi e evreu! Ştiu sigur că bunicii lui din-
spre mamă au murit la Dachau! Nu se poate! Nu se poate!
— Domnule, zise domnişoara Graham, s-ar putea să nu fie evreu.

— Ei, asta-i acuma! Adică eu am fost invitat luna trecută la ei, la

ceremonia de Bar-milvcth 1 a lui fiu-său, şi acuma hodoronc-tronc,
vine domnişoara Graham să-mi explice mie că Meyergold nu e evreu!

— Atunci trebuie să admitem că altcineva s-a folosit de codul lui

numeric. Chiar dacă le cunoaşte numai şeful de compartiment, se
poate să le fi spart cineva... Şi l-a ales intenţionat pe al unui evreu,
ca să ne pună pe jar şi mai mult.

— Domnule Wilkinson... interveni un alt analist, un negru cu pă-

rul ca sârma, aflat la câteva mese depărtare, vreţi să veniţi puţin?

— Da, Vernal... se precipită coordonatorul. Ai dat peste ceva?

— Domnule, nu încape nici o îndoială. Tot un fax, uitaţi textul
transmis, „Helga confirmă că medicamentele s-au livrat la data
stabilită. Timp frumos, afaceri bune, sănătate deplină. Semnează
John." Şi decodificat în acelaşi sistem ca la domnişoara Graham,

apare altceva. Priviţi.

Şi într-adevăr, pe ecranul monitorului apăru alt mesaj: „Dedal e
gata să-şi ia zborul pe deasupra apelor. Ein Volk, cin Reich, ein
Führer. HeilJüger!

— Ştii nemţeşte, Vernal?

— Da, domnule, chestia asta cu Ein Volk, ein Reich, ein Führer
era deviza Reichului lui Hitler, „un popor, un imperiu, un conducă-
tor'", înţelegându-se de fapt un singur popor pe pământ, adică po-
porul german, un singur imperiu, adică statul german, şi un singur...

— Unul singur în mă-sa! îl întrerupse supărat Wilkinson. Vezi

dacă poţi identifica faxul de la care s-a transmis porcăria asta.

— Da, l-am identificat, domnule, dar nu mai e de aici, din Lon-

dra, e din Washington. Am intrat în reţea şi am cerut să-mi trimită
datele... Uitaţi, clipeşte, ni le-au şi trimis...

Tastă intrarea în noul fişier şi pe monitor apăru imediat: ,. Cod
numeric confirmat. Jacob Weinstein, subsecretar de stat pentru pro-
blemele Orientului Mijlociu."

— Extraordinar! Alt evreu! Ştiu sigur că tot evreu e şi ăsta!

— Aţi fost şi la el la Bar-miţvah, domnule? întrebă Vernal pe un
ton atât de lipsit de culoare încât era greu de spus dacă vorbise serios
sau în bătaie de joc. Vă întreb, adăugă el repede, văzând că şeful se
încruntă, vă întreb, domnule, fiindcă mă gândesc că s-ar putea ca ur-

mătorul fax identificat să fie transmis de un negru ca mine. în orice
caz, contează mai ales faptul că acelaşi cuvânt, „Dedal", apare în am-
bele mesaje şi e legat de noţiunea de zbor. Intervalul de timp e foarte
mic, faxul de la Washington e trimis acum treizeci şi opt de ore.

Wilkinson stătu câteva clipe în cumpănă, apoi se îndreptă şi stri-
gă tare către cei din sală:

— Atenţiune, vă rog! Fiţi un moment atenţi aici: a mai dat cineva

de cuvântul „Dedal"?

— Dedal? se auzi imediat o voce subţire. Da, domnule Wilkinson,

l-am găsit într-un fax... îl găsesc imediat, nici nu mi-am dat seama...

Wilkinson se repezi spre cel care vorbise, un bărbat mărunt şi pir-
piriu, cu cioc şi mustăţi de muşchetar.

— Te rog, profesore Upjohn... caută-l, să vedem...

— Da, domnule Wilkinson, este, priviţi: „Domnii Dedal au un
moral excelent, sunt pregătiţi să lovească în numele viitorului glorios
al unei lumi ideale." E trimis din Paris, acum treizeci de ore.

— Şi de la faxul din biroul altui evreu, precis, mormăi Wilkinson

ca pentru el. E clar, nici nu mai e nevoie să verificăm.

Şi plecă în biroul lui, cerând secretarei să trimită imediat acelaşi
mesaj la MI-6, la Washington şi la Beauvais: «După toate indiciile,
este de aşteptat ca acţiunea anunţată sub numele de „Fulgerul
apei" să fie declanşată pe calea aerului sau cel puţin mascată cu
ajutorul unei diversiuni de această natură. Desele referiri la Dedal,
care se fac în textele descifrate...»

Beauvais-Franţa, ora 13:30

Toţi cei aflaţi în încăperea de la ultimul nivel al castelului de apă se
uitau din ce în ce mai nervoşi la ceasul mare din perete. Mai aveau trei
ore până la momentul zero şi tensiunea începea să devină insuportabilă.

— Uite, hai să ne mai uităm o dată la fotografii, zise Latham,

care tot nu voia să se dea bătut.

— Da, răspunse cu acreală Karin. La fotografii. De trei ceasuri

mi s-au împăienjenit ochii tot uitându-mă la fotografii. Aşa că hai să
ne mai uităm la fotografii, pentru diversificare. Perfect.

Latham preferă să nu-i răspundă şi începu să ia din nou la cerce-
tat teancul imens de fotografii, una câte una.

— Domnule maior, se întoarse el spre francez, uite aici, silozurile

astea. Mi-ai spus că au fost controlate la sânge. Dar ele pot fi ticsite
cu fân sau cereale şi dedesubt să fie cine ştie ce minuni...

— Nu, domnule Latham, interveni generalul. Exclus. Oamenii

mei au controlat ştiind ce trebuie căutat. În special i-au interesat zo-
nele inferioare ale silozurilor. Nu există nimic suspect.

— Cu cât mă gândesc mai mult la rachete, totul devine plauzibil,

zise maiorul. Nu putem exclude nici posibilitatea unor rachete de tip
necunoscut, cu performanţe absolut noi...

— Nu, zise ferm Latham. Aici, domnule maior, poţi fi sigur că

nici vorbă de aşa ceva. M-am interesat la Washington şi răspunsul a
fost categoric. Dacă ar fi apărut un asemenea tip de rachetă, la ruşi,
la chinezi, la dracu-n praznic, Talbot şi Sorenson ar fi ştiut primii.
Mai curând am impresia că trebuie să fie ceva legat de individul ăsta,
Dedal, de care ne vesteşte Londra. Hm!... Ia zi locotenente, se în-
toarse el spre Anthony, eşti tare la mitologie? Că ai un doctorat în
litere, mi se pare, şi chestiile astea se cam ating...

— Domnule, răspunse prompt Anthony, Dedal era arhitect şi a stu-

diat mult timp zborul păsărilor. Probabil al pescăruşilor - asta e o pă-
rere personală, fiindcă pescăruşii sunt păsările cele mai răspândite pe
malul mării iar insula Creta, unde s-a dedat el la îndeletnicirea asta,
era locuită mai ales pe litoral. Cu timpul, a început să-şi facă socoteala
că şi omul ar putea zbura dacă şi-ar prinde de braţe nişte aripi... Sau
cel puţin ar putea să planeze. Aripile păsărilor sunt uşoare...

— Sunteţi cumpliţi, domnilor, izbucni Karin, care cerceta textele

faxurilor descifrate la Londra. Numai avioane, numai Dedal, numai
rachete, numai asta aud! Dumnezeule, simt că înnebunesc!...

Londra, ora 14:22

Directorul serviciului MI-6 se afla în biroul său din clădirea de lângă
staţia de metrou Vauxhall Cross şi vorbea cu Washingtonul la telefon.

— Nici o noutate, nimic?

— Nimic, veni răspunsul de la celălalt capăt al firului. Suntem ca
într-o staţiune montană în afara sezonului. Dacă n-am avea aer con-
diţionat, precis că s-ar auzi şi bâzâit de muşte. Ştii ceva? încep să
cred că toată povestea asta nu e decât o cacialma de zile mari şi cine-
va se tăvăleşte de râs pe socoteala unor deştepţi. Iar deştepţii ăia sun-
tem noi, cred că nu mai e nevoie să precizez.

— Spun drept, bătrâne, că şi eu am momente când zic la fel. Dar

Ai văzut şi tu caseta video şi faxurile descifratede noi aici. Când mă

Gândesc la acestea nu mai zic că e cacialma, mă ia cu frig!

Washington D. C, ora 9:48

La complexul hidrografic Dalecarlia, sub un cer întunecat care
anunţa o ploaie torenţială, generalul care comanda dispozitivul defen-
siv se învârtea ca un leu în cuşcă.

— Londra nu ştie nimic, Parisul habar n-are şi noi ne dăm de cea-

sul morţii sau filozofăm dacă nu cumva e o glumă tâmpită a vreunui
măscărici care vrea să intre în Cartea Recordurilor!

Apoi, mai rumegându-şi puţin furia, mormăi:

— Săraca maică-mea voia să mă vadă dentist. Mai cu cap bătrâ-

na, Dumnezeu s-o odihnească! Ştia ea ce ştia când mă bătea într-una
la cap: „Jimmy băiete, mai pune mâna pe afurisita aia de carte, că ră-
mâi prost şi nici măcar de militar n-ai să fii bun!" Uite că de militar
am fost bun... şi am făcut fix un rahat!

Ora zero fără 12 minute

Paris, Londra, Washington. La câţiva kilometri distanţă de sistemele
hidrografice ale celor trei mari capitale, şase avioane au decolat într-o
sincronizare aproape perfectă, la intervale de cel mult câteva secunde.
„Activitate necunoscut, zbor neidentificat", anunţă prompt operatorul
şef al instalaţiei radar de la Beauvais. „Avioane neidentificate", se rapor-
tă şi la Londra. „Două impulsuri neidentificate, anunţă aproape în ace-
eaşi secundă operatorul din Washington. Nu există sincronizare cu tur-
nul de control de pe aeroportul Dulles sau National. Zbor neautorizat."

Peste câteva secunde toţi reveniră asupra alarmei: avioanele se în-
dreptau în direcţii opuse staţiilor hidrografice. Cine ştie ce feciori de
bani gata plecaseră la plimbare fără să ceară autorizaţie de zbor...