Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

Witkowski trase adânc aer în piept şi zise:

— Da. E vorba de un singur lucru, dar care a fost confirmat de

doi agenţi pe care i-am „întors" şi care nu se cunoşteau între ei. Pen-
tru asta avem o confirmare beton. Freddie a zburat de două ori cu
avionul la München şi s-a întâlnit acolo cu generalul von Schnabe,
despre care acum ştim precis că era unul din capii mişcării neonazis-
te. A fost arestat dar înainte de a ajunge să fie interogat a fost lichidat
în închisoare de către oamenii „Frăţiei". Ca să nu vorbească. Despre
cum a fost posibil să se ajungă la Guntef Jager... aici nu ştiu deocam-
dată nimic. Poate caseta prietenului nostru să ne spună ceva...

— Da, bătrâne, zise concentrat Latham. Cred că cel mai bun lu-

cru e să pui mâna pe telefon şi să suni la un hotel, la Königshof, de
exemplu, să ne oprească un apartament cu trei camere. Şi cu un
video dublu.

Imaginile care se derulau lent pe ecranul televizorului aveau un
efect halucinant, cu atât mai mult cu cât tremurau din când în când,
fiindcă videocamera nu fusese fixată pe trepied ci fusese ţinută în
mână, în condiţii cu totul improprii, de un om care din secundă în se-
cundă se aştepta să fie surprins de patrule. În afară de asta, obiecti-
vul era de multe ori blocat de o draperie, sau de trupul vreunuia din
participanţi. Preotul se adresa unui grup de bărbaţi care nu păreau cu
toţii nemţi. Cei mai mulţi purtau costume elegante dar erau şi câţiva
care parcă anume ca să sfideze se îmbrăcaseră în treninguri Dior sau
de-a dreptul cu pantaloni şi tricouri marinăreşti, ca pe iahturile cu ca-
re veniseră până la debarcader. Dar toţi îl priveau fascinaţi pe vorbi-
tor şi toată adunarea izbucnea din când în când în strigăte frenetice
de „Sieg Heil". Iar înfăţişarea preotului blond, de un blond incredibil,
cu nişte ochi care pătrundeau parcă până în străfundurile sufletelor şi
cu o voce copleşitoare prin timbrul ei plin de forţă, toate acestea do-
minau şi încingeau la maximum auditoriul.

«— Prieteni, soldaţi, adevăraţi eroi ai celui de-al patrulea Reich!
răsuna vocea de bariton a lui Gunter Jager. Sumt purtătorul unor veşti
minunate. Giganticul val nimicitor urmează să năvălească în curând
asupra capitalelor duşmanilor noştri. Deja s-a stabilit ora zero: peste
exact cincizeci şi trei de ore. Se apropie clipa mult visată, prieteni,
momentul pe care ni l-am dorit din tot sufletul, pentru care am trudit
din greu şi am făcut atâtea sacrificii. Ne apropiem de clipa cea mare
a soluţiei finale, determinarea unei paralizii la scară internaţională,
un haos în care deja duşmanii au început să se acuze unii pe alţii de

apartenenţă la cauza noastră supremă! Ei ne aruncă blestemele lor
neputincioase, dar cei ce ne aplaudă în tăcere se numără cu milioane-
le şi cu zecile de milioane, prieteni! Pentru că ei îşi doresc cu adevă-
rat tocmai ceea ce le putem oferi noi. Curăţarea templelor puterii de
evreimea prefăcută care nu-şi doreşte decât acapararea discretă dar
ireversibilă a puterii mondiale, pentru ei şi pentru Israelul lor scâr-
bos, oribilă pecingine pe harta lumii! Deportarea negrilor, care nu
ştiu decât să se înmulţească, ameninţând să ne înghită pe noi, cei care
muncim şi producem! Stârpirea socialiştilor, care ocrotesc neamurile
acestea parazite şi murdare, în numele drepturilor omului şi al altor
teorii criminale, îndreptate de fapt împotriva omenirii şi menite să o
împingă la degenerare! Omenirea trebuie să înveţe ceva din istoria
romanilor. Aceştia au decăzut pentru că le-au permis sclavilor să le
infecteze sângele care le curgea prin vine. Trebuie să fim puternici şi
să rămânem puternici! Câinii schilozi sunt ucişi, de ce să nu fie ucise
şi odraslele prăsite de nişte părinţi inferiori rasial?»

Aici adunarea izbucni într-un val de urale punctate cu strigăte
entuziaste de „Sieg Heil!", totul într-o frenezie pe care braţul ridicat
al vorbitorului o curmă nu fără oarecare greutate.

«— Prieteni! Soldaţi credincioşi ai celui de-al patrulea Reich! Re-
vin la faptul care ne-a reunit aici pe toţi în seara aceasta. Semnifi-
caţia acţiunii noastre este cunoscută multora dintre cei de faţă, dar
altora nu. Numele codificat al operaţiunii va fi „Fulgerul apei", o ex-
presie menită să evoce exact rostul acestui gigantic pas înainte spre
purificarea omenirii de reziduurile umane care o infestează. De acum
în cincizeci şi trei de ore, sistemele de alimentare cu apă ale Londrei,
Parisului şi Washingtonului vor fi otrăvite cu substanţe atât de puter-
nice încât vor muri sute de mii din duşmanii noştri. Guvernele aces-
tea, puse în slujba evreimii mondiale, vor fi paralizate, fiindcă va fi
nevoie de mult timp, săptămâni întregi.sau poate chiar luni, pentru ca
laboratoarele lor să descopere formula chimică a substanţelor noastre
şi să le poată neutraliza, iar la asta se adaugă alte săptămâni sau luni
întregi până când vor putea fi stabilite şi puse în practică nişte con-
tramăsuri. Fiindcă vermina umană care infestează...» >$

— Gata, ajunge, zise Latham, poţi să-l opreşti. Am impresia că

lucrurile sunt clare ca lumina zilei. Copiază înregistrarea, nu ştiu
cum faceţi, treaba voastră, dar copiile astea să pornească imediat
spre Paris, Londra şi Washington. Între timp sun şi eu la toate nume-
rele de telefon care îmi vin în minte...

Se opri o clipă privind concentrat în gol, apoi se întoarse încet
spre Karin şi Witkowski şi şopti abia auzit:

— Dumnezeule sfinte, mai avem la dispoziţie două zile! Atât!

Capitolul 38

Wesley Sorenson asculta atent vocea lui Latham şi mâna care
ţinea receptorul i se umezea cu fiecare secundă ce trecea iar recepto-
rul începea să-i alunece din podul palmei. Pe frunte îi apăreau bro-
boane grele de transpiraţie şi pe spate pormi să-i treacă un frison slab
la început, apoi din ce în ce mai ascuţit.

— Doamne Dumnezeule! reuşi el să îngaime cu voce abia auzită,

rezervoarele de apă potabilă... Rezervele adică! Şi asta ţine de corpul
de genişti al armatei!

— Nu, Wes, chestia asta priveşte o groază de lume, şi pe tipii de

la Pentagon, şi CIA, şi FBI, şi poliţia... Poliţia ştiu sigur că are un
departament care exact cu asta se ocupă, cu paza resurselor de apă
potabilă.

— Ia stai puţin... Aşteaptă o clipă... zise scurt Sorenson. Trebuie

să iau şi eu nişte măsuri, dacă tot am aflat bomba asta, da? Rămâi la
telefon, Drew.

Pe fir se auzi un declic scurt şi se lăsă o tăcere care nu ţinu mult.
În mai puţin de un minut vocea directorului Operaţiunilor Consulare
răsună din nou, parcă ceva mai înviorată:

— Drew, mai eşti acolo? Perfect, s-a preluat. Băieţii se ocupă.

Dar mă gândesc la altele, omule, acolo există pază serioasă, nu glu-
mă! Cum au să reuşească indivizii să pătrundă până...

— Nu ştiu cum, dar dublaţi paza. Intreiţi-o, împătriţi-o dacă e

nevoie! Maniacul acela nu le-ar fi promis aşa ceva dacă nu s-ar fi ba-
zat pe ceva absolut sigur, mai ales că nu vorbea cu nişte copii. Wes,
cred că în sala aceea era adunată jumătate din puterea financiară a
Europei, dacă nu mai mult... Sunt înnebuniţi după putere şi am im-
presia că au pus la dispoziţia „Frăţiei" sume uriaşe ca să le aducă pe
tavă puterea asta! Şi mai ales gândeşte-te, Wes, că mai avem la dis-
poziţie doar două zile!

— Crede-mă că tocmai asta îmi umblă şi mie întruna prin cap şi

nu mă lasă să mă concentrez ca lumea. Mă ia cu frig pe spinare! Aţi
început identificarea persoanelor din sală?

— De unde naiba? Băieţii abia acum copiază caseta, tu eşti pri-

mul căruia i-am dat telefon despre asta! Tipii de aici, de la serviciile
lor secrete, nemţotei dar băieţi buni, ne-au dat voie să folosim termi-
nalele lor şi cum avem copiile alea cum le transmitem prin satelit la
Londra, la Paris şi la voi, ca să vedeţi şi să nu vă vină să vă credeţi
ochilor. Cât despre presă...

— Presa? mugi dintr-o dată Sorenson. Presa ai zis? Păi tâmpenie

mai mare ca asta nici nu...

— Asta voiam să zic şi eu, dar dacă mă-ntrerupi!... se răsti supă-

rat Latham. Să nu răsufle nimic, că iese un balamuc mondial de nu-l
mai potoleşte nici Dumnezeu din cer!

— Şi nu ştiu dacă ştii ce voiam să-ţi spun eu... La Trenton au iz-

bucnit deja tulburări, mulţimea îi face nazişti pe unii şi pe alţii, mai
ales dintre oamenii politici, şi treaba asta ameninţă să ia amploare...

— Wes! exclamă deodată Latham, apoi tăcu.

Însă în vocea lui fusese ceva atât de neaşteptat, aproape un ţipăt
de alarmă, încât Sorenson tăcu intrigat, aşteptând urmarea.

— Ei? zise el într-un târziu, văzând că Latham nu mai zice nimic.

Pe fir se auzi respiraţia grea a lui Drew, apoi vocea veni parcă de

departe, încărcată de înţelesuri:

— Wes... nu cumva acei „unii şi alţii" pe care mulţimea îi face

nazişti... politicienii aceia... Nu cumva sunt exact oamenii de pe lista
lui Harry?

— Da, bătrâne, cineva de aici a făcut legătura şi am verificat.

Sunt exact cei de pe listă.

— Şi după ce numele respective au început să circule... atunci

conducerea „Frăţiei" a ordonat lichidarea lui Harry!... Doamne, ce
clare sunt acum toate lucrurile astea! Ce ticăloşi!

— Ce anume îţi este ţie atât de clar, Drew? Că mie, drept să zic...

— E clar că Harry a fost intoxicat, Wes! Dacă aş fi avut puterea
să recunosc asta de la început... Multe ar fi avut alt drum.

— Uite ce e, ştii foarte bine că am cântărit toţi ipoteza asta şi am

întors-o pe toate părţile, nu? Şi am ajuns la concluzia că dacă a exi-
stat vreodată pe lume un agent care să nu se lase intoxicat, atunci
acela era Harry. Îţi aduci aminte?

— Da, dar nu poţi presupune că nu a avut de ales?

— Asta numai dacă şi-ar fi pierdut minţile! Harry avea întotdea-
una de ales!

— Ai spus exact ce trebuia, Wes! „Numai dacă şi-ar fi pierdut

minţile", aşa ai zis şi ai zis-o bine. Nu uita că Gerhardt Kroger, e un

geniu în materie de chirurgie craniană şi că a făcut un dram special la
Paris ca să-l lichideze pe Harry. Şi nu uita, Wes, că toate planurile
lor prevedeau ba decapitarea, ba pulverizarea ţestei... şi nu oricum, ci
era vorba de tâmpla stângă! Că Borgia, că moarte infamantă, că
chestii... Aiurea! Aici se ascunde altceva! Precis!

— Cred că e cazul unei autopsii, Drew. Asta când o să se poată,

bineînţeles. Deocamdată avem alte urgenţe.

— Da. Jager şi-a expus planul foarte limpede, deversarea de sub-

stanţe toxice în rezervoarele de apă potabilă.

— Nu sunt expert în probleme de sisteme de alimentare cu apă,

Drew, dar nici ageamiu nu sunt. Am mai avut cazuri. Am luat de-a
fir a păr orice posibilitate de sabotaj şi am constatat că nici una nu
era practică. Şi dacă stau să mă gândesc, îmi pun întrebarea cum
naiba au de gând să facă tipii ăştia, când noi am încercat de zeci de
ori toate variantele posibile şi le-am respins pe toate. Au ei vreo solu-
ţie de care nu ştie nimeni?

— Ce aţi încercat?

— Omule, ca să poţi otrăvi apa din toate bazinele care alimentea-
ză Washingtonul e nevoie de camioane grele care s-ar face o coloană
lungă cât toate zilele. Nu crezi că ar cam bate la ochi? Pe urmă e
sistemul de pază, în primul rând nişte garduri al naibii de solide, prin
care nu pot trece camioanele astea, plus alarma, care are şi ea dichi-
surile ei, cu camere de luat vederi, cu tot ce trebuie...

— Văd că te pricepi, domnule director...

-— Fleacuri! Uiţi că sunt inginer constructor? Ce ştiu eu despre
hidroamenajări e nimica pe lângă ce ştie un specialist.

— Wes, ce mi-ai spus acum despre sistemele de securitate se re-

feră numai la acţiunea terestră... Ai luat în calcul şi varianta cealaltă?
A aerului?

— Asta e o tâmpenie şi mai mare! Ne-am gândit, bineînţeles, dar

pentru aşa ceva ar fi nevoie de două escadrile de avioane de transport
greu, care să zboare la mică altitudine şi să lanseze încărcătura cu o
precizie de milimetri, exact la baza turnurilor de apă, ca să poată pă-
trunde pe sub stăvilare. Ori s-ar buşi între ele în aer, ori ar cădea sin-
gure, fiindcă avioanele grele sunt al naibii de greu manevrabile şi la
mică altitudine nu sunt bune de nimic, ori le-ar pescui radarul în doi
timpi şi trei mişcări, ori toate astea la un loc.

— Va să zică... aţi luat în calcul absolut toate posibilităţile, reale

sau teoretice...

— Da, bătrâne, doar ştii că în meseria noastră nu avem voie să

lăsăm la o parte nimic! Trebuie să ţinem seamă de toate scenariile...

— Wes, toate bune şi frumoase, dar aici nu mai e vorba de scena-

rii, înţelegi? Tipul ăsta, de Vries, e un geniu în materie de spionaj şi
dacă s-a apucat să prezinte în faţa atâtor oameni grei chestia asta ca
sigură, înseamnă că ştie el ceva! Camioane, avioane, dracu să-l ia, nu
ştiu ce are el în cap dar ceva are, Wes! Asta e sigur. Nu mănâncă ra-
hat! înseamnă că are o soluţie, una la care voi nu v-aţi gândit şi care
în două zile are să fie pusă'în practică!

în toate capitalele din Europa apuseană imaginile de pe caseta tri-
misă de echipa N2 fură imediat multiplicate şi identificarea persoane-
lor participante la reuniunea de pe malul Rinului deveni urgenţă de
gradul zero. Calculatoarele de mare putere ale departamentelor spe-
ciale intrară în funcţiune, scotocindu-şi memoriile insondabile şi ana-
lizând trăsăturile fiecărei figuri care apărea pe casetă. în clădirea cu
pereţi de sticlă de pe malul Rinului se aflaseră treizeci şi şase de băr-
baţi şi din aceştia au rămas neidentificaţi doar trei. Ceilalţi au fost
arestaţi imediat, în condiţii de discreţie absolută, şi instalaţi în celule
speciale cu regim „incommunicado", fără să li se ofere vreo explica-
ţie, fără să li se penrnită să dea vreun telefon şi cu atât mai puţin să-şi
cheme avocaţii, în pofida insistentelor cereri ale acestor domni. Cum
exista însă pericolul să se facă legătura între atâtea dispariţii ale unor
oameni din care unii erau personalităţi marcante, s-a aranjat ca fami-
liilor acestora să li se comunice că fuseseră nevoiţi să plece de urgen-
ţă în călătorii de afaceri sau că participau la şedinţe prelungite ale
unor consilii de administraţie care aveau de luat măsuri decisive.

Singurul lăsat în libertate era Gunter Jager, care nu aflase nimic
despre dispariţiile acestea, nici despre călătoriile de afaceri şi nici de-
spre şedinţele consiliilor de administraţie. Serviciile secrete ale celor
patru ţări ajunseseră la concluzia că totuşi cheia enigmei se afla la el,
fiindcă nici unul din cei arestaţi nu putuse oferi vreun indiciu cât de
cât consistent cu privire la operaţiunea aceasta, „Fulgerul apei", deşi
se folosiseră cele mai eficiente metode de interogatoriu şi nu se făcu-
se economie la drogurile pulverizate discret în atmosfera celulei
înainte ca persoana în cauză să fie invitată la discuţii. Toată lumea
era de părere că măcar o parte din capetele firelor se află în mâna lui
Hans Traupmann, considerat de mulţi adevăratul creier al „Frăţiei",
eminenţa cenuşie care dirijează din umbră orice mişcare, însă acesta

nu le-a putut oferi nimic, nici măcar după ce i s-a oferit spre viziona-
re o selecţie a casetelor pe care îşi înregistrase performanţele sexuale
realizate mai ales în compania unor parteneri prepuberi de ambe
sexe. înnebunit de constatarea că ticăloşii ăştia îl au la mână datorită
propriei lui imprudenţe imbecile, Traupmann „se spărsese" imediat,
tremurând din toate încheieturile şi arătându-se mai cooperant decât
în cele mai optimiste aşteptări ale anchetatorilor, numai că nu ştia
mare lucru despre tehnicile concrete de punere în practică a acestei
operaţiuni. Aşa că, vrând-nevrând, toţi au fost siliţi să admită că
Traupmann era a cincea roată la car şi că puterea e deţinută în reali-
tate de Fuhrerul blond şi scelerat, Gunter Jager. Numai el le-ar fi
putut oferi un răspuns, dar psihologii şi psihiatrii care studiaseră cu
atenţie caseta, pe grupe independente unele de altele, declaraseră la
unison că individul s-ar fi lăsat mai degrabă tăiat în bucăţi decât să
scoată vreo vorbă. „Subiectul manifestă simptomele tipice ale mania-
co-depresivilor, aflându-se într-o stare paranoică încă ţinută sub con-
trol de puternica sa personalitate. Este însă suficientă o simplă dere-
glare de moment şi se poate produce instantaneu declanşarea unei
nebunii totale", suna o frază dintr-unul din rapoartele întocmite de
experţii britanici. Karin de Vries, la rândul ei, confirma aceste con-
cluzii, arătând că în cazul „subiectului" accesele de nebunie începu-
seră să se manifeste cu câtva timp în urmă şi că drogurile şi extraor-
dinara tensiune psihică sub care trăise nu duseseră decât la agravarea
acestei stări nefaste.

La Londra, la Paris şi la Washington toate amenajările hidrogra-
fice erau în stare de asediu. Se instituiseră cordoane de pază din trupe
speciale, cu soldaţi înarmaţi cu muniţie de război. Echipe de detectivi
scotoceau terenurile metru cu metru, folosind cea mai sofisticată apa-
ratură de detectare de care dispuneau serviciile specializate ale guver-
nelor acestor ţări. Toate drumurile care duceau spre lacurile de acu-
mulare fuseseră blocate, circulaţia din zonele respective fusese devia-
tă pe alte trasee şi echipele de agenţi de circulaţie aveau mult de furcă
în special cu şoferii recalcitranţi, care veneau cu motivele cele mai
neaşteptate ca să fie lăsaţi să treacă. Realitatea este că nimănui nu-i
convine să facă un ocol de câteva zeci de kilometri şi să întârzie, ca
să nu mai vorbim de pierderea de carburanţi, dar situaţia specială im-
punea să nu li se dea oamenilor nici un fel de explicaţii - pe care
agenţii de circulaţie în nici un caz nu le-ar fi putut furniza, fiindcă
nici lor nu le spusese nimeni nimic - ceea ce făcu să crească nervozi-

tatea participanţilor la trafic, mai ales în orele de vârf. în interiorul
staţiilor de alimentare atmosfera era una de război, peste tot se ve-
deau numai uniforme militare, fiindcă salariaţii staţiilor fuseseră în-
locuiţi cu experţi din trupele de geniu ale armatelor ţărilor respective.
La Washington, generalul care coordona acţiunile din zona lacului
Dalecarlia spusese: „îmi tai beregata dacă vreun afurisit de nazist
ajunge să pună piciorul pe aici!" Omologii săi din Franţa, din Anglia
şi din Germania nu fuseseră tot atât de categorici, dar luaseră şi ei
toate măsurile de siguranţă - ba la Londra, în jurul fiecărei staţii pa-
trulau soldaţi care, în afara armamentului din dotare, primiseră şi
pistoale cu rachete luminoase, aruncătoare de flăcări şi grenade de-
fensive, pentru orice eventualitate. Doar e lucru ştiut că mai bine să
prisosească decât să nu se ajungă.

La Bonn măsurile luate de serviciile speciale erau la înălţimea
celor din celelalte capitale. Şi totuşi, la adăpostul nopţii, în mai multe
locuri de parcare din apropierea Bundestagului au apărut, fără multă
gălăgie, nişte camioane grele. Nimeni nu a văzut aici ceva suspect,
fiindcă era vorba de vehicule care, oficial, erau la dispoziţia diferitor
organisme guvernamentale şi transportau de toate, de la cazarma-
mentul cel mai banal din dotarea armatei, cum ar fi păturile şi cear-
şafurile, până la substanţele chimice folosite în curăţătorii. Dacă i-ar
fi dat cuiva prin minte să cerceteze mai îndeaproape ce era cu ca-
mioanele acestea, ar fi descoperit că erau burduşite de recipiente cu
gaz hidrofinat pentru avioane, tratat cu fracţii care îl făceau mult mai
uşor inflamabil decât benzina, şi cu doze serioase de explozibili a că-
ror detonare simultană urma să provoace instantaneu un incendiu atât
de violent şi pe o rază atât de întinsă încât orice intervenţie a pompie-
rilor ar fi fost de-a dreptul ridicolă şi n-ar fi făcut decât să consfin-
ţească un eşec total. Gunter Jager nu mărturisise nimănui acest amă-
nunt, cunoscut doar de cei câţiva adepţi fanatici care aveau să-l adu-
că la îndeplinire: noua eră din istoria omenirii avea să înceapă cu in-
cendierea Bundestagului, amarul simbol al umilinţelor la care de Of
jumătate de secol era supusă Germania, obligată să se conformeze
orbeşte directivelor venite de la Washington, capitala mondială a
puterii sioniste.

La Bonn era ora unu noaptea şi locatarii apartamentului de la ho-
telul Königshof începuseră să-şi piardă răbdarea. Nu se întâmpla ni-
mic, nu se urnea nimic, nu primeau nici o veste de nicăieri. »|

— Dacă până mâine dimineaţă la ora şase nu se mişcă nimic, ne

ducem peste blestematul de popă şi îl tragem în frigare, scrâşni la un
moment dat Latham, în culmea furiei.

— Nu, răspunse uscat Witkowski. Frederik de Vries nu a făcut în

viaţa lui vreun pas dacă nu s-a simţit stăpân pe rezultat sau cel puţin
până nu şi-a asigurat un mijloc sigur de sinucidere pentru cazul când
e prins.

— Da, zise şi Karin, cu un aer gânditor. Aşa e. îşi asigura cele

mai complicate mijloace de sinucidere, la care nu s-ar fi gândit ni-
meni, îi era o groază cumplită de tortura fizică şi nu voia să aibă par-
te de aşa ceva...

înainte de a se crăpa de ziuă, pe o ploaie torenţială care începuse
din senin, Karin se apropie de cordonul de pază din jurul casei lui
Gunter Jager. Reuşise să plece pe furiş din apartamentul de la hotelul
Königshof, lăsându-i pe ceilalţi membri ai echipei N2 să doarmă.
Ştia că joacă o carte unică şi că şansa aceasta nu avea să se mai
ivească a doua oară în viaţă.

Ofiţerul de informaţii care comanda sectorul respectiv o identifică
şi, cum codul ei corespundea treptei celei mai de sus a serviciilor
speciale, îi dădu raportul şi îi prezentă instrucţiunile primite cu puţin
timp înainte. Dispunea de nouă agenţi plasaţi strategic pe teren, echi-
paţi cu haine de camuflaj şi înarmaţi regulamentar. Unii se căţăraseră
în copaci. Ploaia era un inconvenient serios în privinţa confortului
lor, dar constituia un avantaj nesperat. Gorilele lui Gunter Jager pre-
feraseră să se adăpostească cine ştie pe unde şi doamna de Vries,
care avea ordin să pătrundă în clădirea din vârful pantei, avea şanse
mari să poată ajunge la intrare fără să fie văzută. Ofiţerul îi dădu o
pelerină de camuflaj, care o făcea foarte greu de sesizat chiar şi pen-
tru cele mai puternice camere de luat vederi - „Ach, Gnädige Frau,